Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Sorana Gurian (1913-1956) între Franţa şi România de Alexandru Niculescu

S-au împlinit nu de mult o sută de ani de cînd s-a născut o scriitoare trecută fulgerător prin literatura română: Sorana Gurian. A fost o prozatoare de real talent, ale cărei scrieri, prin anii 1945–1946, au cunoscut entuziaste şi neaşteptate succese de librărie – dar, după aceea, gloria-i literară s-a stins. De scurtă durată i-a fost strălucirea, tot astfel cum scurtă i-a fost şi viaţa. S-a stins la Paris, în emigraţia exilului românesc anticomunist, în 1956.

În Bucureşti, Sorana Gurian a fost uitată.

S-a născut în Basarabia Rusiei (încă) ţariste, la Comrat (regiunea Tighina), în 13 noiembrie 1913, sub numele ebraic Sara Gurfinkel. Studiile şi le-a făcut însă în România (Mare) la Cernăuţi şi la Iaşi, iar, din 1936- 1937, se instalează în Bucureşti, unde începe a frecventa Cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Marele critic o apreciază cu simpatie şi o urmăreşte cu interes (menţionîndu-i prezenţa în Agende şi în Aquaforte). În aceste circumstanţe, scriitoarea publică proze scurte în revistele vremii – chiar în prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale –, iar numele ei literar capătă treptat o anumită, incipientă, notorietate.

Pînă cînd un nenorocit accident sportiv îi modifică viaţa. Tînăra scriitoare suferă grave fracturi, schiind. Tatăl ei, medic, o trimite în Franţa, spre a fi îngrijită într-un reputat centru osteopatic, la Berck-sur-Mer. (Cît timp a rămas internată în acest spital helio-marin şi, mai ales cît de grave au fost fracturile pe fondul maladiei osoase de care suferea, nu mai putem şti.) Ulterior, fosta pacientă declara că, în Franţa, avusese posibilitatea de a cunoaşte personalităţi literare însemnate şi că, acolo, a putut înţelege ideile mari ale libertăţii şi drepturilor cetăţeneşti. În orice caz, sejurul medical la Berck-sur-Mer ia servit drept model în romanul Zilele nu se întorc niciodată, apărut în 1945.

A revenit în ţară prin 1939, atunci cînd se petreceau în juru-i evenimente politice de tristă amintire. În aceste tulburări care ameninţau libertatea, scriitoarea se îndreaptă spre grupările ideologice democratice, „de stînga”, împreună cu alţi intelectuali de valoare ai vremii.

Era normal ca în faţa dictaturii militare şi a celei legionare – pronaziste – Sorana Gurian – de curînd sosită din atmosfera democratică a Franţei, pe care o cunoscuse înainte de război şi în care spera să se întoarcă (după cum scria în Agendele sale însuşi E. Lovinescu) să intre în opoziţia antihitleristă (la Iaşi şi, mai ales, la Bucureşti, existau asemenea grupări ale intelectualilor pro-occidentali). La Bucureşti, ele gravitau în jurul reprezentanţelor diplomatice ale ţărilor vest-europene (îndeosebi ale trimişilor Franţei), unde se adunau cei ce nu acceptau o colaborare cu naziştii (Sorana Gurian afirmă chiar că ar fi fost urmărită de Gestapo ca „simpatizantă comunistă”).

Actul de la 23 august 1944 (ea îl numeşte „lovitură de stat”) o găseşte deci de partea favorabilă a istoriei. Era „de stînga” democratică – poate chiar cripto-comunistă. În plus, originile-i basarabene îi aduceau o foarte bună cunoaştere a limbii ruse, limba învingătorilor-ocupanţi, ceea ce i-a uşurat o bizară colaborare cu ruşii. Devenise persona grata a Ambasadei lor, este angajată ca translatoare la Comisia Aliată de Control (alias... sovietică) şi urmează un traseu politic surprinzător, suspect însă de a fi un act de trădare naţională pentru români. Sorana Gurian slujea pe cei ce ocupaseră România!

Astfel începe şi o dramatică schimbare a vieţii scriitoarei. Cunoaşte, în aceste împrejurări, un general sovietic (cel care conducea Comisia Aliată de Control) şi se îndrăgosteşte de el („bărbat înalt şi puternic”) cu toată forţa feminităţii sale fragile – atavic slave, ebraice, moldoveneşti – angajîndu-se într-o relaţie erotică oficial-ambiguă care nu i-a adus decît imense suferinţe.

„Generalul” reprezenta – de fapt – suprema instanţă politică şi militară conducătoare a României (învinse dar... aliate). El a fost, probabil, şi cel care o „propulsa” în viaţa culturală a vremurilor acelea tulburi. Sorana Gurian este numită în conducerea marelui ziar „Universul”, unde, ca jurnalistă, nu se sfieşte a publica interviuri cu odioase personaje politice şi militare ruseşti (mareşalul Tolbuhin, Vîşinski, printre aceştia!) şi a scrie articole glorificînd victoria Armatei Sovietice, „primite cu flori” la Bucureşti! Sorana Gurian nu mai era – prin 1944-1945 – de partea cea bună a României. Ascensiunea ei trezea, în Bucureşti, justificate suspiciuni.

Aceste evenimente din viaţa ei coincid cu perioada ei – scurtă – de glorie literară. În 1945 îi apare romanul Zilele nu se întorc niciodată (Editura Forum), ecou îndepărtat al şederii la Berck-sur-Mer, remarcat cu elogii de critici literari valoroşi (Vladimir Streinu, Perpessicius) şi primit cu entuziasm de publicul cititor de atunci (printre care ne găseam şi noi!). O pînă atunci prea puţin cunoscută prozatoare îşi făcuse apariţia în literatura post-belică românească! Ulterior, în 1946, apare un volum de nuvele, Întîmplări între amurg şi noapte (Ed. Forum), de asemenea lăudat în critica literară a timpului. Încînta pe cititori senzualitatea feminină a eroinelor, fantasmele lor erotice „devastatoare” (chiar fatale!), căutările – aşteptările lascive – ale acelui „bărbat dominant”, „a cărui inimă să nu bată decît pentru mine” etc. Erau imaginile pe care le lăsau scrierile Soranei Gurian. Ea era aceea care intona, în acele vremuri grele, de restrişte, imnul „iubirii adevărate”. Astfel o prezintă şi distinsa scriitoare Mariana Vartic, în Dicţionarul literaturii, vol. II, condus de regretatul profesor Mircea Zaciu.

Au trecut de atunci 70 de ani... Deodată, scrierile ei, în jurnale, în reviste, au încetat să mai apară!

Nu înţelegeam atunci de ce, după un glorios debut literar, despre Sorana Gurian nu se mai vorbea. Publicaţiile literare şi culturale ale vremii nu mai menţionau numele ei, scrierile ei. Opus igne auctor patibulo dignus? Sorana Gurian dispăruse din circuitul literar.

Dezlegarea enigmei am aflat-o mai tîrziu. Scriitoarea „îndrăznise” a publica – în 1946 – două articole împotriva „tezelor” lui Jdanov (despre „creaţia” artistică sovietică!), în ziarul „Liberalul”, publicaţie a opoziţiei liberale. Păcat mortal! Pedepsită imediat prin excludere din Sindicatul Presei, prin interdicţia de a publica şi semna în jurnalele şi revistele vremii şi prin îndepărtarea politică a multor literaţi devotaţi regimului, adică a acelora care pînă atunci îi erau apropiaţi colegi de idei şi de breaslă. Era eliminată din Sistem!

O gravă „culpă”! Sorana Gurian apăra, în definitiv, demnitatea scriitorului de a fi el însuşi, fără subordonări, directive şi comenzi politice „de sus”; ea devenea dintr-o dată indezirabilă, fără drept de semnătură, fără a mai fi literar publicabilă în ţara ei, din cauza regimului comunist pe care ea însăşi îl slujise!

Coincidenţă sau nu, în această vreme tulburată (1946–1947) a avut loc şi alt grav – pentru ea – eveniment: întoarcerea în Rusia a „generalului”, care îşi îndeplinise misiunea la Bucureşti. Dezastrul era mare. O părăsea „singurul bărbat” în stare să-i „domolească” arsurile inimii. Şi care, bineînţeles, o protejase, de departe, încurajînd-o, în succesele ei literare, consolînd-o în dificultăţi, dar, după cît scrie chiar ea, nepreţuind – din păcate – „prea mult dragostea” ei. Despărţirea le-a fost simplă, „ostăşească”, echivalînd cu un abandon. Acestea au fost principalele motivaţii care au determinat-o pe Sorana Gurian să plece din România! Noi, în ţară, am auzit-o din nou prin 1952-1953, pe cînd ascultam celebrul „Radio Paris”. Reapărea uneori în emisiuni radiofonice, alături de intervenţiile Monicăi Lovinescu şi ale profesorului, marele filo-român, Marcel Fontaine, denunţînd împreună exacţiunile comunismului în România.

A trebuit să treacă iarăşi ani mulţi pînă cînd numele ei să fie din nou menţionat în România. În anul 2002, regretatul critic şi istoric literar Nicolae Florescu (1942–2013) a avut iniţiativa de a publica în editura revistei „Jurnalul literar”, volumul Ochiurile reţelei. Jurnalul din România, traducerea românească (însoţită de trei articole) a lucrării Les mailles du filet. Mon journal de Roumanie. 1947–1949, apărut în 1950, în Editura pariziană Calman-Levy. Traducerea a fost efectuată de regretata Cornelia Ştefănescu-Smădescu (1929–2009), harnica cercetătoare a Institutului „G. Călinescu”. Se poate afirma că această expunere-„jurnal” şi articolele adiacente întregesc abia acum înţelegerea vieţii şi operei Soranei Gurian atît în ţară, cît şi la Paris. Ceea ce pînă atunci lipsea şi conducea la judecăţi critice incomplete. Datorăm eminentului critic, editor al acestui volum şi o Prefaţă care anunţă „regăsirea” Soranei Gurian şi invită la o mai atentă reevaluare critică a literaturii ei.

A urmat – după cîte ştim – un articol tot atît de important al criticului literar Gabriel Dimisianu, publicat în România literară în acelaşi an (nr. 34/2002), în care se evocă succesul de altădată al prozatoarei.

Trebuie să recunoaştem însă că toate aceste încercări de a o readuce pe Sorana Gurian în atenţia literaturii noastre actuale nu au reuşit.

O ultimă consemnare a operei Soranei Gurian a făcut-o profesorul Florin Manolescu (1943–2016), cel care, în Enciclopedia exilului literar românesc. 1945–1989 (ed. I, 2003) a cuprins o mare parte a literaturii române scrise în afara graniţelor în vremurile grele ale opresiunii comuniste. Nici această nouă menţiune despre opera Soranei Gurian, scrise în Paris între 1950-1956, nu a interesat publicul din România de astăzi. S-ar părea că „regăsirea” scriitoarei satisfăcea numai pe unii dintre cei ce o cunoscuseră mai demult, în anii ei de glorie. Într-adevăr, pentru prozatoarea noastră „Zilele nu se mai întorceau niciodată”! Sorana Gurian devenise o necunoscută. A rămas uitată, prin marginale notaţii de istorii literare, între nume puţin luate în seamă...

Şi totuşi! Este meritul deosebit al lui Nicolae Florescu de a fi reexaminat opera Soranei Gurian în ansamblu. Regretatul critic a avut posibilitatea de a trece în revistă şi unele lucrări publicate în Franţa (Mailles du filet este numai una dintre acestea), dar şi să-i urmărească biografia („nesigură şi încîlcită”). Analiza lui atentă a fost făcută cu înţelegere şi cu discernămînt, pentru a atribui scriitoarei locul cuvenit în literatura românească. Nicolae Florescu – şi în acest caz, ca şi în altele – îşi dovedea spiritul critic serios şi obiectiv. Sarcina nu i-a fost deloc uşoară!

Mon journal de Roumanie are şi o însemnătate politică, pe lîngă cea literară, pentru noi, românii cei de atunci şi cei de azi.

Sorana Gurian a avut o viaţă greu descifrabilă, greu de înţeles – iar după 1946, după ce „generalul” o părăseşte, existenţa i-a devenit un calvar. Iubitul îi atrăsese atenţia că, în viaţă, „sînt lucruri care depăşesc iubirea” şi că „iubirea nu are loc în viaţa lui de militar” (p. 226). O ipocrizie strecurată, printre altele, de cel care se debarasa astfel de legătura incomodă din Bucureşti. Ea, victima, îi justifica gestul şi îşi asuma eşecul!

Ne găsim în faţa unor dovezi ale fragilităţii psihice a scriitoarei. Pe de o parte, ea se voia a fi o luptătoare pentru demnitate şi pentru dreptate socială à la française, iar pe de altă parte, dependenţa de feminitatea ei ardentă o făcea să fie victimă supusă zeului „neîndurător” şi crud al iubirii (titlul Les amours impitoyables o confirmă). Toate acestea constituiau o complexitate pe care trebuie să o înţelegem, să o acceptăm şi să o introducem în judecăţile critice ale vieţii şi operei Soranei Gurian. Jurnalul din România deschide asemenea perspective.

Nu cumva această căutare exaspera(n)tă a idealului unei iubiri absolute „numai pentru mine” a fost cauza multiplelor ei zbateri şi dezamăgiri? (În acelaşi timp, nu putem ignora faptul că scriitoarea – dincolo de convingerile ei politice – ducea la Bucureşti un trai burghez materialmente îndestulat.) Este tot atît de adevărat că ea năzuia întotdeauna spre „mai bine” şi „mai sus”. (Aventura cu „generalul” şi relaţiile ei cu Ambasada Sovietică o dovedesc.) Scriitoarea nu suporta „a trăi în închisoare” (p. 49): marginalizarea şi excluderea socială o înspăimîntau.

În aceste condiţii, expatrierea şi acest Mon journal de Roumanie sînt deosebit de importante. Parcurgîndui paginile (de operă literară şi de însemnări evenimenţiale) prima impresie pe care o avem este aceea că ne găsim în faţa unei eliberări. O confesiune, posterioară întîmplărilor prezentate. De bună seamă, scrierea lor avea mai întîi rolul de a-şi renega trecutul, pe care îl dorea „iertat” şi uitat.

Cartea a apărut – precum arătam – în 1950 şi se referă la perioada anilor 1947–1949. Scriitoarea „venea din ţară” şi aducea cu ea veşti proaspete, autentice, despre oameni şi evenimente din acei ani grei pentru români. Dorea astfel să se alăture literaţilor de renume, primii refugiaţi la Paris –, dintre care pe unii, precum Virgil Ierunca, Mircea Eliade îi cunoscuse în Bucureşti. Aducea cu sine şi o garanţie în plus: convertirea ei la creştinismul catolic. Năzuia să devină, ca şi ceilalţi, în Occidentul parizian, „un scriitor care îşi revendică dreptul de a fi el însuşi”. (Se pare că, mai demult, cunoscând pe unii scriitori francezi, tînăra prozatoare româncă spera să-şi construiască o carieră scriitoricească în Franţa.)

Într-adevăr, Franţa – la Bucureşti – o apărase, şi de nazişti, şi de comunişti. În aceste împrejurări apare în Jurnal o deosebită personalitate din ambianţa franceză bucureşteană: „Părintele G.”, preotul (aumonier) al Legaţiei Franţei. Acesta nu este altul decît, astăzi, Prea Fericitul Monsenior Vladimir Ghika (beatificat de Vatican în august 2013)! Începînd din decembrie 1947, Părintele o ajută pe scriitoare să plece din România. Despre Vladimir Ghika, cel de atunci, aflăm amănunte importante: „De ce este aşa de bun?” „De ce îşi dă atîta silinţă pentru mine, pentru atîţia alţii? S-ar spune că viaţa lui este făcută pentru vieţile altora. El nu are nimic al lui” (p. 46).

„Părintele G.” îi dădea „sfaturi bune”, părinteşti, mai ales acela de „a conta pe ajutorul lui Dumnezeu” şi, probabil, tot lui i s-a datorat ulterioara convertire la creştinism a scriitoarei. El întruchipa pe Tatăl (iubit „numai de fiica lui”), elementul necesar permanent de ocrotire a firii încă infantile a scriitoarei. Sorana Gurian recunoaşte cu sinceritate, mereu, a fi avut nevoie de „o fiinţă atotputernică”, superioară, care să o domine şi să o îndrume. Un „Pygmalion” este apariţia permanentă din scrierile sale. „Şeful” – medic din clinica osteopatică, „Guvernatorul” unui „mare oraş“ (în care se pierde o „tînără studentă”), dar mai ales „generalul” au asemenea rol.

În absenţa unui astfel de „îndrumător” se crea o imensă „rană deschisă”, destabilizatoare. Un binecuvîntat reper l-a găsit însă, curînd, în persoana „Părintelui G.”. Jurnalul din România începe în decembrie 1947 cu o întîlnire, în taină mare, cu „Părintele G.”. Acest „om de mare cultură, extrem de inteligent” (p. 131) o ia sub ocrotirea lui spirituală. În ascunse întîlniri în faţa capelei Legaţiei sau în biroul presbiterial din Institutul Francez acesta i-a insuflat credinţa în ajutorul Celui de Sus („în momentele mele cele mai critice mergeam să-i încredinţez greutăţile şi îndoielile mele”). Devenise „copila dragă” a Părintelui, care îi spunea mereu: „mă voi ruga Domnului pentru dumneavoastră”.

Franţa – „Părintele G.” – şi iar Franţa! Aceasta era centrul periplului existenţial al Soranei Gurian. Pe acest drum a mers mereu. Monseniorul Ghika semnifica tot Franţa şi întrupa în bună măsură Idealul („lui îi spuneam totul”).

Această „garanţie” etică – adevărata ei binecuvîntare – trebuie să-i fi fost de folos şi atunci cînd se întoarce în mediul mult dorit al Parisului. Sorana Gurian pleacă din România în mai 1949 pentru ca, după ce trece prin Italia şi prin „Palestina”, să se instaleze definitiv – prin 1950–1951 – la Paris („unde visasem totdeauna să locuiesc”, p. 251). Ruptura consumată cu trecutul, transformarea pozitivă a conştiinţei sale de scriitor, eliberarea de presiuni politice nefaste deschideau scriitoarei alte orizonturi. Era din nou româncă, liberă şi activă. Din 1950 pînă în 1956, în cîţiva ani, Sorana Gurian reuşeşte să publice cîteva lucrări. Les mailles du filet. Mon journal en Roumanie este primul ei act public necesar în viaţa ei postcomunistă, în Paris. După ce l-a publicat (1950), scriitoarea se „lansează”, în traduceri, în relatări radiofonice şi în articole scrise prin reviste. Revista „de cultură politică” Preuves publica în 1952 un supliment dedicat României (Terres Roumaines), avînd colaboratori pe Mircea Eliade, Em. Cioran şi... pe Sorana Gurian! În paginile revistei apare şi acel remarcabil articol, Les emmurés vivants, dedicat cunoscutei victime a comuniştilor din Bucureşti, Adriana Georgescu (1920–2010), fosta secretară a generalului Nicolae Rădescu (1874–1953). (Se pare că lucrarea acesteia Au commencement était la fin, apărută în Editura Hachette, 1951 (tradusă în limba română de doamna Micaela Ghiţescu, în 1991) a fost recomandat chiar de Sorana Gurian pentru a fi cunoscută publicului parizian pentru că naraţia era „plămădită din sînge şi lacrimi”...) Acolo, la Paris, avea proiecte mari. În camera ei de „hotel parizian” încearcă să organizeze un „cenaclu” literar (à la „Sburătorul”!), la care participau Cioran, Eliade, Ierunca, Monica Lovinescu, Constantin Amăriuţei şi Manès Sperber. Reuşise a-şi aduna în jur un anturaj intelectual de valoare, tot astfel cum, se pare că avea un entregent şi în ambianţa literară pariziană.

Dar consecinţele colaborării ei cu regimul comunist, instaurat de sovietici în România în 1944, nu se puteau şterge curînd şi uşor. La Paris, ea începe a fi bănuită de autorităţi ca „spioană sovietică”, după cum se plîngea nu o singură dată lui Virgil Ierunca. Acesta, în volumul de amintiri Trecut-au anii (Humanitas, 2000), o suspectează şi el de jocuri duble, oculte.

Bineînţeles că, la Paris, existenţa ei anterioară – în România – a scriitoarei, genera întrebări. Scria ea oare tot adevărul în consemnările autoculpabilizante din Mon journal de Roumanie? Era ea sinceră? În 1951, notează tot Ierunca în Trecut-au anii, o descoperă plîngînd, pentru că era ameninţată cu expulzarea din Franţa. Altădată Ierunca întîlneşte în camera ei de hotel personaje dubioase etc. Sorana Gurian pare a fi fost şi victima unor angajamente (anterioare? pariziene?), despre care nu mai putem şti nimic astăzi. (Monica Lovinescu vorbea de „nimfomanie galopantă.)

In orice caz, la Paris reuşeşte – cum scriam mai sus – să se introducă oarecum în viaţa literară prin cîteva cărţi. După Les mailles du filet. Mon journal de Roumanie (1950), apare, în 1952, Les jours ne reviennent jamais (ed. Juillard) – traducerea romanului apărut în 1946, la Bucureşti (pe care Virgil Ierunca o citeşte „pe nerăsuflate”). Un an mai tîrziu, în aceeaşi editură, volumul Les amours impitoyables (1953). Ultima sa carte, Le récit d’un combat (1956) apare în aceeaşi editură. S-ar putea spune că, în Paris, Sorana Gurian îşi regăsise vigoarea scrisului.

Să adăugăm la toate acestea şi unele păreri critice despre ea, pe care Nicolae Florescu le-a alăturat în volumul publicat în 2002. Citind aceste anexe, aflăm cîteva nume de literaţi francezi care i-au fost (mai) apropiaţi. Este vorba de Dominique Auclères (1898–1981), traducătoarea prietenă a lui Arthur Schnitzler, dramaturgul romancier austriac (1862–1931), devenită la Paris „grand reporter” la ziarul Figaro, şi de Jeannine Delpech (Louise-Nelly Delpech), cea care o prezintă pe românca-i colegă, în Les Nouvelles Littéraires (septembrie 1953), elogiindu-i „curajul spiritual” cu care „a ieşit învingătoare din cele mai grele încercări”.

Ce puţin înţelegeau francezii les états d’âme şi apelurile disperate lansate de Sorana Gurian pentru cititorii din Paris! (Scriitoarea româncă recunoştea de altfel că cererile de ajutor ale intelectualilor venus d’ailleurs „piereau în indiferenţa generală”.)

Cum ar fi fost posibil să atragă atenţia asemenea suferinţe politicosociale într-o Franţă post-belică din acei ani, cu o societate pleziristă, într-o continuă vie en rose? O voce clamînd în zadar. Nici măcar titlurile cărţilor ei, avînd semnificaţii conotative deosebite nu impresionau (Les amours impitoyables), nici suferinţa („adunată în mine”) redată în paginile scrise la Paris nu era percepută. Jeannine Delpech – poate singura – releva „cutremurătoarele plînsete” şi „vocile tragice, melodioase” din proza ei în limba franceză. Avea dreptate Nicolae Florescu subliniind „lipsa de rezonanţă critică” a scrierilor cu accente „patetice” publicate de scriitoare în Franţa. Că autoarea „iubea prea mult adevărul”, că ea cunoaşte mai bine decît alţii mîrşăviile ocupaţiei sovietice din România, în lumea pariziană nu prea avea cine să ia act!

Sorana Gurian îşi pierduse libertatea de a scrie în ţara ei – şi primise pedepse politice. A decis să emigreze din România, în căutarea continuării luptelor sale. Dar unde? Ajunsă în Paris, în ţara luminilor libertăţii – nu a găsit ascultare. Vocea ei şi a celorlalţi români exilaţi se pierdea în gol. Cine să asculte? Franţa din anii aceia nu mai era Franţa din Bucureşti, acolo unde se cunoşteau (şi se sufereau!) exacţiunile poliţiei politice comuniste (care au dus la întreruperea relaţiilor culturale şi la expulzări abuzive în 1948!). La Bucureşti, Legaţia Franţei era solidară cu suferinţele româneşti. Dar la Paris, nu! În Franţa trăită la Paris nu mai apărea un bun şi cucernic „Părinte G.”! Visul scriitoarei se împlinise, dar, curînd, ea urma să constate că se găsea în Franţa în faţa altor amăgiri.

Paginile-anexă din traducerea românească a Jurnalului din România – mai ales recenzia celebrei cărţi a Adrianei Georgescu – arată că Nicolae Florescu a înţeles-o întru totul pe Sorana Gurian. Scriitoarea se angajase, corps et âme, ca întotdeauna, combativ şi ferm, de partea exilului românesc din Capitala Franţei. Chiar cu preţul unei sincere mea culpa.

Şi de această dată scriitoarea se găsea de partea cea bună a istoriei. Dar deocamdată idealurile ei socialpolitice înalte nu ajungeau „la ordinea zilei” nici în Franţa, cu atît mai puţin în România. Ca şi iubirea ei pentru „generalul” care o părăsise, ca şi succesele ei literare, năzuinţele ei şi combativitatea politică nu se înscriau în durată. Ca şi trandafirul din versurile lui François de Malherbe, trăiau numai „l’espèce d’un matin”.

„Suferinţa adunată în mine” – devenită „o comoară” inestimabilă – a însoţit-o în schimb de-a lungul vieţii, pretutindeni, întotdeauna. Pentru a o „domoli” avea la îndemînă un singur remediu: literatura. Scria! Şi mai beneficia pare-se de o alinare: se ruga! Aşa cum, singură, în biserici goale, se ruga, precum o învăţase „Părintele G.”.

La Paris îi apare însă un „ajutor” important. Poate că acela pentru care invocase „ajutorul lui Dumnezeu” ca să ştie ce să facă în „viaţa ei pe acest pămînt”. Sorana Gurian îşi regăseşte puterea de a scrie literatură – de astă dată strict personalizată. Chiar „autobiografic”. Prozatoarea îşi descrie lupta cu maladia care o macină în volumul Recit d’un combat. Nicolae Florescu, care pare a fi avut posibilitatea de a cunoaşte lucrarea, o consideră cu dreptate „sensul ultim”, „mesajul revelator” al vieţii şi operei Soranei Gurian (p. 25–26).

Aşa cum a luptat cu nazismul, aşa cum s-a desprins brusc şi definitiv de comunism, aşa cum nu a pregetat să părăsească România şi să se angajeze în lupta împotriva dictaturii sovietice-comuniste din ţară – tot astfel a ştiut Sorana Gurian să lupte cu moartea. Cu demnitate, cu pana literaturii în mînă. Scriind. Fragilitatea ei sentimentală, lamentările infantile, căutările erotice, iluziile înşelate au lăsat loc veritabilei sale naturi: o personalitate puternică, activcombativă, chiar în faţa iminentei fatalităţi. Descoperim în sfîrşit platoşa apărătoare a voinţei de fier care a „salvat-o” de-a lungul înfrîngerilor vieţii: a lupta pentru a trăi. „Vreau să trăiesc! Această voinţă nu m-a abandonat niciodată” (Jurnal, p. 25) – strigă – în alter ego – una dintre eroinele sale, bolnavă. Noi auzim însă în aceste cuvinte glasul autoarei...

Recit d’un combat (1956) ocupă un loc aparte în opera Soranei Gurian. Scriitoarea îşi descrie – cum scrie în titlu – lupta cu moartea. Suferinţele fizice (şi morale) apar cu sinceritate în opera sa literară. Este semnalul suprem că, scriind, comunicîndu-le, autoarea transmite mesajul: scriu, deci exist! Lupta cu maladia scriind literatură, dincolo de orice ficţiune. Scria ca să existe.

Pentru că întotdeauna, şi la Bucureşti, şi la Paris, Sorana Gurian a scris cărţi cu stilet însîngerat de propriile ei chinuri (feminine). Nu există zîmbete de fericire împlinită în scrierile sale! Dar acest Recit d’un combat se vrea a fi jurnalul explicit al adevăratei sale fiinţe. Ultima luptă, cea din urmă înfrîngere.

Recit d’un combat apare în 1956 (antum? postum?). Sorana Gurian se stinge în ziua de 10 iunie 1956. Ochiurile reţelei. Jurnalul din România rămîne însă o operă capitală, „cheia” înţelegerii scrierilor Soranei Gurian. Lucrarea deschide perspective interpretative neaşteptate pentru o considerare globală a scriitoarei.

Acum ştim mult mai multe despre scriitoare. Nu ar putea fi oare acesta punctul de plecare al unor „revizuiri” ale opiniilor critice de pînă acum, întemeiate parţial pe scrieri româneşti pînă în 1946? O viziune critică mai amplă ar acorda Soranei Gurian privilegiul de a fi considerată o prozatoare româno-franceză cu lucrări care îi reflectă existenţa răvăşită, risipită.

Prin operele de ficţiune sau prin cele confesionale-directe de comunicare cu cititorii (Jurnalul), Sorana Gurian îşi identifică actul literaturii cu realitatea dură a vieţii sale. În scrierile ei deosebim greu invenţia de adevăr în trăirea narată. Cu puţine excepţii, Sorana Gurian se situează într-un spaţiu enigmatic ireal şi real, totodată. Literatura ei o putem considera un fel de real-fiction.

În literatura română a existat o asemenea clasă sui-generis: aceea pe care critica a considerat-o a fi „autentică”. Reprezentantul ei major a fost Max Blecher (1909-1938), valoros scriitor care, prin literatură („atipică” şi „romane poematice”) a depăşit – prin ficţiune – dimensiunile tragice ale existenţei sale. Întîmplări din irealitatea imediată (1936) şi Inimi însîngerate (1937) sînt opere de primă însemnătate – şi poetică, şi realistă. Tot astfel, alături de acestea, se pot înscrie şi Les amours impitoyables (1953) şi, mai ales, Recit d’un combat (1956) ale Soranei Gurian.

După o sută de ani, scriitoarea ar merita această recunoaştere, ca un act de graţie, literar, reparator.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara