Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Sfîrşitul unei ambiguităţi de Nicolae Manolescu


O declaraţie recentă a premierului a luat prin surprindere autorităţile locale răspunzătoare de atribuirea numelui Mareşalului Antonescu unor străzi ori de amplasarea în oraşele cu pricina a unor busturi sau statui ale aceluiaşi. După 1989, mai multe oraşe, între care şi Bucureştiul, au crezut de cuviinţă să cinstească în acest fel memoria lui Ion Antonescu. Au luat naştere asociaţii care-i poartă numele. împreună cu altele, cum ar fi Cultul Eroilor sau Uniunea Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, i-au convins pe edili că Mareşalul a fost un erou, ucis mişeleşte din ordinul sovieticilor, după un proces trucat. Despre regimul antonescian ca atare, aproape nu s-a mai vorbit. Iar cînd unele primării s-au dovedit receptive la ideea iubitorilor Mareşalului, asociaţiile au obţinut cîştig de cauză în justiţie.
Trei observaţii vreau să fac în legătură cu acest subiect.
Prima este aceea că, deşi există explicaţii, nici o scuză nu poate fi invocată de către promotorii de după Revoluţie ai imaginii Mareşalului. ,,A fost un bun român" - iată remarca obişnuită, dar suspectă de naţionalism. Xenofobii nu sînt adevăraţi patrioţi. Şi dispreţul, ca să nu spun oprimarea politică directă a altor naţiuni, nu se poate legitima prin dragostea de propria naţiune. Oricît de complexă ar fi personalitatea militarului şi a politicianului, în definitiv, a omului Ion Antonescu (ar fi fost anglofil, ni se spune cu un umor deloc englezesc despre aliatul lui Hitler, ceea ce mă duce cu gîndul la altele sînt în sufletul bietului Pristanda, ar fi fost un excepţional ofiţer şi un bărbat onest, care i-a urît pe bolşevici etc.), rămîn faptele sale istorice. Şi dacă continuarea războiului dincolo de Nistru este o problemă politică şi militară, căzînd mai ales în sarcina istoricilor, alcătuirea guvernului de coaliţie cu Horia Sima şi ordinele de discriminare şi deportare a evreilor, după - să nu uităm! - reprimarea rebeliunii legionare, vin în contrazicere cu moralitatea unei lumi care le condamnă ca pe crime împotriva umanităţii. Ele nu sînt prescriptibile. Indiferent de cifra exactă a evreilor ucişi în împrejurările amintite, indiferent de contextul epocii ca atare ori de faptul că şi alţi Conducători de state au procedat atunci la fel. Dacă România doreşte astăzi să facă parte din lumea civilizată, ea trebuie să înceteze a mai vedea în ,,bunul român" Antonescu un erou naţional.
A doua remarcă priveşte mediile din care provin, frecvent şi insistent, apelurile de reabilitare a figurii istorice a Mareşalului. Unul este mediul politic, mai exact, acele partide care, ca PUNR ieri, ca PRM azi, au făcut din Ion Antonescu un mit. Nu e mare lucru de spus în privinţa aceasta. Alt mediu este acela al foştilor combatanţi de pe frontul de Răsărit, puţini cîţi mai trăiesc, şi pentru care Antonescu a fost şi a rămas, după un criteriu mai degrabă sentimental, un erou. Alt mediu de origine a fanatismului antonescian este armata. Se ştie de ani buni că educaţia din armata română postcomunistă este preponderent naţionalistă. Guvernările succesive au trecut cu vederea această situaţie, mulţumindu-se să repete că militarii nu fac politică. Nici un ministru al armatei, din orice partid a fost, n-a fost preocupat de difuzarea în cazărmi a revistei România Mare. Coaliţia de la putere de pînă în 2000 l-a numit şef al Statului Major General pe generalul Chelaru, al cărui discurs delirant-naţionalist de la înscăunare îi anunţa participarea, alături de PRM, la dezvelirea în Bucureşti a unui bust al Mareşalului. Unor comandanţi militari, din Ardeal îndeosebi, le-au fost tolerate simpatiile politice faţă de extrema dreaptă. Alt mediu din care provin puseuri naţionaliste şi un filoantonescianism făţiş este justiţia. Dl Năstase nu poate trata cu uşurinţă faptul că armata şi justiţia au devenit, şi sub raport ideologic, nişte pietre de moară legate de gîtul unui guvern care militează pentru integrarea României în structurile euroatlantice. înainte de dl Adrian Păunescu (situat, cu o perseverenţă prostească, în partea rea a istoriei!), procurorul general Sorin Moisescu, numit de preşedintele Constantinescu, a cerut rejudecarea procesului din 1946. Magistraţii au dat mereu cîştig de cauză asociaţiilor care solicită cinstirea memoriei Mareşalului în procese cu primari obstrucţionişti.
Această dificultate, guvernanţii actuali şi-au făcut-o, cum se spune, cu mîna lor. Pe cît de adevărat este că şi predecesorii lor dintre 1996 şi 2000 au o parte de vină (cazurile Moisescu şi Chelaru o dovedesc), tot atît de evident este că dificultatea s-a născut din politica ambiguă din primii şase ani de după Revoluţie.
Partidul domnului Iliescu i-a avut atunci aliaţi în parlament şi în guvern pe cei din PUNR şi din PRM. Stupidul naţionalism al lui Vadim Tudor a fost îngăduit în mod complice. O parte din membrii PDSR şi din electoratul acestui partid se aflau pe graniţa cu PUNR şi PRM. Ca să nu-i piardă, PDSR a ţinut aproape în toţi acei ani un discurs echivoc, din care accentele naţionaliste n-au lipsit. în ce-l priveşte pe Mareşal, el avea în ochii guvernanţilor din prima jumătate a deceniului zece avantajul de a fi mort: în teama maladivă de o eventuală restauraţie monarhică, Regele Mihai avea, în schimb, dezavantajul de a fi viu. Abia schimbarea recentă de atitudine a domnului Iliescu faţă de Rege a permis reconsiderarea poziţiei faţă de Mareşal. Declaraţia premierului are, fireşte, originalitatea ei aşa-zicînd personală, dar eu nu pot să nu văd că ea pune capăt ambiguităţilor după ce dl Iliescu pare să fi încetat a se teme de restauraţie. Oricum ar fi, preşedintele şi premierul vor conta, în mod evident, de aici înainte, în demersul lor, mai mult pe electoratul opoziţiei decît pe acela propriu. Declaraţii, precum aceea a dlui Păunescu din Parlament, le cad cum nu se poate mai rău. Ca şi tergiversările, cusute cu aţă albă, ale unor prefecţi sau primari, cînd e vorba să schimbe denumirile de străzi şi să dea jos statuile.
Cu toate riscurile, această atitudine este corectă şi trebuie menţinută. Ea reprezintă sfîrşitul unei ambiguităţi. Şi o promisiune că România se află pe drumul cel bun.