Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Shakespeare and Company (1) de Mircea Mihăieş

N-am să mă refer la scandalul „timbrului literar” pentru că, până în clipa de faţă, s-a spus tot ce era de spus — şi încă ceva pe deasupra. Mult prea mult şi regretabil. Am să menţionez însă două cauze care au provocat actuala criză. Prima e faptul că, exceptând una-două edituri mari şi câteva mai mici, nu s-au virat în mod constant banii în conturile Uniunii Scriitorilor. Iar a doua e diminuarea dramatică a numărului de librării din România. Am auzit într-o seară o distinsă editoare vorbind de faptul că a vizitat recent un judeţ unde nu mai există nicio librărie — e vorba de Călăraşi. În primăvara lui 2012, la Târgul de carte Gaudeamus, aflam eu însumi, deprimat, două atrocităţi asemănătoare, despre care am şi scris, îngrozit, chiar în rubrica de faţă. Spuneam, atunci, că „într-un oraş precum Ploieştiul e aproape imposibil să mai găseşti o librărie”, iar într-o „capitală de judeţ, precum Zalăul, tocmai s-a închis ultimul spaţiu unde se vindeau exclusiv cărţi.”
Dacă nici acestea nu sunt semne ale unei tragedii naţionale, vă rog să-mi spuneţi care altele ar putea fi. O populaţie redusă la starea de consumatoare de informaţii filtrate de mercenarii din televiziuni, care intră într-o librărie doar pentru că în unele sectoare ale ei se vând obiecte artizanale bune de făcut cadou (căni de cafea şi tricouri cu inscripţionări simpatice de genul „În afara câinelui, cartea e cel mai bun prieten al omului. În interiorul câinelui e prea întuneric ca să citeşti” — un citat din Groucho Marx, singurul purtător frecventabil al acestui nume —, cutii şi pungi de ceai cu denumiri exotic-isteţe — Right Time, Revitalise, Tea Break, GreenTeaSkin, toate, fireşte, „organice” —, curele şi cureluşe, ba chiar şi impresionante semne de carte handmade, despre care ştii precis că nu vor ajunge prea curând între filele tomurilor ce zac nerăsfoite în rafturile sau pe mesele aceleiaşi librării), deci o astfel de populaţie nu are absolut nicio şansă de a rezista în istorie.
Ca în multe alte domenii, şi în zona cărţii ne comportăm îmbrăţişând o formă degradată a lui ca şi cum. Chiar când se citeşte, eşti îngrozit să descoperi care sunt titlurile preferate de majoritatea minorităţii care încă mai intră în librării. Aş merge chiar mai departe şi aş spune: decât astfel de lecturi, mai bine fără! E uluitoare capacitatea de autoiluzionare a cititorului care cumpără o carte cu titlul, să zicem, Cheia succesului în afaceri, crezând că va găsi acolo altceva decât şarlatania unui autor-filantrop care pretinde că deţine misterele gloriei economice şi financiare. La fel de jalnice sunt şi opţiunile pentru „memoriile” unor vedete specializate în sporirea vidului, acele figuri de fum din categoria „e celebru pentru că e celebru”. Din câte-mi dau seama, astfel de „cărţi” nu sunt citite neapărat pentru a descoperi un univers mirific, ci pentru a iscodi cum ar putea ajunge, el, cititorul frustrat, în postura artistului care se îmbogăţeşte făcând reclamă la pasta de dinţi.
Multă vreme, pornografia a dominat valul editorial, succesul de casă fiind legat direct de cantitatea de scene fierbinţi per număr de pagini. Mai nou, „genul” pare a fi surclasat de memoriile „fără perdea” ale unor personaje faimoase, ori ale unor anonimi ce s-au aflat perioade mai lungi sau mai scurte în preajma mărimilor zilei. În Franţa, de pildă, face ravagii de luni bune cartea unei anume Valérie Treirweiller, fosta amantă, vreun an şi jumătate, a preşedintelui francez Hollande (Lelia Munteanu tocmai a scris, cu binecunoscuta-i vervă, despre „bufeurile veninoase ale unei femei traduse”). Problema nu e că respectiva doamnă n-ar avea dreptate în ce-l priveşte pe socialistul francez. Problema e cum a rezistat un an şi jumătate în preajma unui astfel de „monstru”, pentru că însuşirile negative ale preşedintelui francez (mitomania, cinismul, egolatria etc.) nu sunt atât de greu de detectat, încât să pretindă optsprezece luni de intensă documentare în alcov — cum se presupune a fi fost cele ale ex-matroanei de la Élysée.
Auzind despre astfel de cărţi, te miri că în România încă nu s-a scris în termeni asemănători despre niciunul dintre preşedinţii sau prim-miniştrii noştri. Sigur, n-au intrat zilele în sac, dar în joc intră şi un alt element esenţial: slăbiciunile trebuie exploatate rapid. Fierul se bate cât e cald, pentru că efectul ţintit e de a-i face rău, cât mai mult rău, celui împricinat. Se spunea că viaţa privată a mai-marilor naţiunii e un subiect tabu, că în ciuda informaţiilor de culise ele nu trebuie să depăşească zona protejată a „iniţiaţilor”. Exemplul clasic, din ultimele decenii, este al fostului preşedinte Mitterand, care avea o fiică despre a cărei existenţă s-a aflat public abia după moartea şefului statului. Şi asta în ciuda faptului că mediile de presă deţineau de multă vreme informaţii destul de precise despre întâmplare. Punctul de ruptură l-a constituit, probabil, scandalul planetar al lui Strauss-Kahn, candidat la preşedinţia Franţei şi virtual învingător. Poate şi pentru că evenimentele nu s-au petrecut în spaţiul permisiv al Hexagonului, ci în America, unde vechiul puritanism a fost integrat cu surle şi trâmbiţe corectitudinii politice.
N-am să intru însă în exemplificări moralizatoare. A murit o epocă, iar a te agăţa de vestigiile ei nu ajută la nimic — decât, eventual, să te acoperi de ridicol, să demonstrezi că nu mai înţelegi nimic din „brava lume nouă” care a năpădit mapamondul, în timp ce tu, în bibliotecă, abstras, te bucurai de comorile de gândire ale omenirii. Am intrat în, cum se spune, o „nouă paradigmă”, irigată de cu totul alte energii decât cele pe care unii dintre noi le considerăm adevărate. În schimb, e un miracol că, în ciuda condamnării la moarte, librăriile continuă să existe. E un paradox al vremii noastre faptul că deşi sunt din ce în ce mai dispreţuite, ignorate, abandonate, librăriile arată mai bine ca oricând. E o adevărată plăcere să intri în ele: mii de cărţi, CDuri, DVD-uri, un fond muzical, de regulă, plăcut.
Mă refer, desigur, la cele câteva lanţuri care, în ciuda dezastrului general, se străduie să rămână în viaţă, în principal „Humanitas” şi „Cărtureşti”, dar şi „Cartea de nisip”. Tocmai acum, când vorbim — nu chiar fără argumente — despre „moartea cărţii”, despre „apocalipsa librăriilor” s-a deschis în Centrul Vechi din Bucureşti un nou local despre care încă n-am auzit vreun cuvânt critic. Ceea ce iarăşi ţine de miracol. În ciuda a tot ce s-a crezut până acum, viitorul cărţii şi al muzicii — atât cât mai e — se leagă de librăriile independente, şi nu de giganţi precum Barnes &Noble, Virgin Record ori Borders, pe care criza de la sfârşitul deceniului trecut le-a îngenuncheat, scoţându-le de pe piaţă.
Miracol e şi când afli despre câte un scriitor putred de bogat — cum e James Patterson, probabil cel mai vândut autor al planetei — că susţine, prin donaţii generoase, librăriile independente. Adică tocmai acele librării în care cărţile lui nu se prea vând, pentru că au un public mai pretenţios decât cel care l-a ajutat pe el să câştige cam o sută de milioane de dolari pe an. Cum să-i spunem, pentru a nu-i enerva pe corecţii politic? „Protecţie culturală”? „Promovarea elitismului”? „Refuz de a ceda în faţa tăvălugului alcătuit din analfabetism & masificare?” „Generozitate excentrică?”
Am adunat aceste notaţii aparent disparate având ceva precis în minte: destinul celei mai faimoase librării din lume, Shakespeare and Company. Peste câţiva ani, la 19 noiembrie 2019, va împlini un secol de la înfiinţare. Voi spune povestea acestei librării în articolul viitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara