Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Simţ artistic de Alex. Ştefănescu

Maria Timuc, Iubire de nisip,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2015
(versuri; ilustraţie copertă: Andreea Mărcuş). 126 pag.

La treisprezece ani, Maria Timuc era o mică şi răsfăţată vedetă a vieţii literare din Galaţi. A devenit membră a Cenaclului „Noduri şi semne” încă de la înfiinţarea lui, imediat după moartea lui Nichita Stănescu (survenită la 13 decembrie 1983), iar la şaisprezece ani (şi anume în 1986) a debutat în revista Convorbiri literare din Iaşi cu poezii prezentate de criticul literar Daniel Dimitriu.

A frecventat apoi cenaclurile „Confluenţ e” şi „Universitas” din Bucureşti, fără să investească însă prea multă energie în afirmarea ei.

Îmi amintesc că în 1995 am remarcat- o la rubrica de „poşta redacţiei” din Flacăra şi i-am publicat o pagină de versuri, precedată de o succintă caracterizare: „Sentimentalismul tragic al lui Eminescu, dar şi spiritul ludic al lui Nichita Stănescu se manifestă, fulgurant, în aceste poeme. Predominantă rămâne însă o feminitate răzvrătită, solitară, marcată de plăcerea perversă a autoarei de a scrie pentru ea însăşi.”

Prima carte de versuri, Oul de lut, i-a apărut în 1997, a doua, cu un titlu ingenios, Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici – în 2001. Apoi, autoarea s-a lăsat prinsă în vârtejul gazetăriei. Credeam că n-am să mai aud de ea ca poetă. Şi iată că acum Maria Timuc publică o nouă carte de versuri, Iubire de nisip, mai bună decât cele precedente şi mai bună decât cărţile multor autori de azi, nu prea talentaţi, dar agitaţi.

Poeta s-a eliberat de influenţa directă a lui Nichita Stănescu (identificabilă şi în versurile altor membri ai cenaclului „Noduri şi semne” din Galaţi, publicate în tinereţe, de exemplu în cele ale lui Mihail Gălăţanu). În plus, în Iubire de nisip, a devenit mai puternică impresia că autoarea scrie pentru ea însăşi şi nu ca să intre în graţiile cititorului. În poemul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte, Şi în tristeţe îngerii există..., sesizăm plăcerea ei nu numai de a-l scrie, ci şi de a-l… citi în timp ce-l scrie:

„un înger scrie-n picurii de ploaie/ e scris de înger ploaia asta tristă/ eu râd atunci când scrie îngerul/ pe umăr/ că în tristeţe îngeri nu există.../ un înger doarme-n timp ce doarme lumea/ e somn de înger somnul orişicui/ eu trează sunt/ şi văd cum îngerul îmi doarme/ şi somnul meu adânc în somnul lui/ un înger uneori prin ploaie-şi scrie/frumoasele-i tristeţi fără să ştie/ că şi în ploaie îngerii există/ şi ploaia îngerilor de aceea-i tristă.../ şi de aceea plouă unde sunt/ şi dorm şi-ascult în somn de înger ploaia tristă/ şi pe alt umăr îngerul îmi scrie/ că şi-n tristeţe îngerii există!”

Motive poetice uzate de excesiva lor întrebuinţare în poezia lumii sunt reînsufleţite de Maria Timuc. Iată, de pildă, motivul trandafirului, din poezia Parfumul care imită dragostea ta: „un trandafir înţeapă moartea cu frumuseţea sa”;

„un trandafir s-a făcut tot pământul/ şi-n spinii lui s-au prăbuşit zilele în care n-ai fost/ cu mine şi-n florile lui a izbutit/ parfumul să imite/ dragostea ta…”.

Sau iată motivul inimii:

„am obsesia inimii, inima mea care trece, aleargă şi merge/ în aceeaşi secundă pe un val, pe o torţă, pe un cal sălbatic/ şi pe-o stradă, şi pe jăratic…/ am obsesia asta, de singuratic, să am inimă, să o văd la ferestre,/ în loc de perdele şi-n loc de reclame la dero, la maşini de curse/ şi la ciorapi, să fie inimi, inimi cuminţi, fragile,/ aventuroase/ să locuim în inimi, Doamne,/ să stăm în ele ca-n nişte case!” (Eu am obsesia inimii).

Maria Timuc redescoperă emoţia, pe care alţii au abandonat-o la muzeul poeziei. Nu întâmplător, citindu-i versurile, ursuzul Fănuş Neagu s-a iluminat, ca şi când ar fi privit o flacără jucăuşă:

„Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vişin crescut pe mal de râu. Scrie cu pană împrumutată de la o lebădă neagră despre tristeţi care se petrec doar în visul alb al zăpezilor intrate-n colind. «Dumnezeu ca un lord/ îşi răsuceşte cuvintele în sus şi-n jos şi aşteaptă/ cu mine frumos/ trenul»”. Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.”

Avea dreptate Fănuş Neagu.

Simultan cu volumul de versuri, Maria Timuc a publicat şi un fel de manual de fericire, Paşi către tine însuţi. În ceea ce mă priveşte fac alergie când îmi cad în mână asemenea cărţi cuprinzând sfaturi de îmbunătăţire a vieţii, chiar şi dacă aparţin unor scriitori (lui Vasile Andru, de exemplu). De obicei, sunt amatoristice şi de prost-gust, un amestec de pretinsă ştiinţă şi de optimism pueril. Culegerea de eseuri (apărute întâi în periodice) a Mariei Timuc este altceva. Deşi autoarea se adresează maturilor ca unor copii pe care îi învaţă să trăiască, ceea ce nu poate decât să enerveze, reuşeşte până la urmă să-i cucerească printr-un fel de înţelepciune rabinică şi prin farmec literar. Maria Timuc dă dovadă, în aproape tot ce scrie, de simţ artistic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara