Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Solomon Marcus: "De la studenţii mei am învăţat nu mai puţin decât de la profesorii mei" (II) de Simona Vasilache

Totuşi, chiar în disciplinele socio-umane pe care le-aţi plasat în prima categorie există o componentă naţională. S-a pretins de către mulţi participanţi la discuţie că studiile româneşti nu prea îşi găsesc locul în reviste internaţionale şi la edituri internaţionale.

S-au dat într-adevăr unele exemple plauzibile în această privinţă. Cineva chiar m-a apostrofat batjocoritor: la ce revistă internaţională să trimit un articol despre Cârlova? Dar ideea că, în general, problematica românească nu şi-ar avea locul în alte reviste şi edituri decât cele din România este falsă şi păguboasă. În revistele internaţionale de lingvistică sau de literatură apar mereu articole privind idiomuri locale sau literaturi locale. Totul depinde de modul de tratare; într-un larg context cultural-istoric sau într-un mod parohial.

Puteţi exemplifica?

În cel mai recent număr al revistei "Poetics Today" (vol.27, nr 1,2006, p.35-66), se află articolul Cristinei Vatulescu "The politics of estrangement; tracking Shklovsky's device through literary and policing practices", în care jumătate din articol se ocupă de relaţia dintre estetică şi politica alienării în "Jurnalul fericirii" şi în "Monologul polifonic" ale lui Nicolae Steinhardt, în contextul Est-european al problemei (Brecht, Shklovsky, Brodsky etc.). Aceeaşi autoare a publicat în "Comparative literature" 56, 2004, p.243-261, un articol despre impactul poliţiei secrete în viaţa literară, în Uniunea Sovietică şi în România. Mariana Tuţescu este membru în Comitetul ştiinţific al revistei "Revue de linguistique romane" publicată la Zürich, iar numele ei a putut fi întâlnit de mai multe ori în reviste franceze de lingvistică. Despre relaţia dintre identitate şi globalizare, cu aplicaţie la cultura românească, am scris în "Semiotica"(2004). Acestea sunt exemple dintre cele mai recente, altfel sunt mult mai multe.

Presupun că cei pe care i-aţi menţionat şi-au scris articolele direct în engleză (respectiv franceză).

Ar fi interesant să aflăm câţi dintre universitarii noştri sunt capabili să-şi redacteze în engleză un text din propria lor specialitate. Mă tem că situaţia în această privinţă nu e îmbucurătoare. Nu cumva aici se află principala cauză pentru care nu prea se publică în reviste internaţionale? Din momentul în care nu te poţi exprima în engleză şi dai cuiva la tradus, fără a avea capacitatea de a verifica traducerea, riscul este foarte mare.

Sunt totuşi situaţii în care este nevoie de un traducător specializat.

Traducerea într-o limbă internaţională a unui poet, a unui romancier, a unui critic de întîmpinare, a unui dramaturg român trebuie subvenţionată, pentru a fi încredinţată unui specialist, dar şi în acest caz este bine ca autorul originalului să fie capabil să aprecieze, măcar într-o anumită măsură, calitatea traducerii. Dar, după ce versiunea într-o limbă internaţională a fost realizată, autorul, împreună cu traducătorul, trebuie să-şi joace şansa la egalitate cu orice alt autor, la diferite edituri sau reviste. Această problemă a fost mereu neglijată. În recenta sa vizită în România, reprezentantul Academiei Suedeze a spus, în legătură cu neacordarea unui Premiu Nobel unui scriitor român, că absenţa unor traduceri de calitate a făcut dificilă alegerea unui scriitor român pentru a fi premiat.

Nu dispunem de o informaţie de ansamblu despre cercetarea ştiinţifică în România

Mai sunt apoi lucrările de importanţă naţională, de tipul dicţionarelor, al istoriilor (României, limbii române, literaturii române), care trebuie şi ele să fie subvenţionate la nivelul unor instituţii culturale centrale, cum ar fi Academia Română.

De acord. Dar semnificaţia naţională a lucrării nu ţine loc de calitate ştiinţifică. După cum s-a putut vedea, s-a întâmplat de câteva ori ca lucrări de acest fel să se dovedească deficitare sub aspectul calităţii. În această ordine de idei, să observăm că nu dispunem de cărţi de două sau trei sute de pagini care să prezinte în engleză istoria limbii române, istoria României, istoria literaturii române.

Dispunem de o informaţie de ansamblu privind situaţia cercetării în România?

Există o Carte Albă a Cercetării în Învaţământul Superior, elaborată în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, şi o carte de prezentare a cercetării în institutele Academiei Române. Din ele aflăm, pentru fiecare domeniu, câteva exemple de cercetări de succes, dar nu şi situaţia de ansamblu. De exemplu, nu aflăm, măcar aproximativ, a câta parte din universitarii din România, respectiv de cercetători din institutele Academiei, contează la nivel internaţional.

De când există, pe plan mondial, această preocupare de a evalua impactul cercetării ?

A apărut în mod semnificativ în a doua jumătate a secolului trecut şi a dus la crearea unui nou domeniu, scientometria. Din anii '80 funcţionează Societatea Internaţională de Scientometrie şi apare revista "Scientometrics", în a carei sfera de preocupări intră aspectele cantitative ale ştiinţei despre ştiinţă, comunicării în ştiinţă şi politicii ştiinţei. În comitetul editorial se află şi acad. Alexandru Balaban.

Intră în sfera lor de preocupări şi domeniul socio-uman?

La început, acest domeniu a cam fost neglijat, dar ulterior a intrat în atenţie. De exemplu, în ultimul număr apărut (septembrie 2006), chiar primul articol, aparţinând lui Eric Archambault, de la Universitatea din Montréal, are titlul "Benchmarking scientific output in the social sciences and humanities: the limits of existing data bases"

Dar în România, când au apărut aceste preocupări?

Au apărut încă în anii '80, se pare că chimiştii au fost primii care s-au sesizat. Eu le-am aflat de la acad. Balaban. Spre sfârşitul anilor '80 am publicat un serial pe această temă în revista "Viaţa studenţească", iar în cartea mea "Controverse în ştiinţă şi inginerie" (Ed.Tehnică, 1990) am consacrat un întreg capitol acestei probleme. Revin cu un capitol în "Paradigme universale II".

Aţi înregistrat vreun efect?

Nu. Ulterior, s-a scris mereu, acad. Ionel Haiduc a publicat un articol în Revista 22, în anul 1997, dând un adevărat semnal de alarmă, prin reproducerea clasificării ţărilor din Europa în privinţa impactului în cercetare, clasificare din care rezulta locul aproape codaş ocupat de România. În plus, se semnala în acel articol, cred că pentru prima oară în revistele noastre de cultură, situaţia cu totul precară a domeniului socio-uman, cu o foarte slabă prezenţă internaţională.

Nici acest articol nu a înregistrat reacţii?

Nu le-am observat. Între timp, prof. Petre Frangopol a scris mereu, în suplimentul "Aldine" al "României libere", pe această temă, dar nu am impresia că a avut vreun efect semnificativ.

Cum se explică atunci explozia de interes din 2005-2006?

Cred că a contat faptul că, pentru prima oară, criteriile scientometrice urmau să fie introduse drept condiţie pentru acordarea gradului de profesor universitar, într-un moment în care salariul acestuia era la mare distanţă de cel al unui conferenţiar universitar.

Putem reduce toată discuţia la acest interes pur material? Este publicarea în reviste internaţionale sau la edituri internaţionale numai o chestiune privind promovarea în grad sau bate ea mai departe? Din tot ceea ce aţi spus anterior, aş înclina spre a doua variantă.

Ar fi trist ca problema în discuţie să dispară din atenţia universitarilor de îndată ce problema salarială îşi va găsi o soluţie.

Unde se află dificultatea?

Să vedem deci despre ce anume este vorba.

Încă de la începutul dezvoltării noastre culturale, am în vedere în special a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a putut observa o anumita timiditate în comunicarea cu lumea; aceasta nu s-a situat la nivelul capacităţilor creatoare ale românilor. Exemplele de autori români care se arată preocupaţi de afirmarea lor în reviste şi la edituri internaţionale sunt puţine şi mai cu seamă din domeniul ştiinţelor exacte; mai rar din domeniul socio-uman. Aşa s-a ajuns la existenţa unor savanţi care strălucesc în România dar sunt necunoscuţi în afara ei.

Au existat totuşi destui români care şi-au susţinut teze de doctorat în Occident.

Da, dar numai o mică parte a lor a continuat să publice în Occident, după întoarcerea în ţară. Până şi în domeniul matematicii, aparent cu vocaţia internaţională cea mai clară, s-a manifestat acest fenomen. Ulterior, cu venirea comunismului, desigur că ruptura s-a agravat.

Dar acum, la 17 ani de la căderea comunismului, se observă un reviriment?

Schimbarea în bine este încă foarte timidă. Prejudecata imposibilităţii publicării studiilor româneşti în marile reviste şi edituri din Occident este încă puternică, în ciuda faptului că numeroase exemple o contrazic. Emanuel Vasiliu a publicat în urmă cu câteva decenii, într-o mare revistă de lingvistică din Occident, un studiu despre dialectele limbii române şi cu acest studiu este citat în mari enciclopedii de lingvistică. Lucian Boia a publicat la Paris mai multe cărţi de istorie românească, Monica Spiridon şi Corin Braga s-au remarcat cu studii publicate în Occident, în care cultura românească este un termen de referinţă. Sorin Alexandrescu a editat multă vreme, în Olanda, o revistă internaţională de studii româneşti, în limba engleză; alţi români, de la departamente de literatură din SUA, ca Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel au făcut mereu referiri la exemple româneşti în cercetările lor publicate în Occident. Totuşi, nu astfel de exemple dau nota dominantă.

Unde se afla dificultatea?

Funcţionând, în ultimii ani, în diferite comisii la Academie, la Ministerul Culturii şi Cultelor şi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, am putut desprinde anumite trăsături de ansamblu. În producţia de carte românească, accentul cade pe tradiţii locale, nevoia relaţiei cu lumea este slabă. Interesul pentru trecut este mai mare decât interesul pentru prezent. Revistele de cultură, cu câteva excepţii remarcabile, urmează acelaşi pattern. Drept rezultat, editurile româneşti (poate cu vreo două excepţii pe care nu le cunosc) nu prea manifestă interes pentru colaborarea cu edituri occidentale (aşa cum fac în mod intens polonezii, ungurii şi cehii, poate că acum şi bulgarii) sau pentru publicarea în limbi internaţionale. Legătura lor cu lumea este slabă, reducându-se în principal la prezenţa unor cărţi româneşti la târguri internaţionale de carte. Avem multe de învăţat în această privinţă de la vecinii noştri.

Pe domenii, cum s-ar prezenta situaţia?

Nu mă aflu în poziţia de a judeca diferitele domenii, dar, după semnele care-mi parvin, mă tem că este slabă prezenţa românească în ştiinţele economice şi sociologice, în istorie, în psihologie, în domeniul juridic şi în filozofie. Nici in lingvistică, în teoria şi analiza literară, situaţia nu pare a străluci. Un simptom al anomaliei în care ne aflăm este, de exemplu, anunţul publicitar (Timpul, iulie-august 2006, p.5) privind o "Campanie de promovare a filozofiei româneşti în străinătate". De ce oare ar avea nevoie filozofii noştri de această campanie? Le sunt interzise revistele şi editurile internaţionale? În ştiinţele exacte şi ale naturii contactul cu lumea a fost şi este mai intens, dar rămâne de văzut ce parte a breslei se situează la acest nivel mai ridicat al ştachetei. În toate aceste domenii, se publică mult prea puţin în limbi internaţionale şi în revistele exigente cele mai frecventate.

Asistăm la o falie în cultura românească

Cum vedeţi schimbarea acestei situaţii?

Schimbarea vine în primul rând de la noile generaţii, care, într-o formă sau alta, parcurg o experienţă universitară în ţări dintre cele mai avansate. Ei se obişnuiesc de la început cu natura globală a cercetării şi creaţiei, atât în etapa lor de elaborare cât şi în aceea de evaluare. Pe mulţi dintre aceşti tineri îi puteţi vizita pe Internet sau comunica cu ei pe e-mail, lucru pe care eu îl fac şi care îmi dă mari satisfacţii. Unii dintre ei au participat la discuţia despre standardele universitare, discuţie care a putut fi urmărită timp de câteva luni în revistele noastre de cultură; în mod surprinzător de plăcut, mulţi dintre aceştia provin din domenii socio-umane.

Pentru a pune punct acestei probleme, care ar fi concluzia?

Putem admite că există anumite tipuri de cercetare care se pretează mai greu la publicarea în limbi internaţionale, în reviste internaţionale. Dar dacă, aşa cum se întâmplă acum, cea mai mare parte a cercetărilor în domeniul socio-uman este publicată în româneşte şi ocupăm locuri codaşe în monitorizările pe care le fac diferite instituţii internaţionale, ceva nu este în ordine. Pentru a nu mai vorbi de incompatibilitatea în care ne aflăm cu standardele ştiinţifice europene, în care ar urma să ne încadrăm în mod ferm de la 1 ianuarie 2007. Să mai precizăm că prin reviste internaţionale nu înţelegem reviste străine. Există câteva reviste româneşti care au un statut internaţional (nu la modul impresionist, ci la cel recunoscut de instituţiile de monitorizare internaţionale) şi există destule reviste străine care nu au un atare statut. Nu a venit oare momentul în care să fim în stare să ne automonitorizăm şi să ne autocorectăm?

Aţi recuperat, în paginile României literare, unele documente inedite, semnificative pentru cultura noastră, cum a fost controversa (incă netranşată) asupra desfăşurării reale a evenimentelor privind memoriul universitarilor către mareşalul Antonescu. Are cultura românească multe astfel de secrete sau măcar penumbre?

Sub aspect documentar, mai sunt multe de recuperat. Dificultatea constă în dezordinea privitoare la memoria culturii româneşti. Această situaţie persistă de multă vreme, s-a agravat în comunism, dar nu s-a rezolvat între timp. Îmi aduc aminte că în urmă cu vreo 20 de ani primisem o scrisoare de la editorii parizieni ai corespondenţei lui Henri Poincaré, care-mi cereau o informaţie privind un posibil răspuns al lui Poincaré la o scrisoare pe care acesta o primise de la astronomul român Nicolae Coculescu. A trebuit sa le răspund că din arhiva lui Coculescu nu s-a păstrat aproape nimic. Dar numai din a lui Coculescu?

Pentru literatură există un muzeu.

Dar faptul acesta nu mă împiedică să fiu îngrijorat în legatură cu situaţia arhivei unui scriitor ca Ştefan Aug. Doinaş. Vă dau însă un exemplu pe care-l cunosc mai bine: situaţia precară a arhivei matematicianului Gh. Vrănceanu, ale cărui memorii depuse la Editura Scrisul Românesc din Craiova au fost făcute dispărute chiar de către unii dintre urmaşii săi. Este clar că în această privinţă nu dispunem de o reglementare juridică satisfăcătoare.

Textele ştiinţifice pot fi şi texte literare

Dar în ceea ce priveşte documentele disponibile şi, în mare măsură, cercetate?

Există o sumedenie de probleme de paternitate, de localizare, de cronologie şi de datare în istoria României, în istoria limbii române şi în istoria literaturii române, a culturii române în general. Metode precise de abordare a acestor probleme nu au apărut (încă?), totuşi în alte ţări instrumentele informaticii au putut aduce o oarecare lumină în probleme de acest fel; la noi, lucrurile se mişcă mai greu, deşi unii primi paşi au fost făcuţi de Marian Papahagi şi de Dumitru Irimia.

Dar în domeniul interpretării?

În măsura în care vom fi în stare să aruncăm o privire proaspătă asupra istoriei culturii româneşti, o privire lipsită de prejudecăţi, de unele limitări impuse de şcoală, vom descoperi mereu lucruri care ne-au scăpat la lecturile anterioare sau care le contrazic pe acestea. În ceea ce mă priveşte, am fost atras de posibila latură artistică a unor texte ştiinţifice, nu în sensul "expresivităţii involuntare" pe care a teoretizat-o atât de frumos Eugen Negrici şi care şi pe mine m-a stimulat, ci în cel al literarităţii inevitabile cu care sunt învestite acestea. Mă gândesc la autori ca Lucreţiu (în De rerum natura), la Galileo Galilei, la J. Kepler, la Trigonometria lui Gh. Lazăr şi la memoriile de algebră şi teoria numerelor ale lui Dan Barbilian, pentru a da numai câteva exemple.

Deci textele ştiinţifice pot fi şi texte literare!

Dilema în faţa căreia ne aflăm este următoarea: este literaritatea o proprietate intrinsecă pe care o au anumite texte sau este ea numai o ipostază pe care acestea o pot dobândi sau abandona (suspenda)? În mod obişnuit, judecăm literaritatea în cadrul limbilor naturale, dar nu există o raţiune serioasă de a o refuza limbajului uman de orice formă, deoarece literatura este o creaţie umană. Limbajul ştiinţific, în orice variantă a sa, este în esenţă construit pe structura limbajului natural, chiar dacă uneori îi adaugă o componentă artificială. Putem spune, fără exagerare, că limbajul ştiinţific se află sub dictatura limbajului natural, care impune celui dintâi structurile sale esenţiale. Lucrul acesta a fost demonstrat în mod convingător prin punerea în evidenţă a rolului esenţial al metaforei şi al metonimiei în limbajul ştiinţific, inclusiv în componenta sa artificială.

Cât depinde un autor talentat de firul istoric al scriitorilor dinaintea lui?

Cred că această dependenţă este esenţială, dar în mare măsură se manifestă de o manieră implicită şi indirectă. Unii cred că nu se pune problema dependenţei de un autor pe care nu l-ai citit; este o naivitate. Dar este o mare diferenţă între un scriitor cult, care poate monitoriza o parte destul de mare a acestei dependenţe, o poate ţine sub control, şi un scriitor mai puţin cult, care nu poate urmări acest proces, nu este în stare să conştientizeze dependenţele în care se află angrenat. De fapt, nu se pune numai problema dependenţei de alţi scriitori, ci în general a modului în care un scriitor este marcat de contextul istoric, social şi cultural.

În stiinţă cum stau lucrurile?

Caracterul de ştafetă al creaţiei ştiinţifice este mai clar şi mai explicit, gradul de explicitare atingând maximul în matematică. Caracterul de construcţie organică, de organism care se dezvoltă prin acumulări şi eliminări, este impresionant.

Are o legătură acest fapt cu pretenţia (pe care aţi combătut-o în numărul pe mai 2006 al revistei "Idei în dialog") că în ştiinţă totul este perisabil, pe când în artă şi literatură se mizează pe perenitatea valorilor ?

Chiar metafora ştafetei, pe care am folosit-o aici, ar fi incompatibilă cu ideea perisabilităţii totale. Într-o ştafetă, diferitele etape formează un tot organic. Atunci când Einstein a preluat ştafeta de la Newton, teoria acestuia din urmă nu a fost dărâmată, ci înglobată ca un caz particular al celei dintâi.

Deci perenitatea îşi are şansa atât în artă şi literatură cât şi în ştiinţă?

Desigur. Mai este o metaforă care convine ambelor domenii. În fiecare dintre ele, creatorii unei anumite generaţii stau pe umerii creatorilor din generaţiile anterioare, chiar dacă nu conştientizează acest lucru. De exemplu, modul în care poeţii români ai secolului trecut, de la Arghezi, Barbu, Blaga şi Bacovia până la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, stau pe umerii lui Eminescu a fost de mai multe ori ilustrat (şi ne-am permis şi noi în "Întîlnirea extremelor" să aducem probe în această privinţă).

În cartea menţionată aţi argumentat dependenţa unui scriitor de întregul său orizont de cultură.

M-a interesat în mod special dependenţa de orizontul culturii ştiinţifice, un aspect despre care s-a scris mai puţin. Am fost stimulat în această privinţă de observaţia lui Eugen Ionescu, în Convorbirile sale cu Claude Bonnefoy (în urmă cu vreo 40 de ani), în care avertiza asupra faptului că literatura, în special teatrul, riscă să se vadă depăşite ca imaginaţie de creaţia ştiinţifico-tehnologică. Dar dependenţa funcţionează şi în sens invers; cu fiecare generaţie nouă de scriitori şi de savanţi se schimbă ochelarii cu care îi citim pe cei anteriori.

Matematica este, se pare, singurul domeniu despre care Stalin nu a apucat să-şi spună părerea

Aţi trăit vremuri "ideologizate". Cât de apolitică era matematica şi cât s-au implicat în viaţa publică profesioniştii ei?

Matematica este, se pare, singurul domeniu despre care Stalin nu a simţit nevoia să-şi spună părerea. Poate, dacă mai trăia... În Raportul meu la Cel de al Cincilea Congres al Matematicienilor Români (2003), am dedicat o întreagă secţiune acestei probleme (a se vedea Solomon Marcus, "Mathematics in Romania", CUB Press 22, Baia Mare, iunie 2004). Chestiunea este complexă şi delicată, ar merita o discuţie mai amplă, pentru care nu mai avem loc aici, şi aşa ne-am întins, probabil, nepermis de mult. Mulţi dintre colegii mei matematicieni nu prea mai au cheful să dezgroape acest trecut, alţii, mai puţini, au cerut acest lucru, iar cei care s-au născut prea târziu înţeleg cu greu ce anume s-a întâmplat. Am avut câţiva mari profesori care, pentru a proteja matematica românească, au acceptat o anumită colaborare cu puterea politică; dar dezamăgirea lor a fost atât de mare, încât ei au plătit cu viaţa creditul pe care l-au acordat unei puteri totalitare. Punctul culminant a fost atins în anii '70, cînd a fost desfiinţat Institutul de Matematică al Academiei. Au fost şi unii care au stat la închisoare, au existat şi disidenţi şi rezistenţi, dar nu au lipsit nici gesturi de cădere morală.

Ce puteţi spune despre tradiţiile matematicii româneşti de dinainte de cel de-al doilea război mondial?

Marii mei profesori s-au format exact atunci, trecându-şi doctorate la Sorbona, la Göttingen sau la Roma. Am scris despre ei mereu şi mereu, de la cartea din 1975 "Din gândirea matematică românească" până la articolele din ultimii ani din revista "Academica". Am scris si despre profesorii profesorilor mei. Am o reprezentare foarte puternică a modului în care am fost marcat, direct sau indirect, de toţi aceştia. Din păcate, memoria matematicii româneşti este încă deficitară, nu dispunem încă de o Istorie profesionistă a matematicii în România.

Aţi format discipoli?

A fost o mare plăcere să mă ocup de studenţii foarte buni, să-i provoc cu teme de cercetare. Uneori a fost suficient să pun în mâna unui tânăr, la momentul potrivit, o carte sau un articol anume, să le semnalez o idee, o revistă, un autor, pentru ca gestul respectiv să le marcheze existenţa pentru o lungă perioadă, dacă nu pentru întreaga viaţă. Aş putea scrie o carte numai pe această temă. Am condus vreo 50 de doctorate. Unii dintre aceşti tineri au ajuns pe culmile succesului. De la ei am învăţat nu mai puţin decât am învăţat de la profesorii mei. Acum mă simt discipol al unora cărora mai ieri am încercat să le fiu maestru. Pentru mai mult, vă invit la http://funinf.cs.unibuc.ro/marcus.

Cât de mare este ispita interdisciplinarităţii? Se poartă specializările înguste sau orizonturile largi?

Dacă nu ai trăit intens o anumită specializare, orizontul larg nu este valorificabil şi rişti să rămâi un diletant. Dar, pe de altă parte, dacă nu dezvolţi metabolismul disciplinei tale cu restul lumii şi nu înveţi să comunici cu cei din alte discipline, rămâi neîmplinit. Cunoaşterea umană are o anumită unitate, dincolo de toate deosebirile de jargon.

Dacă Dumnezeu nu joacă zaruri, să zicem că timpul joacă şah. Ce mutare îi pregătiţi ?

Şahul are reguli precise, viaţa nu; cu atât mai puţin creaţia, de orice natură ar fi ea. Ne aflăm într-un joc strategic autoreferenţial, pe care nu-l conştientizăm decât parţial. Pentru a reveni totuşi la metafora şahului, voi spune că mă lupt pentru victorie, dar mă mulţumesc şi cu o remiză.