Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Singur cu forţele istoriei de Grete Tartler


Singur cu forţele istoriei

Cronică de călătorie şi reportaj politic, cartea lui Robert D. Kaplan cuprinde nu numai brâul Balcanilor şi Turcia (zona Viena-Istanbul), continuat prin Siria şi Liban, ci şi zonele "Tartariei" de altă dată, drumul prin Iordania, Israel, Munţii Caucaz sau Georgia, teatrul unor dure conflicte sociale, politice şi de mediu, străvăzute limpede în tumultul acestui nou început de mileniu, dincolo de imbatabilul argument al celor "70% din rezervele atestate de petrol şi peste 40% din rezervele de gaze naturale". Asemenea lui Rüdiger Wischenbart, Kaplan îşi începe "calea estului" într-o discuţie la marginea fostului Imperiu Habsburgic, care pune o evidentă pecete asupra înţelegerii celorlalte foste imperii, Bizantin, Persan şi Otoman. Analizele sale sunt deseori premonitorii - de exemplu, în lumina rezultatelor recentelor alegeri din Turcia, cu victoria islamiştilor, frapează clarviziunea observaţiilor călătorului, dintr-o perioadă în care puterea era "divizată între generali şi politicieni".

Ce-i drept, întrucât a decis să călătorească singur, spre a fi cu adevărat "izolat cu forţele istoriei", subiectivitatea nu poate fi evitată - dar tocmai această provocătoare subiectivitate dă farmec lecturii.

Cititorul român va acorda fără îndoială atenţie trecerii către Bucureşti şi chiar - în lumina recentelor consideraţii privind aderarea la UE şi NATO - spre Sofia. Bulgaria e văzută (din nou îmi amintesc de Wischenbart) prin definiţii canettiene. Uneori, o singură frază pregnantă dezvăluie toată compexitatea lumii străbătute: "în tren nu puteai găsi mâncare sau apă, însă un vecin de compartiment mi-a oferit nişte ouă fierte"; ""aproape orice fel de publicitate ar fi bună pentru Bulgaria. Cea mai mare frică a bulgarilor era ca nu cumva să fie uitaţi"; "ca şi în România, aici se urma un model oriental şi medieval de dezvoltare"; "imaginea femeilor" cu mult mai modernă decât a bărbaţilor"; "era un alt nivel de existenţă". Dar poate doar dintr-o asemenea lume, cu puterea, magia şi tezaurul nepreţuit al tradiţiilor naţionale, ar putea fi creată o societate mai bună". Cât despre România, încă despărţită de Occident printr-o "mare prăpastie", "colţ primitiv al Europei, de o frumuseţe tragică, loc unde cultura care mai rămăsese din Evul Mediu fusese îngenuncheată de pseudo-modernizarea comunismului"", populată de indivizi care începeau să răzbată prin magma mentalităţilor, prin "fatalism, mită şi înşelăciune", prin "cultura ca o ceapă" (mult comentatele "straturi fără sâmbure"), prin tiparele ortodoxiei - Kaplan o vede depăşind impasul. Impresiile de la sfârşitul anului 1997 - faţă de o vizită anterioară - sunt optimiste, deşi eclectice. De observat că dialoguri dintre cele mai relevante rămân totuşi expediate la subsolul paginii, de pildă această excepţională remarcă a părintelui Iustin Marchiş, pe care Kaplan îşi sprijină de fapt analiza zonei: "Ortodoxia estică pune relaţia individului cu Dumnezeu mai presus de relaţia individului cu comunitatea".

Lumea arabă prilejuieşte alte definiţii-pecete, demonstrând talent şi o anume documentare anterioară: "Peisajul sirian era asemeni poeziei de calitate, frumos tocmai prin simplitatea sa". Intr-adevăr, monorima poemelor arabe a fost deseori comparată cu deşerturile şi chiar ascultarea ritmurilor acestor poeme evocă mersul cămilelor prin deşert şi al aştrilor pe cer. Vechiul spirit beduin impregnează totul, inclusiv viaţa politică. Un şofer, de pildă, opreşte camionul ca să-i cumpere călătorului, de la o băcănie dintr-un sat, autocolante cu Assad, pe care le dăruieşte cu entuziasm. "Cultul personalităţii i se părea ceva natural, de parcă Siria nu era o ţară, ci un trib avându-l pe Assad drept şef". Traversând Iordanul spre Israel, Kaplan observă: "Ca şi în lumea musulmană, unde ascensiunea islamismului politic înseamnă sfârşitul adevăratei credinţe, în Israel identificarea iudaismului cu naţionalismul extremist a ameninţat să aibă un rezultat asemănător". Din ce în ce mai departe de democraţie, drumul spre Tartaria dezvăluie adevărata miză a tot mai însinguratelor lumi - supravieţuirea statală şi naţională. în locuri precum Georgia oamenii se consideră " europeni " şi suferă, simţindu-se marginalizaţi. Demonstrându-şi din nou intuiţia, Kaplan vorbeşte despre lărgirea politicii europene către această ţară. (Si iată că, recent, România a propus ca în dezvoltarea relaţiilor cu "noii vecini ai UE", Republica Moldova, Ucraina, Belarus si Balcanii de Vest, să fie inclusă Georgia - ţară importantă prin poziţia sa în regiunea Caucaz-Marea Neagră).

Din punctul meu de vedere, asemenea cărţi de călătorie - fascinante, dar cu inerente superficialităţi - n-ar trebui publicate fără adnotări, iar traducerile ar merita să treacă de simpla transpunere. Si în cazul acestui volum ar fi fost de îndreptat scăpări precum: "îşi adusese aportul ""(p.30) "în martie 680 î. Hr. fondatorul primului regat bulgar, hanul Asparuh, a pierdut o bătălie împotriva împăratului Bizanţului, Constantin al IV-lea (p.57), "oameni îmbrăcaţi în haine occidentale ieftine şi femei ascunse în spatele perdelelor negre" (p.118 - or fi femeile altceva decât oameni, dar nici geamuri") ş.a.m.d. Desigur, arcul atât de larg al călătoriei poate justifica trecerea călătorului peste amănunte, dar nu diminuează atenţia cititorilor cu o cunoaştere fragmentară a drumului, dar temeinică.

Robert D.Kaplan, La răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz. Colecţia Document. Traducere de Dorin Nistor, Simona Drelciuc, Alina Pelea. Editura Polirom, 2002


Călătorie cu Abigail şi Salomea

Pauline Bebe, prima şi singura femeie-rabin din Franţa, curajoasa iniţiatoare a unui centru spiritual parizian unde oferă "cuscus pentru suflet" (centrul cuprinde o sinagogă cu 200 de membri, o şcoală cu 80 de studioşi într-ale iudaismului, o bibliotecă, inclusiv cafe-internet), şi-a propus să demonstreze că "Dumnezeu nu e misogin". In general, niciuna din cele trei religii monoteiste nu a promovat interpretarea scripturilor de către femei şi, mai mult decât atât, în numele religiei au fost şi mai sunt încă persecutate, ţinute în planul doi, milioane de femei. în zilele noastre se consideră că, "dacă mai există un teritoriu de cucerit de către femei, pentru a se elibera " acela e al religiei" (singura excepţie fiind marcată de lutheranism). După epocile războinice, în care femeile şi-au pierdut străvechiul rol sacru iar religiile consacrate de bazinul mediteranean - iudaismul, creştinismul şi islamul - au impus rolul predominant al bărbaţilor în societate ("în Vechiul Testament, doar două cărţi din 46 sunt consacrate femeilor şi 80% din personaje sunt bărbaţi"), s-ar părea că Dumnezeu, sub chip patriarhal, nu s-a prea interesat de femei. încă din neînţelegerea iscată de Geneză (Adam creat după chipul Domnului iar Eva, după al omului), parafată în creştinism de Sfântul Augustin ("Bărbate, tu eşti stăpânul, femeia e sclava ta, după voia Domnului"), nu altfel în Talmud şi Coran, femeii i-a revenit rolul din umbră (încă Pericle decretase - ca fiind cea mai importantă virtute a femeii - faptul că ar fi în stare să tacă).

Cum spuneam, lutheranismul a ridicat bariera, demonstrând că femeile preotese - şi chiar episcopese - pot fi excepţionale în dialogul cu Dumnezeu (după ce secole de-a-rândul cele care aveau asemenea chemare au fost învinuite de erezie), iar iudaismul liberal, din care face parte şi Pauline Bebe, a pornit pe aceeaşi cale . De altfel, sociologii nu încetează să sublinieze că, dacă credinţele vor neglija şi vor pierde auditoriul feminin, vor pierde totul.

Cu atât mai interesantă, în acest context, lectura inedită a Bibliei şi Talmudului, oferită de Pauline Bebe, care mărturiseşte că, depăşind faza justificării (demonstraţia că o femeie-rabin poate face lucrurile la fel de bine ca un bărbat), trecând la momentul afirmării, a scris această carte nu pentru a elogia femeia, ci pentru a înţelege şi a defini mai bine rolul celor două sexe în tradiţia iudaică. "Astăzi se pune problema următoare: poate fi redat femeilor un rol în cadrul cultului public, fără să se instaureze vreo formă a politeismului şi a cultului divinităţilor feminine? Poate fi creat un monoteism nici masculin, nici feminin, în cadrul căruia bărbaţii şi femeile se pot recunoaşte şi pot participa de la egal la egal? Răspunsul meu este da" Dar, pentru a face tradiţia să evolueze, e necesar ca această tradiţie să fie cunoscută" în tradiţie există anumite precedente egalitare, trebuie să ştii să te inspiri din ele. Altele rămâne să le inventăm."

încât istoriile unor înţelepte, frumoase, elocvente, binecuvântate, autoritare etc. precum Abigail, Agar, Batşeba, Debora, Estera, Hana, Iudit, Miriam, Salomeea şi multe altele, alături de articole consacrate unor teme ce privesc femeile şi ridică în continuare semne de întrebare, precum căsătoria, avortul, divorţul, educaţia copiilor, lesbianismul, limbajul sexist, matrilinearitatea, procreaţia şi contracepţia, virginitatea şi violul, transformă dicţionarul într-un manual de învăţământ mixt egal, în care oricine să aibă acces la scrierile etice ale înţelepţilor şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar, mai mult decât atât, dicţionarul este un instrument de lucru inclusiv pentru cei care înoată în necunoştinţă de cauză prin cultura încă presărată de nume şi obiceiuri străvechi, din ce în ce mai îndepărtată de preocupările noastre.

Pauline Bebe, Femeile şi iudaismul. Dicţionar. Traducere de Janina Ianoşi. Editura Hasefer, Bucureşti , 2002