Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Specii pe cale de dispariţie de Nicolae Manolescu


Încercam nu demult să-mi pun ordine în hîrtii. Am dat, cu acest prilej, peste cîteva sute (poate, mii) de scrisori pe care le-am primit în decursul timpului de la tot felul de lume. Destule au astăzi valoare documentară. Printre autori se numără scriitori cunoscuţi din vechile generaţii, care nu mai sînt în viaţă. Locul scrisorilor este în cadrul operei fiecăruia. Cineva va trebui să le aşeze unde se cuvine, după ce eu voi găsi timpul şi răbdarea să le clasez şi să le comunic.
Le-am recitit nu numai cu încîntare, dar şi cu melancolie. Unele scrisori sînt emoţionante, prin parfumul altor vremi care se răspîndeşte din paginile lor. Dar nu doar atît. O scrisoare este omul care o scrie. începînd de la literă şi de la hîrtie. Mă uitam la felul cum se aştern rîndurile, la foaia de hîrtie şi la chenarul ei, la grafie şi la caligrafie. Sînt unii corespondenţi care scriu frumos la propriu. Le citeşti printre rînduri firea. Unii par, judecînd după scris (deşi n-am idee de grafologie), agitaţi, anxioşi, temători, alţii, cuminţi, plini de răbdare, înţelepţi; unii dovedesc exces de personalitate, temperament energic, hotărît; alţii au structuri feminine, delicate; literele unora dintre scrisori se rotunjesc, ale altora se ascut; cuvintele se urmăresc cîteodată ca oile cînd le mînă ciobanul sau se împrăştie altă dată ca potârnichile ameninţate de puşca vînătorului.
Multe se pot închipui doar privind scrisorile, darămite citindu-le. Mi-am reamintit, fie şi frunzărindu-le, o groază de întîmplări, de figuri, unele de acum trei sau patru decenii. Şi m-a surprins un lucru. în prima mea tinereţe, abia intrat în lumea literară, nu primeam cine ştie cîte scrisori, deşi nu locuiam în Bucureşti; ceva mai tîrziu, numărul scrisorilor creşte pe măsura înmulţirii contactelor mele personale şi a brumei de celebritate de care mă bucuram; numărul scade din nou la un moment dat, iar astăzi se apropie de zero. M-am întrebat de ce.
Un răspuns relativ evident este că, în anii '80 mai ales, renăscuse teama că plicurile ar putea fi deschise şi că securitatea îşi vîră nasul în corespondenţa particulară. N-am descoperit dovezi în Cartea albă pentru această intruziune, dar ea nu este exclusă şi, în orice caz, noi o bănuiam ca foarte posibilă. Alt răspuns priveşte epoca mai dincoace. Deja telefonul a dat o lovitură grea corespondenţei. Deceniile din urmă, cînd aproape fiecare familie poseda un astfel de instrument de comunicare, nici prea scump, pînă deunăzi, n-aveau cum să fie favorabile înfloririi genului epistolar. Confortul convorbirii telefonice duce la rărirea scrisorilor. Noi citim şi scriem din ce în ce mai puţin. De cîţiva ani, poşta electronică (e-mail-ul) a pus capac genului epistolar. Gata, nu mai scriem scrisori adevărate, ci surogate electronice, de cîteva rînduri şi care nici nu se mai păstrează, fiindcă nu e nimeni nebun să-şi umple fişierele computerului cu frazele banale ale acestei corespondenţe impersonale.
Urmaşii noştri nu vor mai avea problema mea de azi, cu pusul ordinei în scrisorile primite. Ediţiile din operele lor nu vor mai conţine capitolul cu pricina. Marii epistolieri ca Alecsandri, Ghica, Hasdeu, Odobescu, Maiorescu, Caragiale, Barbu, Steinhardt şi alţii vor aparţine definitiv trecutului, laolaltă cu specia pe care au ilustrat-o cu geniu.