Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Simplu elogiu al cărţii de Ioana Pârvulescu

Mii de oameni din toată lumea străbat mii de kilometri ca să vadă piramidele şi să pătrundă, cu un fior de evlavie, în interioarele lor vechi de mii de ani. În faţa misterelor matematicii lor ascunse, în faţa puterilor adăpostite de uriaşele întretăieri de linii şi planuri, gândul dă înapoi, intimidat. Proporţiile lor ating cerul, au, adică, legături de taină cu legi şi calcule astronomice. Şi te simţi puţin mai mândru, în pielea ta de om muritor, când ştii că omul muritor a creat o asemenea strivitoare minune.

Mii de călători străbat mii de kilometri ca să vadă bolovanii uriaşi de la Stonehenge, al căror rost nu a fost încă lămurit, ca să descopere templele maiaşilor, ale incaşilor, ale budiştilor sau ale zeilor greci. Pretutindeni în lume sunt semne ale miracolului şi, în lăcomia lor geografică, în goana lor după neobişnuit sau, de ce nu, după frumos, oamenii sunt gata să-şi rişte timpul, banii şi tihna.

În vremea asta, chiar lângă ei, la îndemână, aşteaptă, liniştită şi modestă, fără puzderie de turişti care să caşte gura la ea şi să se pozeze veseli alături de ea, una dintre cele mai mari şi mai inexplicabile minuni create vreodată de mintea omului: cartea. Mai aproape de cer decât orice piramidă, mai misterioasă decât orice construcţie care dăinuie timp de milenii, mai atrăgătoare decât orice sit arheologic. Urci pe Acropole, roşu de efort şi de săgeţile lui Apollo, şi vezi urmele mâncate de timp ale Parthenonului, Erechteionului, ale cariatidelor decolorate, apoi cobori spre vechea Agoră, din care, ceva mai întreg, n-a rămas decât un mic templu al lui Hefaistos, acum cu paznici în locul filozofilor. Paznicii tac, dar nu filozofic, turiştii se plimbă, dar nu peripatetic. Contemporane cu Parthenonul şi Erechteionul de când erau nou-nouţe, există încă şi Dialogurile lui Platon. Nepăzite, fără bilet de intrare şi program de vizitare, fără interdicţia de a le atinge, fără schele ale restauratorilor. Sunt întregi, splendide, stau acolo unde vrei să le ţii, lângă templu sau lângă tine. Nu ruinate, ci îmbogăţite de timp. Nu din piatră, ci din cuvânt, materie primă pur şi simplu eternă. Adică indestructibilă şi inepuizabilă.

Cartea: concurând, în cursa timpului, cu templul, cu piramida, cu orice construcţie omenească şi câştigând detaşat, fără ca măcar să gâfâie. Victoria ei e tăcută. Asemenea dragostei adevărate, nu se laudă şi nu se umflă de mândrie.



Părticică de creier fiind, are puterea celui mai perfecţionat computer. Poţi face pe ea "exerciţii de simulare" în orice realitate virtuală, iar la fiecare reluare a exerciţiului descoperi altfel lucrurile. Intri în pielea personajelor ei, eşti rege sau ocnaş, bărbat sau femeie, zeu sau animal, grec sau barbar. Sau eşti doar tu însuţi şi te confrunţi cu ei toţi. Te poţi îmbăia, în paginile ei, în fântâna tinereţii. Sau poţi găsi experienţa bătrâneţii atunci când te scalzi încă în apele anilor tineri. Capacitatea de metamorfoză a acestei micromemorii, a acestui stick este uimitoare. Fiecare om percepe altfel realitatea dintre aceleaşi coperţi, fiecare epocă descoperă altceva în unul şi acelaşi op. Pe de altă parte, şi contrariul îi stă în putere: oricât de diferită e o epocă de alta, poate citi şi înţelege la fel lucrurile din pagina cu semne. Odată deconectat de la creierul autorului, minicomputerul numit carte funcţionează oriunde, oricât şi fără consum de curent electric. Nu se învecheşte şi nu trebuie schimbat la câţiva ani o dată, şi n-are nevoie să fie depanat. Un mic detaliu tehnic, totuşi: trebuie conectat la computerul altui creier uman, cel al cititorului.

Nimic din ce-i omenesc nu-i e străin, viaţa, suferinţa, moartea, dragostea, blestemata foame de aur şi foamea pur şi simplu. Cartea vorbeşte, plânge, râde, ţipă, tace, cântă, şopteşte. Pe scurt, face orice. Dar are şi puteri care le depăşesc cu mult pe cele omeneşti şi, desigur, pe cele ale omului obişnuit care a scris-o, fie acesta Homer sau Shakespeare, Cervantes sau Balzac, Goethe sau Dostoievski. Schimbă faţa lumii pe neobservate şi păstrează faţa lumii neschimbată. E picătură, dar reflectă cerul. E cer, dar reflectă picătura. Într-o locuinţă de bloc, de 20 de metri pătraţi, încape lumea, cu piramidele, cu Stonehenge, cu tempele maiaşe şi greceşti şi umanul cu ipostazele lui, cu istoria lui, cu creierele lui făcătoare de computere. E, desigur, un miracol. Dar nimeni nu face turism într-o locuinţă de bloc, ca să vadă, să spunem, o carte dintr-o bibliotecă. Şi chiar proprietarul bibliotecii, care călătoreşte cu pasiune la temple sau în cărţi, în Dialogurile lui Platon, de pildă, uită să se mire de această ciudată posibilitate de comunicare între o fiinţă nouă şi un lucru vechi de peste două mii de ani.



Dacă eşti prea prost pentru ea, te aşteaptă să te deştepţi şi te ajută să ajungi la ea. Dacă eşti prea grăbit, te aşteaptă să te opreşti. Prea ocupat, stă până ai timp de ea. Grosolan, abrutizat, te rafinează. Dacă eşti superficial, îţi arată ce e dincolo de suprafaţă. Are răbdare. Are putere. Dă o şansă şi întinde mâna oricui îi dă ei o şansă.

Cartea adevărată seamănă cu dragostea, este dragoste:

îndelung răbdătoare şi plină de bunătate. Cartea nu pizmuieşte.

Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeştete la rău.

Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.

Acoperă totul. Suferă totul.

Şi, îmi place să cred că, indiferent de forma pe care o va lua, cartea, ca dragostea din cea mai cunoscută scrisoare a lui Pavel, nu va pieri niciodată. Sau nu înaintea omului. Sau, măcar, nu înaintea mea. n