Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Sixtina (1968) de Constantin Ţoiu


O doamnă între două vârste, dar al cărei păr a început să încărunţească, se plimbă prin lumina de acvariu a Capelei Sixtine.

Ea plânge discret, - cât poate fi un plânset de femeie. Are totuşi o nobilă reţinere, şi asta îmi atrage atenţia, privind-o atent în mulţimea de turişti ce roieşte în jur. E modest îmbrăcată, decent, nu ca celelalte femei mai tinere, şi mă gândesc că o fi vreo profesoară, cine ştie...

Se învârteşte singură printre ceilalţi cu un aer pierdut; şi ce mă frapează deodată în fizionomia ei e că, dacă mâna, pe care şi-o ţine lipită de falcă, ar urca puţin mai sus, cuprinzând şi ochiul, capul ei ar da o replică Osânditului, din centrul de jos al Judecăţii şi care ne priveşte pe toţi îngrozit şi comic în acelaşi timp.

Nu mai sunt atent la nimic; urmăresc pas cu pas acest tablou viu, cu o compasiune sinceră.

O fiinţă singură şi uzată plângând cu o vădită stăpânire de sine lăuntrică şi muşcându-şi buzele, fiindcă altfel ar izbucni în hohote...

Materialul din care este făcută rochia ce o poartă e ieftin, - şi nici o podoabă nu văd, care să o distingă...

O însoţesc intrigat. Sixtina, deodată, nu mă mai interesează, cu zumzetul ei ireal de voci într-o lume ce nu mai este a noastră... n-a fost niciodată a noastră, căutând să ne facă să înţelegem semnele ei...

Pentru mine, acum, important, e să aud glasul acestei femei rostind ceva, - să-i spună cuiva cunoscut, ce se află în acest moment rătăcit, în alt colţ al Capelei, - ceva - să se întâlnească şi să i se adreseze cu o vorbă, cu vocea ei...

Probabil, - încerc să-mi explic, - femeia aceasta a visat să vadă cu ochii ei ce vede acum, şi n-a putut din cine ştie ce pricină.

Nu este o emoţie oarecare. Ochi înlăcrimaţi se mai văd. Dar aceasta nu e o turburare în faţa frumosului, - aici este vorba de cu totul altceva...

Această femeie, între două vârste, dă drumul unei vechi apăsări de o altă natură...

Şi când nici nu mă mai aşteptam, când revenim, - ca legaţi, - înaintea aceleiaşi şi aceleiaşi Judecăţi fascinante, unde realitatea lui Michelangelo capătă realitatea unui ospiciu de nebuni şi unde Cristosul superb ca un efeb grec îi trimite cu un gest de arbitru intratabil pe toţi păcătoşii la fund, o aud lângă mine pe femeie şoptind: Dumnezeule Mare!...

Ce auzisem deodată sunase ca rostit într-o limbă străină; româna aceasta nu mi se părea la îndemâna oricui...