Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen şi lux de Pavel Şuşară


Am scris, cu un alt prilej, despre pictorul Silviu Oravitzan, dar şi despre subtilul cercetător al limbajului şi al duhului încorporat în imaginea artistică, un text pe care şi acum îl socotesc perfect plauzibil în ceea ce priveşte lectura picturii sale şi reprezentativ pentru capacitatea mea de a percepe expresia artistică şi pulsaţiile ei imponderabile. În acest context, oarecum aşezat, solicitarea lui Silviu, cu ceva vreme în urmă, de a scrie din nou despre pictura sa, de data aceasta despre problema luminii pe care ea şi-o pune într-un mod profund şi, dacă se poate spune aşa, vehement, m-a surprins, într-o oarecare măsură, pe picior greşit, adică dezimplicat şi marcat încă de acel sentiment de suficienţă şi moleşeală, de multe ori efect inevitabil al datoriei împlinite în prealabil. Am zis da, Silviu, sigur că da, mă interesează foarte mult aspectul acesta, eu însumi sînt preocupat de conversia luminii în pictura răsăriteană, cu precădere în cea cultă şi seculară, acolo unde lucrează exclusiv inaparentele noastre mişcări sufleteşti şi cu mult mai puţin, sau, dacă se poate, deloc, filosofii adiţionale ori ideologii limitative, am zis-o, însă, mai mult aşa, fără să mă gîndesc la consecinţe, pentru că este bine cunoscută distanţa enormă dintre proiect şi finalizare în paradoxala noastră cultură, sfîşiată ca Ioan Vodă cel Cumplit de către cămilele divergente, între elanurile adolescenţei şi picotelile senilităţii. Cu alte cuvinte, am zis da într-o doară, mizînd pe faptul că Oravitzan îmi cerea textul cam tot aşa. Eroare, însă! Spre deosebire de mine, care am plecat din Banat şi nu m-am mai întors, adică mi-am mutat azimutul de pe Alpii austrieci pe lanţul Balcanic, Silviu Oravitzan s-a-ntors la Lugoj sau, după caz, la Timişoara, de pe toate meridianele pe care l-au purtat aripile confecţionate din pînză de in, întinsă frumos pe şasiuri cu pene, sau din panouri de lemn casetate halucinant, şi privirile aţintite hipnotic pe zenit. Adică a rămas bănăţean şi în ceea ce priveşte obstinaţia, tenacitatea aceea molcomă şi definitivă, şi în ceea ce înseamnă goana după absolut, captivitatea mistică în idealitate, oricum ar fi ea camuflată pentru privirea vulgară.

Şi iată cum a început un implacabil circuit al telefoanelor! Silviu Oravitzan sună şi mă somează blajin să-i trimit textul, îmi prezintă argumente irefutabile în legătură cu necesitatea lui, îmi invocă mari personalităţi ale culturii române, şi nu numai, care fac acelaşi lucru, iar eu încerc să amîn, fentez stîngaci şi, evident, mă gîndesc intens la ce s-ar putea spune despre un obiect care-ţi voalează retina, care absoarbe polarităţile prin concilierea transparenţei absolute cu opacitatea unică, iar acest tip de obiect nu este altceva decît pictura lui Oravitzan. Pentru că este mult mai uşor să vorbeşti despre abstracţiuni, pur şi simplu, despre retorica flăcării, de pildă, despre tremurul aerului, cam la un metru deasupra pămîntului, în amiezile toride, despre vocaţia halucinogenă a zăpezii sau despre măreţia apelor îngheţate decît despre ritmurile încărcate de lumină ale unui panou care se revarsă dincolo de orice margine a propriei sale corporalităţi ori despre ţesătura barocă, ea însăşi un fel de capcană a privirii mult mai posesivă decît o pînză de păianjen, din arabescurile unei ornamentici inextricabile şi nepămîntene. Cînd tocmai era pe cale să găsesc o ieşire salvatoare şi confortabilă din această situaţie aparent fără ieşire, adică pur şi simplu să reiau textul mai vechi şi să mărturisesc sincer că nu am acum la îndemînă o altă soluţie mai bună, Silviu Oravitzan mă sună din nou şi, parcă citindu-mi gîndurile telepatic, îmi zice: ştii, Pavel, cred că ar trebui să porneşti în textul pe care urmează să-l scrii, că doar tu eşti bănăţean şi ştii foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică de la acea situaţie unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale unui limbaj pierdut. Ştii ce era cu acel limbaj, pentru că nu sînt mulţi care înţeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate de a capta în materie lumina ingenuă şi necreată, de aici infinitele cîmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindeşte nimic accidental sau definit, dar din care răzbate şi adie energia nemăsurată a unei existenţe fără început şi fără de sfîrşit. Vezi, mesajele astea care au amuţit, care şi-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măreţie aproape nepămîntească, trebuie să le capteze şi să le retransmită pictorul. Panourile mele, şi cu atît mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care materia se deschide, înfloreşte, îşi pierde opacitatea şi devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele iniţiale, şi lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se stinge şi care aruncă umbre, ci o lumină fără sursă şi fără istorie. Eu îl ascult, vocea lui sfătoasă şi pătrunsă vizibil de o responsabilitate cu care s-a împăcat deja, o voce prietenească şi oarecum paternă, desfăşoară imagini ample, panoramează istoria artei de la plain air-ism şi pînă astăzi, articulează, în stilul unic al epicii bănăţene, fraze enorme, despletite, cu subordonate multiple şi cu ideea recuperată abia la sfîrşitul întregii demonstraţii. Asta era, Silviu, îi răspund eu, chiar de acest moment aveam nevoie ca să pot începe textul, de acestă reconfirmare a unei tipologii umane şi culturale pe care tu o reprezinţi într-un mod aproape didactic, aceea a bănăţeanului schizoid, împărţit abisal între pămînt şi cer, între gravitaţie şi imponderabilitate, între geometrie şi disoluţie, între mundan şi transcendent, între statica agrariană şi deambulările pastorale, între pragmatism şi idealitate, între contabilitate şi mistică, între altele, şi altele, şi altele. Rigoarea ta de gospodar competent şi responsabil, seriozitatea discursului şi acurateţea ideilor, care se regăsec, evident, în efortul continuu şi sistematic, în exactitatea infinitezimală a desenului, în rigoarea halucinantă a modulărilor, suferă, în mod miraculos, o conversie în opusul lor. Acribia devine aluviune barocă, enunţul miniatural capătă proporţii monumentale, iar materia, fragmentată şi fasetată în funcţie de imprevizibilele unghiuri ale privirii, se preschimbă, la rîndu-i, în stare de graţie şi în lumină acorporală.

De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă şi continuă de la materie la spirit, de la animaţia istorică la statica atemporalităţii. Vehiculul acestui zbor planat prin spaţiul nesfîrşit al expresiei artistice este tocmai fasciculul de lumină care porneşte din spaţiul picturii Occidentale, din acela renascentisto-baroc cu precădere, şi se prăbuşeşte, mîntuit de orice convenţie calendaristică, în lumina taborică a Răsăritului. Porneşte de la peisaj sau de la scena de interior şi se surpă în aurul iconostasului şi în aura Mîntuitorului. Acest traseu care camuflează atîtea evenimente intermediare, o revărsare de povestiri şi de forme pe care nici măcar viermuiala din O mie şi una de nopţi n-ar putea-o echivala, mult mai scurt decît o clipită şi mai condensat decît antimateria, este chiar pictura lui Oravitzan. Adică o poveste concentrată despre lumen şi lux.