Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Spiritul rapace de Sorin Lavric

Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecţi în recluziune. Interviuri şi documente: Alexandru Botez, Octavian Florescu, Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu, Vintilă Săvulescu, Ioan Spătaru, Alexandru Tătaru, Nicolae Vasilescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2016, 366 pag.

După pofta cu care răscoleş te arhive, Vlad Mitric-Ciupe e un cercetă tor rapace. În virtutea unei asociaţii greşite de idei, legăm rapacitatea de un soi de lăcomie violentă al cărei deznodămînt e jaful. În realitate, rapacitatea porneşte dintr-un imbold cupid de ordin superior, scopul lui fiind de a strînge cît mai mult din esenţele lumii.

E rapace acel spirit căruia apetitul de a-şi însuşi mediul i-a devenit o a doua natură. Orice intelectual a cărui poftă de cunoaştere depăşeşte media e atins de această formă nobilă de lăcomie culturală. În fond, condiţia erudiţiei e curiozitatea cu tentă rapace. În schimb, cui nu poate fi rapace nu-i rămîne decît să fie minuţios, mişcîndu- se ca melcul într-o vraişte de informaţie de pe urma căreia nu poate da nici un verdict.

Şi cum Vlad Mitric a absolvit Arhitectura în 2010, mediul de care e legat prin formaţie e chiar breasla arhitecţilor, a cărui istorie recentă a cercetat-o temeinic, intrînd în arhive (CNSAS şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale). Rezultatul a fost volumul Arhitecţii români şi detenţia politică 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, apărut în 2013, la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, poate cea mai consistentă lucrare dedicată vexaţiunilor la care au fost supuşi arhitecţii în timpul regimului comunist. În fond, Vlad Mitric, din arhitect sa preschimbat în istoric al tagmei, arătînd că posedă un nerv solidar cu obştea colegilor. În cazul lui, simţul trecutului e strîns legat de coeziunea de grup. Mai mult, simţul în cauză cere un fler aparte, adică o orientare spontană pentru a cărei descriere nu am un termen mai bun decît cel de „spirit rapace“. Un istoric e rapace dacă, descurcîndu-se prin încîlceala documentelor, intuieşte unde anume se află adevărul. Opusul spiritului rapace e cecitatea istoricului fără nas fin, genul de minuţios steril care se îngroapă în cazuistici minore, pierzînd busola pînă la a nu mai ştii ce urmăreşte.

Din acest spirit rapace s-a ivit un al doilea volum, de data aceasta un tom de memorialistică semnat de arhitectul german Jean Schafhütl: Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS, apărut la Editura Vremea, în 2015. Meritul lui Vlad Mitric e că a descoperit la propriu manuscrisul, care se afla în casa sorei lui Schafhütl, doamna Aurora Sima, a cărei grijă de a păstra varianta românească a memoriilor fratelui decedat nu fusese dublată de dorinţa de a le publica. Rapacitatea bună, de recuperator infatigabil, a făcut ca Vlad Mitric să simtă repede că are în mîini o mărturie valoroasă sub unghi documentar, drept care, făcînd diligenţele de rigoare, a publicat-o cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În fine, pe Vlad Mitric nervul de solidaritate cu breasla l-a făcut să treacă de la scormonirea arhivelor la dialogul cu protagoniştii epocii, urmarea fiind cartea de faţă, Arhitecţi în recluziune. Interviuri şi documente, în paginile căreia găseşti opt dialoguri cu tot atîţia supravieţuitori. Ce-i defineşte e că toţi au absolvit Arhitectura, chiar dacă, în momentul arestării, inculpaţii erau studenţi sau chiar elevi. Deşi diferă în ton, cele opt dialoguri au acelaşi laitmotiv – viaţa în închisoare şi traiul în România comunistă –, fiecare fiind un testimoniu făcut în cheie personală, cînd mai sec, cînd mai miezos, cînd mai rece, cînd mai patetic. Vlad Mitric e un interlocutor răbdător, ascultîndu-şi partenerii de dialog fără a le întrerupe peroraţia, dar totodată e un întrebător consecvent, aducîndu-i la tema discuţiei, atunci cînd, furaţi de amintiri, vorbitorii se abat de la universul penitenciar sau de la climatul politic. În consecinţă, conversaţiile formează un întreg, graţie unuia şi aceluiaşi liant: redau gustul sordid al comunismului într-o dublă ipostază: carcerală şi socială.

Şi cum un gust nu poate fi sugerat prin generalităţi, trebuind de aceea să fie surprins în detalii concrete, fiecare protagonist evocă cîte un colţ din lumea penitenciară: o tortură aparte, o execuţie sălbatică, portretul unei brute sau figura luminoasă a cîte unui coleg de celulă. Apoi, cele opt mărturii vin din partea unor intelectuali, a căror minte poate face saltul de la amănunte la concluzii, cititorul aflînd judecăţi verosimile în privinţa epocii: cauze, conjuncturi, actori, consecinţe.

În al treilea rînd, cîţiva dintre vorbitori (mai ales Emanoil Mihăilescu, Vintilă Săvulescu şi Nicolae Rădulescu) se ridică de la o înţelegere spirituală a dramei prin care au trecut, asta însemnînd că judecă istoria din unghi religios. Tot ce li s-a întîmplat nu cere doar cauzalităţi de tip istoric, ci mai ales o finalitate de ordin spiritual, caz în care fiecare dramă devine o probă de iniţiere. Impresia cea mai stăruitoare, cu care rămîi la capătul lecturii, e că cei opt au trecut printr-o experienţă a cărei tensiune i-a împins spre un prag de înţelegere a vieţii pe care altfel, în lipsa experienţei, nu ar fi avut-o. Aşa se face că cei opt sunt „lămuriţi“, în ei sedimentînduse un gen aparte de intuiţie a sensului. E genul de intuiţie în virtutea căreia soarta, în loc să fie absurdă, capătă un scop clar. E concluzia încurajatoare a volumului: că există un sens chiar în miezul celor mai macabre întîmplări.

Ca întotdeauna cînd ai de-a face cu orori, ceea ce reţii sînt anecdotele, foarte rar teoriile. Adică uiţi circumstanţele în care s-a petrecut un episod, dar ţi se înfig în minte detaliile lui macabre. De pildă, în cursul muncii la Canal, un tînăr e la un pas să facă peritonită din cauza apendicelui inflamat. Un medic militar, Traian Mihăilescu, aflat la rîndul lui în detenţie, îşi scoate placheul de la bocanc, îl unge cu uleiul folosit la osiile vagoanelor în care încărcau piatra, şi-l taie pe tînăr la faţa locului, fără anestezie, scoţîndui apendicele. A vorbi de operaţie în astfel de condiţii e un abuz lexical. E mai degrabă vorba de o despicare de pe urma căreia, culmea, tînărul scapă. Relatarea îi aparţine lui Octavian Florescu, al doilea arhitect căruia Vlad Mitric îi ia interviu.

Sau, un alt exemplu de mizerie cotidiană: în lagărul Galeşu din Dobrogea, deţinuţii cară pămînt cu roaba, pe care o trag cu hamul de cai. Din cauza arşiţei soarelui, setea e chinuitoare, dar „salvarea venea de la nişte bălţi de la locul de muncă, umplute cu apă stătută, din care ne potoleam setea în batjocura gărzilor de miliţieni ce ne păzeau şi urinau în bălţile din care noi beam zilnic apă.“ (p. 64) Sau o pildă de răsfăţ purtînd „marca Gherla“: în timpul verii, deţinuţilor li se dă haine groase şi sunt vîrîţi într-o hală cu caloriferele duduind de căldură. Obloanele la geamuri sunt bătute în cuie şi cîteva găleţi cu zoaie sunt aruncate pe podea. În cîteva ore aerul devine irespirabil, ca într-o saună. „Era o atmosferă de te sufocai, mureai. Colac peste pupăză, de unde eram 40-50 într-o cameră, au dublat numărul. Totul era făcut să creeze o atmosferă insuportabilă.“

Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, am fi avut de-a face cu o mostră de cruzime obişnuită, numai că temnicerii sunt de-a dreptul subtili, dovadă că iarna se întrec pe ei înşişi în materie de născocire lugubră. „Bun, trece vara şi vine iarna. Ne cheamă la magazie şi ne dau ţinută de vară. Sandale, cămăşuţă cu mînecă scurtă, pantaloni scurţi. Au oprit caloriferul din cameră şi acum nu ne mai scoteau în holul acela de jos, ci afară direct, să ne facă chipurile percheziţie, dar de fapt trebuia să degeri. De unde toată vara nu ne scoseseră la plimbarea regulamentară, acum ne scoteau în ger şi ne ţineau în ţinuta aia sumară cîte o oră sau două.“ (p. 331, din mărturia arhitectului Nicolae Vasilescu). Să recunoaştem, promenada în „cămăşuţă cu mînecă scurtă“ şi în „pantaloni scurţi“, şi nu oriunde, ci într-o curte de închisoare pe vreme geroasă, e o scenă de fabulă.

Arhitecţi în recluziune. Interviuri şi documente nu e un volum pe care să-l citeşti cu plăcere. Nu pentru că nu ar fi grijuliu întocmit, ci din cauza conţinutului. E cazul contemplării unui rău de la care nu-ţi poţi dezlipi ochii, cu toată repulsia pe care o resimţi la vederea lui. Lui Vlad Mitric i-a ieşit o carte valoroasă în privinţa mărturiei şi dizgraţioasă în privinţa miezului. Dar aşa sunt toate tomurile despre închisorile comuniste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara