Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Smintitul şi nebunul de Daniel Cristea-Enache

Când monarhul moare de bătrâneţe şi de urât, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri pe vlăstarul sângeros, care ajunge să ni-l facă mai simpatic pe Vlad Dracul.

Acum câţiva ani, în suplimentul ,Litere, Arte & Idei" al ziarului ,Cotidianul", Dan C. Mihăilescu avusese următoarea idee de anchetă realizată printre criticii literari: ,Când aţi citit ultima oară o carte de plăcere?". Subtextul nevinovatei întrebări era transparent. Pentru a putea juca rolul de comentatori, profesioniştii lecturii, cei oarecum sastisiţi de hectarele de pagini intrând în porţia săptămânală, trebuie să fie întâi şi întâi consumatori. Şi dacă textele critice pot fi articulate şi modulate în fel şi chip, textele citite trebuie consumate ca atare, indiferent de plictiseala sau dezgustul pe care ni le mai provoacă.

Cititorul obişnuit îşi alege în mod liber cărţile. Întrerupe adesea lectura uneia sau alteia dintre ele. Renunţă bucuros şi fără complicaţii să mai urmeze meandrele unui roman evident-stupid. Şi revine cu o şi mai mare bucurie la cărţile lui favorite, care îi produc - mai mult decât plăcere - o veritabilă delectare. După ce s-a văzut scăpat din arcanele şcolii, cu autorii ei obligatorii, cititorul neangajat are numai lecturi de plăcere.

La antipod, cronicarul literar îşi poate alege cărţile despre care va scrie, dar nu mai poate, o dată opţiunea făcută, întrerupe sau abandona lectura. A parcurge volume plicticoase, rizibile capodopere, cărţi literalmente toxice, intră în obligaţiile lui curente, în fişa postului. Uneori, lectura este agreabilă. Dar nici în aceste cazuri fericite ea nu e una, sută la sută, de plăcere. Fiindcă dincolo de cursivitatea scriiturii şi relevanţa artistică a cărţii, e nevoie de o sensibilitate şi o conştiinţă critică trează, care să le înregistreze şi să le jaloneze.

Ca şi un arbitru la fotbal, cronicarul nu-şi permite să contemple visător, de la zeci de metri, faza splendidă de atac din care se va marca, poate, golul victoriei. El trebuie să fie acolo: nu doar pe teren, ci şi în linie cu jucătorii, în miezul jocului pe care e dator să-l regularizeze; nu să-l asiste pasiv. La finele lecturii, ca şi la sfârşitul meciului, când autorii unei performanţe sunt aclamaţi, iar cei ai unei catastrofe, huiduiţi, evaluatorul obiectiv îşi şterge, nevăzut de nimeni, fruntea de transpiraţie. Unii câştigă, alţii pierd. Dar lui, cu siguranţă, nu i-a fost deloc uşor.

Într-o suită pe care aş dori-o cât mai lungă, citesc în ultima vreme numai romane bune şi foarte bune. Se mai întâmplă... După Proprietatea şi posesiunea de Petru Dumitriu şi Îngerul de gips al lui Nicolae Breban (ambele, reeditări), după Zilele regelui de Filip Florian şi Ultimele iubiri de Virgil Duda, iată o nouă proză, Cu inima smulsă din piept de Radu Paraschivescu, citită nu de plăcere, dar cu plăcere. De altfel, e limpede că autorul ei s-a gândit mai mult la cei ce formează publicul larg decât la criticii exigenţi şi cârcotaşi. Sunt vizibile clişeele pe care le utilizează Radu Paraschivescu, parte a unei reţete prin care romanul istoric şi cel de dragoste vor reţine interesul cititorului. Cartea nu are adâncime. Perspectiva ei se lasă imediat ghicită, la suprafaţa unor întâmplări neobişnuite, rulate într-un tempo specific. Personajele centrale (Afonso al IV-lea, regele Portugaliei şi Algarvelor, monarhul înţelept şi stoic, prinţul Pedro, fiul său, uşuratic şi degrabă vărsătoriu de sânge, Constancia de Peńafiel, nevasta clorotică vârâtă cu de-a sila, din raţiuni de stat, în aşternutul tânărului armăsar lusitan, Inčs de Castro, galiţiana, ,mătrăguna cu ochi alunecoşi") sunt unidimensionale. Fiecare are o trăsătură dominantă, pe care o ilustrează necontenit de-a lungul şi de-a latul romanului, fără nuanţări şi elemente contradictorii. Sub raport psihologic, proza este nulă. Interesul despre care vorbeam, real, se datorează fundalului istoric, bine conturat, şi poveştii de amor care, împotrivindu-se acestui context, îl transcende.

Cu o excelentă documentare (am verificat!), Radu Paraschivescu exploatează, în fond, dramatismul unor episoade din istoria Iberiei, atât de senzaţionale şi stranii, încât par inventate. Secvenţa finală este de un kitsch hollywoodian. Devenit în sfârşit rege, Pedro dezgroapă scheletul iubitei sale ucise (Inčs de Castro) şi obligă întreaga Curte, într-o ceremonie morbidă, să se perinde pentru a săruta mâna ,reginei" inimii sale. Episodul nu este un exces al imaginaţiei autorului nostru, ci o parte (neautentificată, dar îndelung povestită şi mitizată) a unei istorii nu mai puţin macabre. O istorie ,plină de nerozi, sceleraţi şi cretini", cu ramificaţii în Portugalia şi Castilia, şi mişunând de uzurpatori, iscoade, trădători. Alături de spaniolii ,umbroşi şi prefăcuţi", lusitanii au contribuţia lor în viesparul de uneltiri şi răzbunări. Fiecare tabără îşi cunoaşte adversarii; nu şi oamenii fideli, care în orice moment pot trece de partea duşmanilor. Politica, fie ea şi ,înaltă", are ceva îngrozitor de scârbos, o duhoare comparabilă cu cea a bietei Inčs, deshumată şi ,urcată" pe tron. Iar în nesfârşitele poziţionări şi repoziţionări, faceri şi desfaceri de alianţe, trădări ale suveranului şi trădări ulterioare ale beneficiarilor celor iniţiale, devine tot mai clar un anumit paralelism - istoric şi el - între Coimbra şi Valladolid.

Radu Paraschivescu îl surprinde şi îl exploatează, pe aceeaşi linie a unei abordări epic-pragmatice. În pole-position: Afonso al IV-lea, al Portugaliei, şi Alfonso al XI-lea, al Castiliei, regii care îşi impun voinţa şi ţin frâiele situaţiei. În plan secund, apoi în prim-plan: Pedro, fiul destrăbălat al lui Afonso, şi Pedro, El Justo, ajungând mai repede pe tronul eliberat prin moartea lui Alfonso. Cei doi Pedro sunt veri şi au aceleaşi apucături sângeroase. Ghinionul lui Pedro lusitanul este că spotul de lumină al romanului cade pe el. Pedro castilianul e încă mai bestial şi va fi părăsit (într-o secvenţă ce nu apare în cartea de faţă) de propriii aliaţi, dezgustaţi de ,manierele" lui. Cei doi veri sunt nişte îndrăgostiţi fără noroc, dar cu speranţele intacte. Inimile lor bat pentru Inčs de Castro şi María de Padilla. Însă tinerii sunt obligaţi de părinţii autocraţi şi diplomaţi să facă două partide regeşti: cu Constancia de Peńafiel şi, respectiv, Blanca de Bourbon. Ambii bărbăţei îşi tratează cu silă consoartele, visând la însoţirea cu adevărata iubire. Portughezului, după cum am văzut, nici măcar îngroparea iubitei nu-i poate pune stavilă...

În fine, pentru ca paralela să fie perfectă, există şi într-o parte, şi în cealaltă un bastard cu vise de uzurpator, care dă târcoale tronului şi e purtat de valul unei largi conspiraţii iberice şi europene. Afonso Sánches (fratele vitreg al regelui Portugaliei) şi Enrique de Trastámara (copilul din flori al regelui Castiliei) ameninţă, din umbră sau în plină zi, establishment-ul oricum primejduit de nesăbuinţa fiilor legitimi. Afonso Sánches e supranumit Smintitul, pentru unele deviaţii comportamentale intrate deja în folclor. Dar nici moştenitorul tronului portughez, sadicul până la demenţă Pedro, nu pare mai breaz. După ce iubita i-a fost omorâtă din poruncă regală, el dezlănţuie un război civil, luptând luni de zile împotriva propriului tată şi, o dată ajuns în închisoare, muşcându-şi mâinile de turbare. Când monarhul moare de bătrâneţe şi de urât, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri pe vlăstarul sângeros, care ajunge să ni-l facă mai simpatic pe Vlad Dracul. Prin comparaţie, acesta din urmă pare un despot puţin cam sever, dar drept. Pedro, în schimb, e un maniac al unicei sale iubiri, în funcţie de care judecă şi însângerează totul. Singurii care nu se tem de el, la Curtea lusitană, sunt fraţii lui Inčs, veniţi din... Castilia. Restul lumii, adică portughezii neaoşi, se află cu spectrul satârului deasupra capului.

Nu ai cum să te plictiseşti citind un asemenea roman; n-ai timp nici să respiri. Radu Paraschivescu conduce bine povestea, în alambicările ei iberice, şi ştie să creeze, din detalii precise, o atmosferă tenebroasă. Mai puţin supravegheat e uneori stilul, cu comparaţii tocite sau chiar răsuflate şi cu naivităţi de benzi desenate. Câteva exemple: ,Măcar aşa, cerneala beznei ţinea la distanţă necazurile şi grozăviile" (pp. 26-27); ,Prea multe silnicii are viaţa asta ca să dai cu piciorul cristalelor de fericire." (p. 45); ,Tânărul conducător nasrid, care abia împlinise douăzeci şi doi de ani, ceru sprijinul omologului său pe pământ african, Abu Hasan al Marocului" (p. 47); ,Inčs de Castro purta pe chip prospeţimea unei flori înviorate de o furtună văratică şi zâmbetul complice al unui pungaş de iarmaroc." (p. 50); ,Am udat amândouă lujerul prieteniei - cu fapte bune, cu sinceritate, uneori cu lacrimi." (p. 61); ,Constancia îi privise minute în şir, cu un fel de căpoşenie întristată" (p. 64); ,Doliul? O goangă fără noimă. Jelirea norei? O pierdere de vreme." (p. 82); ,Peste bătălii şi castele, peste alianţe şi trădări, peste toate merindele îngrămădite în tolba vieţii stăteau dragostea şi priceperea de-a i te dărui până la ultima părticică a trupului şi a minţii." (p. 126).

Lăsând deoparte tolba plină a vieţii, cea a romanului ar mai putea fi scuturată, la o viitoare ediţie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara