Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
spinoasa problemă a diferenţei specifice de Gabriel Coşoveanu

Florin Logreş- teanu, Negru profund, noian de negru, Ideea Europeană, Bucureşti, 2016, 423 pag.

deşi avem de-a face cu un roman, construit canonic, în siaj realist, cu grijă adică pentru verosimilitate şi logică internă, starea care ni se propune, indusă şi de titlu, este una lirică. În fapt, avem de-a face cu un poem extins, de retorică narativă, dar cu substanţă reflexivă, despre condiţia umană, cu exemplificare pe situaţia actuală a ţiganilor autohtoni, intraţi, după 1990, în categoria homo vagans. Că nomadismul era, oricum, din veac, atributul indelebil al etniei, se prea ştie, dar aspectul s-a îmbogăţit enorm prin ranforsarea, cel puţin europeană, a discuţiilor despre drepturile omului, integrare, libertăţi cetăţeneşti, politici nediscriminatorii etc. Melancolia de fond a cărţii tocmai din această tensiune provine: ritmurile ancestrale ale unei comunităţi dominate de eresuri şi inerţii intră în coliziune frontală cu tendinţa globalistă a normării şi evaluării comportamentului, tradus financiar, în funcţie de preluarea de (şi adaptarea la) standarde votate la Bruxelles.

Cum se vede din tribulaţiile eroinei, iniţial neştiutoarea şi ironizata ţigăncuşă Mianda, ajunsă, apoi, pe o canava picarescă, un soi de oficial şi portavoce a etniei sale, vorbim de planete diferite, iar dialogul între ele pare la fel de dificultuos, de la termeni la mentalitate, precum cazul unei close encounter of the third kind. Decalajele dramatice de gândire şi abordare a funcţiilor lumii generează un fel de poezie a abisului cognitiv, căci nimic nu se mişcă în ordinea moştenită de pe vremea discriminărilor în floare, prejudecăţile acţionând ca o forţă de gravitaţie căreia niciun organism internaţional, oricât de bine intenţionat şi de politically correct, nu i se poate împotrivi.

Negrul neînţelegerii, al comunicării ratate, subjugă şi compromite, practic, formele de apropiere între ipostaze diferite ale aceleiaşi umanităţi, în fond; simbolic şi parabolic, un şarpe negru, egalmente malefic şi fascinant, escortează gesturile şi alegerile Miandei şi ale surorii ei mai mari, Caracatiţa, omniprezentă ca ghid în desele vise ale protagonistei, înţesate de viziuni goyesc-groteşti cu oraşe îngropate sub gunoaie colcăind de şobolani, cu lumi paralele accesabile prin puţuri pestilenţiale, cu păsări vorace care nu se dau în lături de a ataca şi, la o adică, mânca omul. Regimul oniric, chiar dacă implică oarecari premoniţii, utile, cum se vede, tinerei în curs de maturizare, e guvernat de imagini mai degrabă de tip horror, în vreme ce acela diurn stă sub semnul nesiguranţei şi al pericolului perpetuu. Idealul e să te încredinţeze cineva de faptul că „nu te cipceşte benga aici”, adică eşti la adăpost de „caraliii” dispuşi să pună pe seama ţiganilor orice fărădelege semnalată şi să-i vâneze ca pe nişte infractori ab initio.

Aflată în „misiune” în Spania, spre pildă, în calitate de mediator între autorităţi şi coetnicii ei certaţi cronic cu legea, Mianda transmite mesajul că modul de viaţă improvizat se va schimba, că nu mai trebuie să fie copii pe stradă, la cerşit, că fetele nubile nu mai trebuie să-şi vândă trupul, în fine, că romii, dacă respectă nişte reguli simple din ţările adoptante, vor fi fericiţi, respectiv în alt sens decât acela „acreditat”, de a face puradei mulţi spre a încasa râvnitele indemnizaţii, neologism cunoscut chiar de toţi. Apoi ea reflectează: „La întoarcere, pe drum, m-am gândit cum se spune la fericire în limba romani. N-am aflat răspuns.” Pe relieful politic de creastă apar figuri nonfictive, autohtone sau din Occident, toate abile în a schiţa discursuri melioriste, pline de promisiuni, în speţă doctrine corupte ale consolării. Descoperim, iarăşi, referinţe detaliate despre viaţa în Craiova, Bucureşti, Cordoba, Paris sau de prin Slovacia, din perspectiva eternei vaganţe la care par condamnaţi foştii robi.

Frânturi din cotidianul unor existenţe care par a ţine de efemeride ne sunt dezvăluite cu generozitate, de la vorbe neaoşe buruienoase până la explicaţii făcute parcă anume să-l deconcerteze pe român. Absenţa totală a câinilor liberi în Vest, în contrast vădit cu omniprezenţa patrupedelor la şatre este comentată, tot de infailibila Caracatiţa, astfel: „Ăia nu iubesc animalele”. Mai mult: gunoaiele sunt redefinite ca „izvoarele vieţii”; liniştea cerută de autorităţi nu poate fi percepută decât negativ, în opoziţie cu hărmălaia indescriptibilă ce prevesteşte amplasamentul unei tabere de romi, care este semn al vitalităţii; preocuparea generală a gospodarilor pentru păzirea caselor şi a islazurilor e văzută ca îngrădire a libertăţii de a-ţi satisface poftele ş.a.m.d. Cât despre sentimente, natura lor e bogat condimentată cu violenţe de tot felul, cu politeism erotic, soldat, uneori cu crime, cu izbucniri publice în pragul obscenităţii. Mianda însăşi, mânată de impulsurile sângelui, degrabă plecândă de pe lângă vreun mascul, spune franc. Aş fi vrut să-mi iubesc părinţii, dar nu i-am cunoscut; surioarele mele au dispărut în lumea largă. Nu voi afla niciodată nimic despre ele”.

Ajunsă la Roma pentru a avea grijă de o văduvă infirmă, infernal cicălitoare şi de o flatulenţă putridă, eroina e acuzată pe nedrept de asasinarea bătrânei şi condamnată la închisoare pe viaţă. Multe scene, între ele, acelea care deschid şi închid volumul, reprezintă eşantioane crunte din detenţie. În speranţa unui recurs care să-i ateste nevinovăţia, tânăra plânge tot timpul şi refuză mâncarea, în indiferenţa generală, excepţie făcând o gardiană care o consolează cum poate, administrându-i un paradox: „«Fata mea, liber nu e nimeni. Libertate nu există. Eu trăiesc de 30 de ani în închisoarea asta. ”

Încheiat într-o notă ambiguă, cu o difuză geană de încredere într-o dreptate imanentă, Negru profund, noian de negru este, dincolo de „exotismul” atent documentat şi de fluenţa relatării, şi o radiografiere a unor stări de lucruri dintre cele mai comentate şi controversate astăzi pe planetă: găsirea unui culoar social adecvat al fiinţei, pe care să-l parcurgă fără a bruia stabilitatea „majoritarilor”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara