Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Sonete lubrice de Daniel Cristea-Enache

Emil Brumaru, Infernala comedie, ediţia a doua, revăzută şi adăugită,
prefaţă de Radu Vancu, ilustraţii de Felix Aftene, Editura Adenium, Iaşi, 2015, 120 pag.

În prefaţa la traducerea din licenţiosul Apollinaire a lui Emil Paraschivoiu, Ovid S. Crohmălniceanu, un fin degustător al artei pe care el însuşi o înfierase ca „decadentă” în anii ‘50, observa pudoarea limbii române: „Cuvinte care în franceza scrisă circulă fără jenă fac la noi să roşească pagina. Mai mult, sună trivial, cum nu se întîmplă în limba lui Voltaire”.

Într-adevăr, paginile roşesc în Infernala comedie, care cuprinde sonete atît de lubrice, încît autorul care le-a scris, la 40 de ani, nu-şi făcea vreun plan de publicare, în Republica Socialistă România. La finele deceniului opt, care începuse cu Tezele din Iulie 1971, poeme „pornolirice”, precum cele scrise de Emil Brumaru, erau destinate nu circuitului editorial, ci sertarului de scriitor neconform cu directivele partinice. Însă cenzura epocii are aici şi un aspect pozitiv. După 1990, cînd măscările au trecut de pe garduri în coloanele de ziar, în volume tipărite şi în emisiuni cu rating, versuri considerate, odată, pornografice impresionează mai puţin. Insolitarea artistică tinde să se piardă ori să se diminueze în debutonarea generală. Cu totul alta era situaţia spre sfîrşitul anilor ‘70, cînd un Ceauşescu tot mai puritan pretindea culturii româneşti oferirea unui exemplu pentru generaţiile noi de „decreţei”. Acesta este contextul în care Brumaru, luînd-o în direcţia opusă, şi-a scris sonetele. Ele vor apărea abia după o Revoluţie pe care, sub raportul dinamitării tabuurilor, o preced. Arta înseamnă libertate sau nu mai înseamnă nimic.

Şi totuşi, majoritatea poemelor din Infernala comedie, în această a doua ediţie apărută în condiţii grafice de excepţie, nu se pot cita. Păstrăm un rest de conformism social şi o pudoare pe care nici o revoluţie nu o poate crăpa. Admirăm efortul artistului de a lupta cu ele şi de a le elimina, însă directeţea cuvintelor şi violenţa imaginilor rămîn aşa exact în măsura în care pudibonderia noastră le rezistă. Iată de ce, în afara sonetului care deschide cartea şi a celui care închide suita (Sonetul I şi Sonetul XLIII), gîndite ca nişte arte poetice mai soft, unul singur din Infernala comedie este citabil în întregime, constituind o excepţie prin raportare la celelalte. E vorba de Sonetul XIII, după ale cărui versuri pofticioase ni le putem reprezenta pe cele, realmente porno, din sumar: „Dac-ai avea, iubito, acelaşi cur bombat/ Ce-ţi tremura acuma vreo zece ani în urmă/ Sub fusta de-o pălmuţă, te-aş priponi de pat/ Să fii a mea, dar numai a mea, ci nu în turmă./ Şi-n iesle de Murano ţi-aş da doar chifle moi,/ Să ţi se facă buca mai plină şi mai dulce,/ Şi-o dată la trei zile şi-un kilogram de-oloi,/ Ca sînii dup-aceea în căni să ţi-i pot mulge,/ Şi te-aş plimba pe preşuri numai în patru labe/ Şi-n gură cu zăbală de vechi mărgăritare,/ Să se-ntărească muşchii în locurile slabe,/ Şi ţesălîndu-ţi părul din cap şi-ntre picioare/ Ţi-aş da-ntr-o seară drumul prin casa încuiată/ Dac-ai avea, iubito, oh, curul de-altădată!”.

Poemul este din aria celor publicate de Brumaru înainte de 1990 şi pe conturul lor obsesiv. Fantasma aduce femeia la dispoziţia unui stăpîn răsfăţat, care îşi multiplică la nesfîrşit roabele sexuale, folosindu-le ca accesorii ale propriei măreţii. Femei cu sîni mari trag, ca nişte iepe, la trăsura bărbatului-stăpîn, care le atinge cu biciul prin părţile moi. Atelajul acesta fantasmatic s-a tot plimbat prin poezia lui Brumaru, autorul derutînd cenzura prin ne-suprapunerea perversităţilor imagistice cu un lexic porcos. Dar Infernala comedie tocmai această suprapunere, devenită intercondiţionare, o face. Cele mai perverse fantezii sînt trase într-un limbaj de o directeţe pornografică, imaginea şi cuvîntul fiind una şi făcînd să roşească pagina.

Pentru aceasta, personajul masculin, central şi dominator în poezia erotică şi publicabilă a lui Emil Brumaru, devine secundar şi dominat de genul feminin. Fostul stăpîn este turmentat de plăcerea de a fi un rob al femeii, o anexă, un accesoriu, un instrument erotic, o jucărie sexuală; deşi nici scenariile de threesome nu lipsesc. Diferenţa e că dacă în versurile tipărite bărbatul poseda fantasmal o ciurdă de femei, aici el este folosit sexual de una-două şi extenuat la modul realist. „Eroul” nu mai e un macho, ci un bărbat obişnuit pus la treabă şi adus în stadiul de a fi „surpat de-amor”. Insaţiabile, eroinele (fără ghilimele) îl utilizează pînă cînd nu mai face faţă distracţiei, moment de criză în care este apucat un „melesteu”. Situaţia pasageră devine stare de fapt şi ar da să însemne stare de drept: „ele tot ar mai vrea, rîzînd”, deşi rezistenţa bărbatului în propriul rol se stinge în mod vizibil. Aparte de soluţia cu melesteul se întrevede cea a unui cunnilingus practicat cu devoţiune: „Şi fiindcă nici o clipă nu aş mai fi în stare,/ Surpat de-amor, le-aş linge umil între picioare”.

Deopotrivă obsedantă (pentru protagonist) şi obsesivă (prin recurenţă în carte) este imaginea feselor femeii. Ele compun un fel de a opta minune a lumii şi sînt cîntate şi mîngîiate, adorate şi traforate de dimineaţă pînă seara. Referinţele sînt abundente şi, înainte de a ajunge la stadiul scabrosului coprofil, le putem inventaria fără teamă: „curul alb şi mare”, „curul cu locuri dragi”, „curul semeţ şi aprig”, „curul tău gras ca un miel”, „curul tău de nimfă grasă”, „curul mănos”, „curul dalb”, „curul alb ca o lumină”, „curul rozbombat şi sfînt”, „cur veşnic slăvit între cururi”... „Curanul” va face trecerea spre „popou”, care e, fireşte, „mare” şi „despicat”, „falnic”, ca al doamnei Ivanov… Obsesia se deplasează de pe ansamblul corporal, de pe unitatea popoului, pe linia de demarcaţie a „bucilor” şi pe „despicarea” lor. „Bucile” se „crapă” şi se „despică” îmbiind la sexul anal pe care poetul infernalei comedii îl cîntă extatic, iar protagonistul masculin îl practică neobosit.

Brumaru riscă tot mai mult, explorînd tot mai insistent „ordura delicioasei cloace”. Sonetul XXXVI, descriind ansamblul ştiut al doamnei Ivanov, într-o fază de nespălare de două săptămîni, este de-a dreptul scabros, imaginaţia poetului căutînd noi limite ale inavuabilului, pentru a le depăşi. Scindarea personajului feminin, între fiziologicul expus minuţios şi gracilitatea de contrast, e figurată cu un uimitor rafinament în Sonetul XIV. Versurile suav-impresioniste se întretaie cu cele care te lasă, prin directeţea şi nuditatea limbajului, bouche bée; şi cu cît cele din a doua categorie sînt mai dure şi mai murdare, cu atît cele din prima par purtate de zefir: „ochii, nori în gene, sînt ca ai nimănui”, „urechile, sub bucle, muzici cereşti aud”, „sufletul tău palid culcat e o lalea”, „păşeşti prin praful lumii ca de-un zefir purtată”...

Regula absenţei regulilor şi o lege a îngăduinţei scoasă din regimul caselor de toleranţă transformă lumea din Infernala comedie într-o societate în care sexul are drept de cetate. Figurile autorităţii intră fără probleme în noile roluri. Sosită de la şcoală, fiica doamnei Ivanov este invitată de mamă să participe la plăcuta ei îndeletnicire cu bărbatul - deocamdată - neostenit. La şcoală, lucrurile nu stau mai rău: o dirigintă model simte „mirosul” dragostei făcute, matinal, de elevă şi, după ce o dăscăleşte „blînd”, o învoieşte pentru ca eleva să-şi poată duce procesul de învăţare mai departe, venind acasă şi procedînd cuminte la o felaţie. Este o lume în care totul e permis, mai puţin limitarea libertăţilor erotice fundamentale. Constituţia din Infernala comedie le garantează - şi legiferarea merge, oximoronic, în direcţia dezincriminării. Altfel spus, legea te obligă să faci tot ce vrei, personajele respectînd-o cu mare grijă cetăţenească.

Accentul este, prin urmare, diferit pus decît în erotica ulterioară a lui Brumaru. Rezervaţia de îngeri va construi şi constitui un cadru de basm şi un scenariu feeric pentru o pereche primordială îndepărtîndu-se tot mai mult de o societate constrîngătoare. Infernala comedie, dimpotrivă, „socializează” erosul şi sexul, multiplicînd cuplul, făcînd atît de fireşti acuplările. Însă perechea primordială, smulsă dintr-o realitate atît de permisivă la desfrîu, se va reface spre finalul acestei cărţi curajoase. În Sonetul XXXIX, după alte versuri lubrice, ireproductibile, încheierea va fi aproape biblică şi definitorie pentru lirismul particular, inconfundabil, al lui Emil Brumaru: „Ci vom trăi ferice, ca-n vechile scripturi,/ Vreo şase-şapte sute de ani, naivi şi puri”.

Poezia veritabilă are curajul de care mai nimeni dintre noi nu e capabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara