Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Traducerilor:
Situaţia evreului Portnoy în anul aselenizării de Dorin-Liviu Bîtfoi


Complexul lui Portnoy a apărut (cu scandal) în 1969. Dar şochează şi azi, asmuţind cele mai vii nelinişti asupra cititorilor mai (şi chiar mai puţin) sensibili. Vârsta cărţii e de-acum una respectabilă - paradoxal însă, fără riduri, datorită în primul rând prospeţimii şi bătăioasei francheţi a complexatului.
Frapant şi întru totul remarcabil la acest personaj de antologie - şi ceea ce-l individualizează în cel mai înalt grad - este limbajul său deosebit de lejer, valorificând amănuntul complet dezinhibat peste care în general se trece din reflex. Alexander Portnoy îşi va descrie însă cum nu se poate mai articulat nesfârşitele tribulaţii sentimental-erotice. Nu cunosc multe texte mai neruşinate ca acest roman! Şi cu siguranţă nu pe seama subiectului e el neruşinat, cât în contul practicii voluntare de denunţ şi sabotare a oricărui eufemism la care, din searbădă obişnuinţă şi virtute ipocrită, s-ar mai deda condeiul nu suficient de curajos şi de lucid. Cititorul e pus la curent cu cele mai penibile episoade din biografia lui Portnoy, fără a avea totuşi impresia că ele ar fi vreun moment "vânate". De ce le-am trece însă cu vederea o dată ce există, consimţind la escamotarea a ceva atât de tulburător şi de determinant? Şi aceasta cu atât mai mult cu cât nu e vorba de utilizarea triumfătoare a unui semnificant sau a altuia din arhiva budoarelor, ca la un aseptic experiment de cenaclu, ci de referirea nestingherită tocmai pentru că nu despre altceva e vorba decât despre acel semnificant (Roth îşi va califica de altfel această opţiune drept "revoltă împotriva "seriozităţii morale" a literaturii şamericaneţ din anii '50").
În fapt, trimiterile la sexualitate sunt abrupte nu în sine, ci doar ca mijloc ultim (şi aproape ultimativ) al unui elan de sinceritate - când brutal, când înduioşător, când revoltat - capabil să se asume cu toate consecinţele posibile. Roth nu-şi propune, o dată cu personajul său, să inoportuneze pur şi simplu, ci - dacă despre aşa ceva e vorba - să-l destabilizeze mai ales pe cel prea obişnuit să fie inoportunat.
Te poţi întreba, în aceste condiţii de sinceritate nudă, câtă substanţă autobiografică există în romanul lui Philip Roth. Curiozitate previzibilă, nu o dată şi nu doar în acest caz exprimată, cu o rezolvare lipsită de orice echivoc: puterea autorului asupra personajului e, din acest punct de vedere, nelimitată (de notat în treacăt că Portnoy - fantasmat ca nesemit şi camuflat prin urmare în Porte-noire, sau în Port - reprezintă incomplet anagrama lui P. Roth). Dar mai contează oare? Sigur este că romanul nu devine nici prin construcţie (mult mai elaborată decât se dezvăluie la prima vedere - a se vedea numai ritmicitatea situaţiilor în care personajul se închipuie victimizat cu verzale pe prima pagină a ziarelor de scandal), nici prin anumite date (deşi anii şi locurile de naştere ale lui Roth/ Portnoy coincid) o simplă autobiografie. Confesiunea lui Portnoy de pe canapea, în prezenţa unui fantomatic doctor O. Spielvogel (acelaşi care într-un articol ştiinţific - figurând ca motto al cărţii - stabileşte ce este acest complex al lui Portnoy), nu are, în pofida aparenţelor, nici dezorganizarea spontană şi nici caracterul de colecţie completă a unor gânduri şi gesturi din şedinţele de psihanaliză - ci este caligrafiată cu ştersături inspirate şi cu pana fină, bine stăpânită a unui scriitor.
Doctorul Spielvogel este cel care-şi va rezerva "dreptul" la ultima (şi singura sa) replică din roman. Prin pronunţia-i caricaturală, el pare să diagnosticheze ironic-amar că orice emancipare a lui Portnoy din ghetoul evreiesc al Newark-ului este încă din intenţie sisifică; prin exigenţa senin profesională de a "înţepa" ceva - fie şi o interpretare - şi asta tocmai acum, în finalul romanului, după ce acest (anti) playboy de Portnoy s-a destăinuit cu povestea vieţii sale, trage o linie apăsată, gravă, sub zbuciumul sufletesc al clientului canapelei (în paranteză fie spus, efectul ca atare este obţinut prin specularea unei miopii a analistului, a unei erori de tehnică - inexactitate care nu-l desfiinţează totuşi în plan estetic).
Interesant, de altfel, numele acestui psihanalist, căci în germană Spiel înseamnă joc, dar şi victimă (sau jucărie a cuiva), iar Vogel - pasăre. Ne vom gândi prin urmare la celebra eroare pe care Freud îşi întemeiază una dintre cele mai strălucite interpretări, în studiul din 1910 intitulat O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci şi conceput pe baza interesului pentru romanul istoric al lui D.S. Merejkovski despre da Vinci *). Într-o succintă şi destul de izolată referire la Freud, Portnoy aminteşte de altfel tocmai despre acest studiu, ca despre cel în măsură să aproximeze cel mai bine situaţia sa.
Ne-am putea forma aşadar o opinie despre doctorul Spielvogel în acord cu varianta freudiană, ca despre o "mamă" (de transfer) care "veghează" asupra pacientului de pe canapea. Acesta din urmă este oprimat, sedus şi redus la rolul de victimă sau de jucărie, iar toate eforturile sale de obţinere a independenţei sunt zadarnice. Faptul că Spielvogel, până la sfârşit absent, are ultima replică devine cu atât mai semnificativ. Dar interpretarea freudiană se dovedeşte eronată - şi de aici o previzibilă răsturnare a raporturilor dintre analist (mamă, mediul ghetoizat, diverse alte dependenţe) şi analizat.
Cu toată tensiunea resimţită, Portnoy nu rămâne insensibil la latura comică a lucrurilor - ceea ce îi creează un motiv suplimentar de iritare. Într-o atare dispoziţie nu se va mai putea, desigur, racorda pe deplin la dramatismul condiţiei sale. Pe care nu întârzie s-o conştientizeze - cel mai pregnant chiar în cadrul acestei confesiuni-fluviu la psihanalist - dar pe care nu şi-o va putea asuma pe de-a-ntregul: "Doctore Spielvogel, o singură viaţă am şi-o trăiesc în miezul unui banc cu evrei". Unde mai intervine atunci acel catharsis (sau abreacţia, spre a vorbi pe limba lui Freud şi a invizibilului său discipol de la căpătâiul lui Portnoy), atât de necesar descărcării suferinţei sale? Dar nu reprezintă oare tocmai disponibilitatea (încă) pentru umor o astfel de uşurare? Sau rămâne ea numai soluţia prematură, minimală - şi prin aceasta diversionistă?
Ieşirea din ghetou este cealaltă temă mare a cărţii. Copilăria lui Portnoy a fost straşnic ocrotită de o armată de termeni ebraici şi idiş, de tradiţii şi ritualuri rigide, concentrate toate într-un instinct matern sufocant, excesiv de narcisic (..."ale dracului de mame ovreice ce sunteţi, aţi devenit de-a dreptul insuportabile!"). Nici antisemitismul nu le lipseşte cartierelor evreieşti din Newark, nici organizaţiile naziste precum German-American Volksbund, nici frisoanele de incertitudine al anilor '30 ori zvasticile pictate pe uşi. Dacă obsesiile acestei epoci nu se precipită totuşi - cel puţin nu cu acest roman - într-altele mai contondente, conflictul se transferă în schimb la nivel individual. Unul dintre verii lui Portnoy se va spânzura după o eşuată tentativă de evadare amoroasă din claustrofobia de familie. Portnoy însuşi încearcă în repetate rânduri să se separe, exasperat şi ambivalent. Libertatea la care se aşteaptă e nu una abstract-filosofică, ci imediată şi relativă, cu rezolvări fragmentate în faptul de a locui singur, de a avea o înaltă funcţie în administraţia publică, sau de a călători spre Vestul Mijlociu ori în Europa. Sau în dovada mereu reînnoită a unei sexualităţi neîngrădite (şi cu toate acestea constant alienate, prin neputinţa ei de a se înfiinţa ca satisfacţie în sine). Cordonul ombilical care îl leagă de-o origine mult prea acaparatoare se întinde, elastic, pe mii de kilometri - dar nu se rupe. Mai grav, ajungând în Israel, Portnoy constată cu surprindere o anulare totală a eficacităţii lui sexuale (nu şi a interesului), călătoria în patria-mamă a tuturor evreilor fiind inconştient catalogată drept tabuizantă şi castratoare.

Philip Roth întrevede, în orice caz, o legătură foarte strânsă între dominanta sexuală a eroului său şi cultura în care el se dezvoltă. Dacă până acum fusese evidenţiat - în repetate rânduri şi în cele mai varii contexte - rolul catalizator al mediului vienez şi al moralei victoriene în ceea ce priveşte naşterea psihanalizei, creatorul lui Portnoy va considera ca împovărat de sens faptul că tocmai evreul Freud lucrează novator şi foarte aplicat la eliberarea acestei întunecate zone a individului care este erotismul. Criza se face simţită nu doar pentru că întemeietorul psihanalizei se formează şi locuieşte într-o fabuloasă Vienă de fin-de-siècle, ci şi (sau poate mai ales) pe temeiul unei mult mai vechi dispute şi oprimări în chiar sânul evreimii. Deznodământul înfruntării dintre un spaţiu închis şi aspiraţia la libertate interioară (sfârşind cu afirmarea unei intimităţi strict individuale, sexual simbolizate) este de regulă negativ, involutiv, kafkian - în spiritul metamorfozei autoanihilante a lui Gregor Hamsa (pe care Portnoy de asemeni îl evocă - pasager, dar totodată preocupant - în confesiunea sa). Intervalul strâmt dintre cei doi poli ai universului său, Freud-Kafka, Portnoy îl colonizează entuziast cu nume anglo-sonorizate, capabile să contrabalanseze în educaţia sa terminologia străveche moştenită din casă - aşadar cu nume ca William Wordsworth, Charles Dickens, W.B. Yeats, Pearl S. Buck, Norman Rockwell şi foarte multe altele, şi chiar şi cu unele mai puţin ariene, dar foarte americane, precum cel al legendarului baseballist Joe di Maggio.
Întâmplarea - sau nu - face ca anul publicării plângerii (complaint) evreului Alexander Portnoy despre dramaticele neajunsuri ale împământenirii într-o tradiţie mult prea conservatoare să fie şi cel al primului pas selenar al goi-ului arian Neil Armstrong. Lansarea înaltă şi concretă către un viitor până la acea dată numai visat ("un pas uriaş" al desprinderii), contrastând flagrant cu ţintuirea visătoare în subteranele labirintice ale trecutului personal (şi finalmente colectiv).
Ar fi cu siguranţă interesant de ştiut ce s-a mai întâmplat de atunci cu Alexander Portnoy. Cu titlu informativ (şi cu îndoielile de rigoare pe adresa unei asemenea maniere de evaluare), să amintim că în clasamentul întocmit de Modern Library pentru cele mai bune 100 romane de limbă engleză ale secolului, Complexul lui Portnoy ocupă un foarte interesant loc 46 (www.drjohnholleman.com/fall/portnoy.html). Romanul lui Roth mai fusese de altfel socotit, alături de Herzog al lui Saul Bellow, drept cap de serie al prozei evreieşti din America anilor '60.
Ar trebui însă traduse, pentru a afla (indirect) mai multe despre evoluţia recentă a lui Portnoy, cărţile nouăzeciste ale lui Roth, respectiv: Patrimoniu - O poveste adevărată (1991), Operaţiunea Shylock (1993), Teatrul lui de Sabbath (1995), Pastorală americană (1997), M-am măritat cu un comunist (1998). Începând cel mai oportun cu ultima, Pata umană (2000, cu un titlu ce aminteşte de scandalul Clinton-Lewinsky) - unde se poate vedea cum un profesor universitar negru, Coleman Silk, care arată ca un alb şi trece drept evreu din imigraţia rusă, cade victimă acestei obsesii a sfârşitului de mileniu care este corectitudinea politică - în mod bizar, prin acuza nefondată că ar fi discriminat doi studenţi negri pe care nu i-a văzut niciodată.



*) După cum se ştie, la tălmăcirea acestui roman în limba germană traducătorul alege incorect pentru cuvântul rusesc corşun - care-l reda la rându-i, cu acurateţe, pe italienescul nibio - cuvântul Geler, adică vultur, pentru ceea ce la origine fusese de fapt uliu, compromiţând astfel încă din premisă demersul lui Freud prin care sunt stabilite corespondenţe cu simbolul vulturului în mitologia egipteană. Astfel, pasărea din fantasma lui Leonardo da Vinci devenea ilicit un simbol al mamei, întrucât hieroglifa cuvântului egiptean pentru mamă, mut, reprezintă un vultur.
Philip Roth, Complexul lui Portnoy (titlul original: Portnoy's Complaint), urmat de Suc ori sos? - postfaţă a autorului la ediţia aniversară din 1994, trad. şi note de George Volceanov, postfaţă de Dan Grigorescu, Editura Univers, col. "Romanul secolului XX".