Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Spiritul unui călător de Marina Constantinescu

Aceasta nu este cronica unui spectacol. Este cronica unui GEST.

Din atîtea motive strînse din zile şi din nopţi fără de socoteală, poate să apară, prea curînd uneori, lehamitea. Sila de-a mai face ceva, atîta vreme cît cele întreprinse cu bucurie şi cu sîrguinţă nu prea sînt zărite sau simţite. Istoveala este tot din şirul slăbiciunilor omeneşti. Ctitoria adevărată nu se ridică în funcţie de neputinţele celorlalţi. Ctitoria adevărată urmăreşte sensul călătoriilor din tine însuţi. Ceea ce trebuie să împlineşti, cu alte cuvinte. Pe pămînt, asta nu este tocmai simplu. Sînt ispitele tale ca să te abaţi de la cale, sînt obstacolele nenumărate şi tentaţiile fel de fel ale celorlalţi care te paralizează, care te îndeamnă să lîncezeşti, să trăieşti banal, mediocru, neînsemnat, ca majoritatea copleşitoare a oamenilor. Cîţi dintre noi rezistă în spiritul profund al dat-ului interior? Cei aleşi, ar fi răspunsul meu.

„Singura călătorie din care nu te întorci întotdeauna cu mîinile goale este cea din tine. În mine nu există graniţe sau vămi şi pot călători pînă la cele mai îndepărtate stele. Sau să mă plimb prin locuri care nu mai sînt, să vizitez oameni care nu mai sînt. Pot să merg pînă şi în locuri care n-au existat niciodată, care n-ar fi putut exista, dar în care îmi place să fiu.” Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric, Editura Humanitas.

Rîndurile din aceste pagini adună cîteva din meditaţiile mele legate de teatru, de vocaţie, filosofie şi meserie provocate de o altă întîlnire cu Radu Beligan. În martie, cînd primăvara s-a instalat în calendar, Teatrul de Comedie a avut premiera cu Spiritul de familie de Eric Assous, în regia lui Radu Beligan. Pentru mine, povestea aceasta a fost decupată din ritualul obişnuit. Aşa cum şi este, de fapt. Teatrul de Comedie este ctitoria lui Radu Beligan. Ce s-a petrecut aici între 1961 şi 1969, cît a fost director, ţine nu doar de istoria majoră şi consistentă a teatrului european, ci de istoria asumată a unui om cu sine însuşi. Văzîndu-l azi pe Radu Beligan, vezi şi simţi ceva din marea lui experienţă. Eşti contaminat de spiritul unui mare călător de pe tărîmul ficţiunii, al magiei adevărate, al locului unde ÎNTÎLNIRILE sînt cu putinţă. Poate tot ce a fost valoare, de la actori, la regizori, scenografi, maşinişti, meşteri, a trecut, acum cincizeci de ani, şi la Teatrul de Comedie. Radu Beligan a ştiut cum şi pe cine să seducă. Ctitoria lui a avut miză. Aşa cum au avut şi cele ale lui Liviu Ciulei, ale lui Radu Penciulescu sau Tompa Miklós, de pildă. Şi în perioadele mai întunecate ale Teatrului de Comedie, ale Teatrului „Bulandra”, ale Teatrului Mic sau ale Teatrului din Tîrgu-Mureş, răul nu a înghiţit totul şi pentru că, ab initio, construcţia a absorbit parte din spiritele personalităţilor amintite. Uneori mă întreb cum de s-a putut. Realitatea anilor din urmă îmi îndreptăţeşte interogaţia. Aproape nimic nu se mai leagă, performanţele sînt rarisime, ici, colo, nu îşi mai succed una alteia în coerenţa şi în evoluţia unui teatru sau altul, programele nu mai au anvergură, complexitate, nivel, nu se nasc firesc unele din altele, ci, atunci cînd se petrece ceva semnificativ, pare mai degrabă hazard. În schimb, destulă infatuare, impostură, grandomanie. În Bucureşti, doar, în anii şaizeci, şaptezeci, optzeci au fost spectacole de avangardă. Au fost, cu alte cuvinte, mari spectacole, mari performanţe care au marcat teatrul european. Ţesătura densă s-a desfăcut în ultima vreme. Au apărut multe spaţii albe, mari şi doar cîteva fenomene în teatrul românesc care să emoţioneze, să nască valoare, provocare, meditaţie, iubire, tăceri, bucurie înaltă. Nu ştiu să spun de ce. Poate şi pentru că degradarea umană este, paradoxal într-un fel, mai mare acum.
Spectacolul pus în scenă de Radu Beligan în 2012 la Teatrul de Comedie este cu mult mai mult decît o regie. După mai bine de cincizeci de ani de la începuturi, această întoarcere este o altă pagină de istorie. Este un gest major. O radiografie a unui spirit călător prin universuri fascinante, departe de lumea aceasta atît de dezlănţuită în rău, urît şi derizoriu. Nu este doar o sumă de indicaţii regizorale, de descifrări de sensuri pentru un personaj sau altul. Este o privire melancolică spre trecut şi încă o şansă pentru prezent. O lecţie de dincolo de textul ales. Un interval în care chimii fel de fel au mai aranjat cîte ceva pentru viitorul teatrului, fiecare după datele şi puterile sinelui. Am privit spectacolul ca pe un laborator. Ca pe un studiu pentru arta actorului, pentru arta teatrală, pentru arta de a fi om. Am încercat să intuiesc discuţiile din jurul unei scene, acele discuţii care duc mai departe nu numai personajul, ci omul din spate. Am avut sentimentul unei şcoli care s-a făcut pe un text nu neapărat mare sau spectaculos. Un text util, însă. O comedie franţuzească clasică, stratificată inteligent, cu relaţii umane şi de cuplu simplu de recunoscut, dublate de sensuri mai subtile decît sîntem lăsaţi să observăm imediat. O comedieexerciţ iu pentru tehnică, pentru studiul de sine, particular, pentru căutarea eu-lui dimpreună cu cel al personajului. Nu toţi elevii unui Maestru sînt la fel de străluciţi, de deschişi, de permeabili la anumite gesturi, la anumite lucruri rostite, şoptite, la exerciţiile de imaginaţie, la a cunoaşte. E firesc să fie aşa. Aş putea să zic că este, mai degrabă, o fineţe în interpretările feminine ale Dorinei Chiriac, ale Lamiei Beligan, ale Mirelei Zeţa şi ale Deliei Seceleanu, minuţios atente la propriul rol şi, deopotrivă, la toţi partenerii, la ce este pe dedesubt, spus sau nu pe scenă, la părţile „filosofice” ale textului, dar şi la acelea savuroase, pe muchie de cuţit, care pot răsturna oricînd şi neaşteptat situaţia. Marius Vizante, Marius Drogeanu şi Sandu Pop joacă mai à la légère, prea la vedere, ce urmează a se trăi, devoalînd cumva tensiunile şi complicaţiile ce urmează să aibă loc. Nu asta vreau să analizez acum. Cu toţii sînt norocoşi. Coabitarea cu Radu Beligan va avea urmări pentru fiecare, şi mai departe de această montare. Generaţii diferite, experienţe diferite, back-ground-uri diferite. A fi împreună. A te lăsa contaminat de o inteligenţă extraordinară, de o cultură vastă, nu doar teatrală. Înseamnă că ai avut şansă. Dincolo de împlinirile sau neîmplinirile imediate ale partiturilor încredinţate, actorii acestei distribuţii sînt martorii unui gest care ţine de istorie. „A împărtăşi” ceva cu cineva este o taină mare. La care ai sau nu acces. Radu Beligan nu şi-a propus să dea vreo lovitură cu acest spectacol. Sau să facă vreo demonstraţie de vreun fel. Nu ar avea rost, nu ar avea timp pentru asta. Cred că povestea este o asumare morală şi profesională. Astfel înţeleg Spiritul de familie. Şi mă interesează gestul în sine, semnificaţia şi puterea lui. Puterea lui Radu Beligan de a se întoarce acolo unde este plin de amintiri, de chipuri, de lupte întru valoare, de energie, de vibraţie unică, de prieteni, de complicităţi, de un timp dilatat în care încap zilele de repetiţii şi nopţile de îndoieli, succesul unei echipe formidabile, turnee celebre, destine, nume mari. Acolo unde este tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara