Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Sfârşit de ciclu romanesc de Marius Miheţ

Vintilă Horia, Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu, traducere de Ileana Cantuniari, Bucureşti, Editura Vremea, 2016, 208 pag.

S-ar putea scrie o istorie a denigrărilor scriitorilor noştri din exil cu rezultate spectaculoase. Numai bune de scenarii hollywoodiene. Să luăm, de pildă, numai 1949, un an, se ştie, convulsiv. Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu şi romanul lui Alexandru Vona, Ferestrele zidite, se găsesc pe masa editorilor francezi. Cel din urmă, fără succes. Va fi amânat alte câteva decenii.

Două cărţi solide, pentru mulţi capodopere, printre cele mai necitite chiar şi după publicarea lor în ţară. Trasee cel puţin la fel de precipitate au avut şi cărţile lui Vintilă Horia. Frate geamăn într-ale destinului cu C. V. Gheorghiu, Vintilă Horia nu s-a refugiat în haina preoţească, ci în cariera universitară. Ambii au făcut istorie: C. V. Gheorghiu deţine recordul celebrităţii (şi al vânzărilor) mondiale dintre scriitorii noştri, iar V. Horia a fost primul scriitor român câştigător al Premiului Goncourt. Denigraţi şi compromişi fără întrerupere. N-au scăpat de stigmate nici după moarte. Coincidenţă sau nu, ambii mor în 1992: Vintilă Horia în aprilie, iar C.V. Gheorghiu în iunie. Au mers pas la pas şi în carieră, până la un punct. Ambii ataşaţi de presă şi responsabili culturali la ambasade din străinătate, C. V. Gheorghiu la croaţi, V. Horia la austrieci, refuzând şi unul, şi altul, să se întoarcă în ţară după 23 august, amândoi trec prin numeroase lagăre sub acuzaţia de funcţionari ai unui stat inamic. La fel, odată cu succesul lor se pornesc avalanşele defăimătoare. C. V. Gheorghiu a rămas cimentat de unii în reportajele cu înregistrări antisemite din timpul războiului, de la 25 de ani, iar V. Horia cu teribilismele profasciste scrise la 20 de ani. Operele literare nici nu intră în discuţie pentru mulţi. Citiţi şi astăzi pe sărite, la pachet cu opinii critice neinterogate.

Trebuie că Securitatea a avut un simţ al umorului – şi nu doar negru, destul de sofisticat. A regizat perfect calomnierea scriitorilor periculoşi, stârnind – e drept, şi cu ajutorul exilaţilor români (deveniţi, adeseori, fără s-o ştie, pioni) – furtuni de presă care nu erau decât farse şi exagerări bine gândite. Şi reprezentaţ iile dau întotdeauna roade. Din câte se pare, exilul românesc a reacţionat mai previzibil pentru securişti decât ne-am închipuit. Cum să iei drept repere absolute etichetele unui Pacepa, de exemplu? Din nefericire, destui intelectuali din exilul românesc au muşcat asemenea momeli. Scârbit de toxicitatea pariziană, Vintilă Horia pleacă în Spania, iar C. V. Gheorghiu se retrage tot mai mult în munca preoţească. Ambii, cum spuneam, neiertaţi de unii confraţi nici după moarte. Dimpotrivă. Ei intuiseră perfect sistemul al căror victime căzuseră la mii de kilometri distanţă.

După cum se vede şi din ultimul volum din trilogia exilului gândită de Vintilă Horia, Salvarea de ostrogoţi. Este binevenită reeditarea, după mai bine de douăzeci de ani; din păcate, fără niciun aparat critic. Aclamat şi bestseller la vremea lui, premiantul Dumnezeu s-a născut în exil (1960) deschidea seria obscurităţilor revelatoare din istoria noastră pe care scriitorul român le reinterpreta. Al doilea roman al trilogiei, Cavalerul resemnării (1961), totodată şi cel mai slab, prelungea simbolistica lui Ovidiu în principele valah Radu-Negru, sedus de luxurianţa apuseană şi repede ispitit de mirajul voluptăţii. Bornele antagonice rămâneau şi în acest caz intacte: spaţiile şi indivizii trebuie să contrasteze strident, pentru ca revelaţia să nască destine regenerate. Salvarea de ostrogoţi este cel mai bun roman al trilogiei pentru că, apărut la douăzeci şi doi de ani distanţă de celelalte cărţi (1983), era gândit, probabil, şi ca o boltă a precedentelor, iar Vintilă Horia depăşeşte poetizarea agresivă din primul volum şi fixează un germene filosofic ce se depărta de teoriile autohtoniste.

Sunt excelent construite atmosfera singurătăţii şi suspansul ambiguităţii. În schimb, la fel de nefericită îmi pare şi la relectură partea din urmă cu „Dosarul Boetiu”. Numai că Vintilă Horia trebuie să echivaleze mereu corespondenţele, are el nevoie de justificarea unei ciclicităţi simbolice. Dacă s-ar fi încheiat înainte de acest viraj contrapunctic, ar fi rezultat un microroman din vecinătatea capodoperei. Nu ai cum să nu remarci tensiunea poetică, mixajul desăvârşit al sentimentelor şi nostalgiei, oniricului cu violenţa, carnalităţii cu himericul. Stilistica singurătăţii şi poezia pasiunii. Jocul cu iluzia face din Vintilă Horia un profesionist al aventurilor spirituale înălţate pe molozul înfrângerii instinctului şi resemnării.

Revolta lui Toma Singuran este una pură tocmai pentru că păstrează ceva din naivitatea intelectualului inert în primă fază la totalitarism. La el ca Petrini, Viziru şi mulţi protagonişti din aceeaşi plămadă, Singuran trebuie să ia contact cu „mizeria veacului” şi după zece ani de detenţie. Examinarea lui din capcana securiştilor, ingenios distribuită de Vintilă Horia, are ceva din febra paradoxului şi a clarviziunii – inaccesibilă în alte condiţii. Lăsat „să aleagă” în câmpia Bărăganului un drum după eliberarea condiţionată, la 44 de ani, fostul universitar arestat în 1950, Toma Singuran ajunge la o colibă unde găseşte cadavrul fizicianului Ştefan Diaconu, renumit specialist ce sfidase sistemul. Asasinat sau sinucis, nu contează; Toma ia locul celuilalt indezirabil şi, după ce descoperă manuscrisele acestuia, le continuă cu sentimentul unei morale superioare. La fel ca ceilalţi eroi ai lui Vintilă Horia – nu departe de cei ai lui C. V. Gheorghiu –, Toma Singuran ilustrează individul care sparge modelul cetăţeanului încătuşat de ideologie şi evadează din plasa absurdului. Eliberarea de aparenţe şi traversarea ipotezelor personale se ramifică în Salvarea de ostrogoţi pe coordonate ceva mai sofisticate. Lui Vintilă Horia îi place să-şi întoarcă pe dos protagoniştii. Anatomia credinţei lor îl fascinează peste măsură. De asemenea, lupta cu iraţionalul, monstruoasă şi poetică, în acelaşi timp, îndreptăţeşte contradictoriul să ia prim-planul.

Romanul instaurează tăceri şi caricaturizează neputinţele tocmai pentru că omul nou, zdruncinat din temelii, recondiţionează speranţa. Prin ea se înalţă un spirit ce sfidează moartea. Spre deosebire de Ovidiu şi Radu-Negru, Toma Singuran găseşte o raţiune vindecătoare ca parte dintrun sistem complex. Premergătorii lui se mulţumesc cu revelaţia dictată de opoziţii, de sentimentul paradisului interior eliberat de infernul neobservat la vreme. Beciul ascuns sub colibaînchisoare semnalează etajele interioare, dar şi faptul că prizonierul îşi învinge călăii pin creaţia şi arhitectura secrete. Teoriile se hrănesc din Bohr, Plank, Heisenberg, Pauli, Jung, Guénon şi alţii, toate subminând frica. Vintilă Horia insistă pe teoria complementarităţii, a faptului că procesul istoric este ondulatoriu şi corpuscular. Dar mai mult decât orice, pe teoria incertitudinii şi problematizarea apocalipticului împlinit. Pentru îndeplinirea acestui scenariu sofisticat se perindă diverse personaje-funcţii, de la ciobanul Alexandru la Dora- Adela, Malvina Rareş, poetul Stănescu, Dorin, Sanda, la cei din dramatizarea morţii lui Boetiu, în frunte cu Dromihete. Toţi întrunind condiţii simbolice clar determinate. În Salvarea de ostrogoţi, marea revelaţie, de neiertat, proclamă un „a fi” fără a exista. Ieşirea din timpul istoric al lui Toma se reazămă pe încrederea că toate dogmele şi ideologiile ajung la un moment dat să se încorporeze într-un tiran sau sistem opuse esenţei umane, cum devenise şi Ţara Săgetătorului, cum numeşte el România.

Roman al rezistenţei prin complementaritate, poem al supravieţuirii clandestine, Salvarea de ostrogoţi închide un ciclu romanesc proclamând unicitatea, moartea poeziei şi triumful ştiinţei pustiului. „Trăim în ură, dar visăm la iubire”, spune Dromihete cu gândul la salvarea prin cultură şi rezistenţa în faţa barbariei de orice fel. Vintilă Horia a făcut din aceste cuvinte o ştiinţă, una de când lumea, cu mijloacele literaturii ce pot fi contestate la fel de natural precum pot fi lăudate. Toată armătura romanului este confecţionată pe asemenea paradoxuri. Dintre ele nu lipsesc iubirile fulgerătoare, iconice şi pasiunile mistuitoare, nici visele premonitorii, ca în celelalte cărţi ale trilogiei. La fel ca Socrate, Boetiu trebuie să dispară pentru că mesajul lui întrece misiunea răului din epocă. După cum, în actualitate, rezistenţa lui Toma şi completarea la mai multe mâini a tratatului de filosofie dă seama de aşezarea pe linia unui destin ce poate converti mai departe alţi rătăciţi ai beznelor subterane.

Vintilă Horia rămâne un scriitor ce intrigă şi descumpăneşte, derutant pentru contestatari, dezamăgitor chiar şi printre admiratori. Necitit în întregul lui, el va fi întotdeauna situat la extreme: supraevaluat cu exaltare ori aruncat în zona nefertilă a autorilor ce nu pot întrece nicicum aşteptările.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara