Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Singuraticul argentinian de Angelo Mitchievici


Există cel puţin două imagini care l-au fixat pe Che Guevara în memoria noastră. Prima îi aparţine fotografului cubanez Alberto Korda şi reprezintă un portret al revoluţiei la tinereţe, al revoluţionarului care nu avea să îmbătrânească niciodată. Che Guevara are 29 de ani şi poartă celebra beretă neagră pe care a aşezat Steaua José Martí primită de la Fidel Castro odată cu gradul de el Comandante, cel mai înalt grad din cadrul gherilei. Che are acea privire pătrunzătoare care rămâne fără să vrei imprimată în memorie, iar adolescenţii vor purta pe tricouri chipul său chiar fără să ştie mai nimic despre viaţa revoluţionarului argentinian, ales ca model exemplar de insurgenţă şi nonconformism. Această imagine corespunde atât perioadei sale revoluţionare cât şi celei beatnice de adolescent furios sau de visător precum personajele lui Jack Kerouac din On the Road, călătorind de-a lungul şi de-a latul Americii Latine călare pe motocicleta Poderosa II alături de prietenul său Alberto Granado, experienţă consemnată într-un minunat jurnal, Jurnal pe motocicletă. Cealaltă imagine care a circulat datorată prostiei oficialităţilor boliviene în frunte cu preşedintele René Barrientos care au dorit să facă din capturarea şi execuţia sa o victorie răsunătoare, este cea a martirului, cadavrul lui Che fiind expus la spitalul local din orăşelul Vallegrande şi lăsat la dispoziţia massmediei. Când călugăriţele din oraş remarcând asemănarea cu Isus a bărbatului cu aspect de pustnic nebun cu părul încâlcit, cu chipul emaciat, purtând în priviri un fel de tristeţe de dincolo de vremi şi corpul necrozat, slăbit, îmbrăcat în nişte pantaloni jerpeliţi au început să-şi taie şuviţe din părul său pentru a le păstra ca talismane, mitul era gata fabricat, iar "sanctificarea" sa putea să înceapă. Apologet al revoluţiei totale, Che renunţa la orice privilegii implicit la funcţia de ministru al Industriilor în Cuba, pentru a se lansa în noi aventuri revoluţionare toate soldate cu eşec începând cu cea din Congo şi terminând cu cea din Bolivia, enervându-i şi pe sovietici - în special prin discrusul din 24 februarie 1965 de la Alger - cărora le reproşa politica lipsită de scrupule faţă de ţările lumii a treia. Faţă de americani lansa atacuri vehemente, astfel că nu întâmplător aceştia prin CIA şi-au adus contribuţia la capturarea sa. Ca şi efuzivul Istrati pe un alt meridian, Che reprezintă formula radicală a revoluţiei, cea care nu suportă compromisurile şi a cărei realizare nu se poate împlini decât pe eşafod, omul a avut toate datele canonizării sale ulterioare, devenit peste timp un simbolic purtător de cuvânt al oricărei insurgenţe în numele unui ideal stofa din care sunt creaţi martirii. În cele două părţi ale filmului său, partea I descriind aventura cubaneză încheiată glorios, iar partea a II-a cea boliviană încheiată dezastruos cu un eşec previzibil după ce SUA a învăţat lecţia cubaneză, Steven Soderbergh încearcă deopotrivă o reconstituire istorică judicios documentată - şi de Jurnalul bolivian al lui Che printre altele -, destul de ortodoxă şi lipsită de retorică romantică, militantisme, anticliamctică, iar pe de altă parte ceva nou, o perspectivă caleidoscopică. În prima abordare, Soderbergh vine în întâmpinarea mitului revoluţionar pe o altă turnantă decât cea a epicului grandios aşa cum o cere reţeta hollywodiană şi un tip de spectator popcornist, şi aparent fără a răspunde unor eticisme corectate politic. În a doua opţiune care face loc unei timide relativizări a punctului de vedere pot fi incluse împărţirea filmului în dimensiunea color şi cea alb-negru ca alternanţă a planurilor temporale şi cu sugestia unor momente care radiază emoţional pe frecvenţe diferite, seria de flash-back-uri şi flash-forward-uri care brizează curgerea lineară a istoriei pentru a reda relaţia dintre story (poveste) şi history (istoria documentată) şi a evita aglomerarea în monolit a întâmplărilor. Avem poate cel mai potrivit actor în rolul lui Che şi anume pe Benicio del Toro cu care Soderbergh a lucrat şi în Traffic (2000), actor cu un potenţial enorm folosit la întreaga sa capacitate în film. De apreciat evitarea discursurilor de tip pluton de execuţie din final, tăietura fără gonflări eroizante, aleatorie, unghiurile care prind grupuri fără a face portretele principalilor conferă o sobrietate pe care trebuie să recunoaştem că întreg filmul lui Soderbergh o respiră. O scenă excelentă este aceea în care ţăranii bolivieni desprinşi parcă din tablourile lui Zurbaran într-un decor lutos de arşiţă asistă la decolarea helicopterului care poartă cadavrul lui Che, praful stârnit de elice îi face să-şi ferească feţele cu pălăriile, iar gestul lor firesc are ceva dintr-un priveghi mut. În mod cert, regizorul a ales soluţia unei acumulări dramatice lente ca masă de potenţial obţinută din momente atone, aproape egale ca intensitate evitând să facă din filmul lui un western sud-american cu împuşcăturile de rigoare. Nu a încercat câtuşi de puţin o confruntare a pesonajului cu mitul pe care l-a creat, şi nu a permis personajului să iasă din cadrul istoric fixat, nu a iniţiat niciun rapel la interioritatea sa, optând pentru o imagine comunicată public, dată de discursurile care au făcut istorie prin vehemenţa lor. Ceea ce îi serveşte ca detaşare, expunere în registru realist a evenimentelor reprezintă în acelaşi timp şi defensiva regizorului în faţa unui subiect dificil de manipulat, de analizat. Ceea ce ţine de o petite histoire este lăsat deoparte, şi în aceasta intră, aş zice eu inspirat, şi orice lovestory cu care ne blagovesc scenariile de tip "dragostea şi revoluţia" şi care ar fi riscat trivializarea personajului. Astfel, mitul apare şi mai bine consolidat, chiar şi în mijlocul oamenilor pe care-i conduce, Che apare solitar, condus de viziunea sa capabilă să îmbrăţişeze o întreagă umanitate, lăsând loc scriitorului care ar fi putut fi, a celui care iubeşte cărţile. Pentru că în spatele visului se află şi lecturile sale, Che îi citise pe Jack London, Pablo Neruda, Jules Verne, Emilio Salgari, dar şi pe Freud şi Bertrand Russell. Spre deosebire de ceilalţi guerrilleros, ne subliniază cu subtilitate regizorul, Che este un intelectual umanist insistând pe alfabetizarea ţăranilor ca parte a programului revoluţionar, cărţile care se află mereu în preajma lui aşa cum aproape de fiecare dată revoluţionarul notează ceva în carnetul-jurnalul său. Soderbergh este în acest film un regizor al soluţiilor subtile, Che nefiind tocmai genul de personaj de achiziţionat pentru Panteonul american, ci un contestatar furios al imperialismului nord-american. Tot în grafica panoramică a epicului monoton se regăsesc o serie de personaje interesante, fiecare cu relieful lui pasager - în materie de reconstituiri Soderbergh are în spate o întreagă tradiţie a filmului american -, fără ca trecerea lor prin cadru să rămână la nivelul pitorescului. Nici relaţia din Che şi Fidel nu este analizată mai îndeaproape, iar sicitatea pe care o impune regizorul recuperează artistic pe un alt plan. La mit contribuie şi o serie de gros-planuri alb-negru cu Che făcându-şi bocancii, fumând trabuc, un personaj moden şi în acelaşi timp insolit pe scena de lux a politicii americane sau a tribunei ONU şi regizorul nu rezistă tentaţiei de a plasa în preajma lui pe Julia Ormond în rolul Lisei Howard, femeia din high society care-i ia un interviu. Declaraţiile sale ca şi definiţiile pe care le dă sunt modeste sub raportul conţinutului ca să nu spunem de o banalitate crasă, însă nu cuvintele contează la Che, ci felul în care le spune, fervoarea discursului său şi charisma pe care o emană personajul. Intrat sub luminile rampei, Che se prezintă ca un star, un personaj cu potenţional dramatic, cinematografiabil în uniforma sa de guerrillero, însă din păcate, regizorul nu-şi joacă cartea până la capăt pe acest plan poate din dorinţa de a evita un alt clişeu, cel al edificării starului dintr-un no name, un NIP (Non-Important Person). Starul politic şi personajul care ar fi putut fi pe scena diplomatică se află însă în contrast cu opţiunile sale, iar regizorul a încercat din alternarea inclusiv cromatică a planurilor să ofere substanţa de contrast ca parte integrantă a personalităţii revoluţionarului lipsit de orice frivolitate, un vizionar şi în acelaşi timp un om metodic cu un proiect social, umanist vast. De asemenea, din dorinţa de a evita o încadrare politică a unui personalităţi atât de complexe care depăşeşte suma de trivialităţi pe care o contituie discursurile sale politice, filmul lui Soderbergh îţi poate lăsa impresia unei cauţionări a unui umanism revoluţionar care face casă bună cu democraţia, reabilitând bunele intenţii care nu se lasă îndeplinite până la capăt de programul politic. În calitatea sa de director de închisoare în ianuarie-iunie 1959, Che a ordonat sute de execuţii, iar comunizarea Cubei făcută şi cu aportul lui a însemnat distrugerea societăţii civile prin măsuri drastice. În spatele fotografiei lui Alberto Korda se află o altă mare iluzie desfigurată până la monstruos de regimurile totalitare de stânga, iar cel cubanez a fost unul în plus. Pe de altă parte, dincolo de contextul politic se află mitul modern al revoluţionarului ca mit al tinereţii fără bătrâneţe pe care conjunctural istoria l-a activat în cazul lui Che Guevara şi pe care Soderbergh se sfieşte să-l exploreze. Regizorul american optează pentru mijlocirea istoriei în cazul mitului, oferind un el Comandante care rămâne în memoria noastră datorită strălucirii pe care i-o oferă Benicio del Toro şi o fotografie prăfuită care-şi are locul lângă o carte şi un carnet motolit.