Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Sportul ca divertisment de Nicolae Manolescu


Într-unul din articolele sale din L'Espresso, publicate în două volume, ambele traduse şi la noi (Minunile Sfîntului Baudolino şi Pliculeţul Minervei, Editura Humanitas), Umberto Eco spunea că, dacă este normal să te duci pe stadion la un meci de fotbal ori să-l priveşti la televizor, ţine de perversiune să discuţi la nesfîrşit ce au scris ziarele despre un meci pe care nici măcar nu l-ai văzut. Mă aflu de două ori în dezacord cu autorul Operei deschise (sau, pentru fanii lui de dată mai recentă, al Numelui tradafirului). O dată, fiindcă mi se pare că a discuta despre fotbal este la fel de legitim ca a discuta despre o carte. Nu împărtăşesc convingerea lui C. Noica despre critică: ea nu este un act de alexandrinism cultural. Un meci de fotbal sau o carte ne oferă, în planuri intelectuale diferite, dar nu incompatibile, spectacole care există deopotrivă în sine şi pentru noi, spectatorii. Fără o minimă hermeneutică, obiectul acestor spectacole ar fi efemer sau fad. Un procent din drepturile lor la perenitate le revine din comentariile cărora le dau naştere. În al doilea rînd, mă aflu în dezacord cu Umberto Eco şi pentru că nu cred că problema actuală - în epoca mass-media – este abuzul de discuţii pe teme fotbalistice (şi, mai în general, sportive) ori de altă natură. Problema este una exact contrarie: şi anume că, treptat, televiziunile ori ziarele de specialitate au înlocuit obiectul firesc al comentariilor cu un altul, presupus a le aduce un rating superior. Nu despre ce se întîmplă pe teren e vorba de obicei în articolele din ziare, în emisiunile de ştiri sau în talk-show-urile pe teme sportive, ci despre cu totul altceva, nu fără legătură cu sportul, dar, oricum am lua-o, avînd un caracter extrasportiv. Este fenomenul negativ cel mai alarmant pentru mine, spectator înrăit, care a iubit ani buni atmosfera stadioanelor şi a sălilor de sport şi pe care le-a abandonat nemaisuportînd golănia tribunelor, prefacerea încurajărilor în înjurături şi a lozincilor sportive în slogane triviale sau rasiste.

E destul să urmărim o emisiune oarecare de sport sau să răsfoim gazetele ca să remarcăm că protagoniştii acestora nu sînt sportivii însişi, oamenii de pe teren, ci personaje din anturajul lor, patroni de club, sponsori, funcţionari ai federaţiilor, proprietari de jucători (era să zic: de sclavi) (mă rog, procuratori, cum li se spune, probabil fără legătură cu Pilat, procuratorul Iudeii din vremea lui Christos). Îi vedem mult mai des pe ecran ori în pagini pe fraţii Becali şi pe Dinel Staicu decît pe fotbalişti şi antrenori. Ei sînt protagoniştii spectacolelor de presă. Ei le iau faţa, cum se spune, sportivilor, chiar dacă se pricep la fotbal cam cît mă pricep eu la crescutul oilor sau la activităţile miliţiei de pe vremuri.

Dar chiar cînd protagonişti sînt sportivii, ceea ce aflăm despre ei nu este ce au făcut (cum, de ce etc.) pe teren, ci cu ce femei, respectiv bărbaţi, şi-au petrecut vacanţa, cîte camere are vila închiriată de club şi ce sume de bani primesc din contractele de la club ori din reclamă. Dar pe mine Adrian Mutu nu mă interesează deloc ca iubitor de femei ori de literatură, mai ales cînd îi încurcă pe poeţi între ei. Mă interesează ca posesor al unui şut imparabil sau al unui dribling care îi umileşte pe fundaşii adverşi. Vreau să ştiu de ce ratează în situaţii simple sau de ce nu joacă titular într-un meci. Restul e treaba lui, nu a mea.

În sfîrşit, cînd mă uit la un talk-show sportiv ori citesc ziarul, vreau să fiu informat despre sport, în mod obiectiv şi complet, nu să fiu distrat de un spectacol de divertisment. Procesul etapei a devenit, de cînd îl face Călinescu la Pro-tv, un fel de Vacanţa mare cu Dragomir în loc de Garcea şi cu picioarele unor june (frumoase, de altminteri) în fundalul scenei. Dacă mă pasionează Garcea, mă uit la Vacanţa mare. Dacă mă uit la Procesul etapei, e fiindcă mă interesează fotbalul. Şi nu accept să fiu înşelat în aşteptările mele de iubitor al sportului.

Ca lui Fontenelle pluralitatea lumilor, mie îmi place pluralitatea sportului privit şi comentat de mai mulţi. De aceea nu pot cădea de acord cu Umberto Eco. Dar aş vrea ca aceste comentarii să se refere la ce se petrece pe teren, nu în afara lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara