Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Starea mea de mediocritate de Dumitru Hurubă


Recunosc cu o indiferenţă înduioşătoare că mediocritatea a fost întotdeauna punctul meu forte. În multe ocazii mi-a convenit să-mi afişez neştiinţa, incultura şi, nu în ultimul rând ignoranţa faţă de ceea ce ar fi putut să mă înalţe măcar la nivelul unei infatuări minime. Şi toate acestea numai din comoditate, numai din dorinţa sinceră ca nu cumva, din greşeală, să fiu implicat în gruparea de elitişti a metropolei. Iubesc din tot sufletul această mediocritate, care îmi menţine un tonus de linişte, de împlinire şi de echilibru. Datorită ei trăiesc un sentiment ciudat, generat de realitatea că - ierte-mi-se superlativele - foarte mulţi inşi reduşi mintal o duc foarte bine oriunde în lume. Eu, de ce nu le-aş semăna? Nici la noi, la I. H. A. (Institutul de Hingheristică şi Autopsii) lucrurile nu stau altfel; de altfel, un studiu recent realizat de specialişti sovietici naturalizaţi în America ne arată clar că toţi oamenii semirataţi, consideraţi nulităţi de prima mână, o duc excelent, în vreme ce, oameni despre care se spune că sunt cu scaun la cap, o duc din ce în ce mai prost. Aici au fost grupaţi intelectualii şi scriitorii cu cel puţin 2 (două) cărţi publicate...

Mi-a convenit întotdeauna să văd şi să înţeleg lucrurile de dinafara lor, ceea ce îmi creează un sentiment viguros de înţelepciune şi de siguranţă că, în acest fel, sunt mai obiectiv decât alţii, că existenţa unui angajat oarecare de la Defrişări nu are şi nici nu trebuie să aibă nimic spectaculos, un ceva care să-i clatine viaţa interioară sau exterioară. În mod evident, nici relaţiile mele cu prietenii şi colegii nu se ridică deasupra mediocrităţii respectând cu mare sfinţenie principiul "cine se aseamănă se adună", încât, mai făţiş mai pe ascuns, mulţi dintre ei se bucură sincer când ne prefacem că nu ne cunoaştem, mai ales ei, fapt care pentru suficienţa mea nu e decât o adiere plăcută de vânt primăvăratic. Dorm bine noaptea, nu tresar dacă bate sau sună cineva la uşă. La mine totul se desfăşoară respectându-se legile deplinei transparenţe pe care nu totdeauna le înţeleg, însă le aprob pentru că îmi convin, fiindcă sunt în ton cu transparenţa Guvernului, Parlamentului. Cum ar fi, de exemplu, cumpărarea de televizoare pentru aleşii poporului în valoare de peste o sută de milioane fiecare. Din nefericire pentru mediocritatea mea, eu aş visa monştri sub formă de contribuabili sucindu-mi gâtul. Ferească-mă Cel de Sus de Cei de Jos!... În viaţa mea nu au avut loc întâmplări spectaculoase şi, aş minţi, spunând că oricând aş putea scrie un roman de succes cu subiecte luate din existenţa mea, cum se laudă destui. Nu am nimic cu nimeni, dar îmi vine să râd când îi aud pe mulţi exclamând:

- Ehe, viaţa mea e un roman mai ceva ca la Balzac! Păcat că nu am timp să mă ocup...

Mulţi mi-au spus-o direct, fără pic de jenă, dar cu părere de rău că literatura pierde imens lipsită fiind de un asemenea roman. Eu, spre deosebire de ei, declar fără nici o urmă de remuşcare că, fără romanul vieţii mele, societatea are numai de câştigat, adică mai puţin cu o mediocritate descrisă cu lux de amănunte. Despre ce aş putea să scriu? Aventuri amoroase nu am avut, nici avere să toc la jocuri de noroc; peste noapte nu am sărăcit şi, cu atât mai mult, nu m-am îmbogăţit; rude în America nu am, nici măcar în altă străinătate; n-am omorât; am furat nesemnificativ, doar aşa ca să-mi demonstrez că nu sunt tâmpit de tot; părinţii mi-au lăsat moştenire un fier de plug ruginit şi o fâşie de pământ lată de-un metru şi lungă de peste un kilometru motiv pentru care am fost propus pentru Cartea recordurilor pe anul în curs; nu mă interesează, fiindcă ştiu că bucuria ar fi a altora, care ar guiţa fericiţi:

- Doamnă UE şi Domnule NATO - săru' mâna! Îl vedeţi? Ăsta-i rumânaş de-al nost, fiul lui Traian şi Decebal. Uraaa! Ne primiţi?

Iar cuplul UE - NATO ar fi răspuns optimişti:

- Okey! Okey! Mai pălăvrăgim la următorul summit despre cele şapte'ş'şapte de criterii care v-au mai rămas de îndeplinit...

În paranteză fie spus, criteriul principal şi hotărâtor este că strămoşii noştri au fost Decebal şi Traian din a căror homosexualism au apărut puii de daci care, condamnaţi de istorie, au devenit harnicii şi vitejii daci liberi. Evident, în Codul Penal scoriliano-burebistan nu exista articolul 200, abia mai târziu fiind introdus de odioasa legislatură ceauşisto-comunistă. În acest fel, dacului făcându-i-se o mare nedreptate în ceea ce priveşte exprimarea liberă biologico-hormonală. Noroc că după '89, articolul cu pricina a fost repus în drepturile sale, adică a fost dat la o parte din Codul Penal pentru ca urmaşii dacilor să fie cu adevărat liberi şi fericiţi prin primirea lor în UE şi NATO. Închis paranteza.

Bucata de pământ, ca să(-mi) revin, nici n-am vândut-o nici nu am folosit-o, fiindcă nu ştiu cum şi nici nu mă interesează în mod special. Dar m-am simţit important să aud, primăvara, în vremea aratului, înjurăturile unui vecin a cărui mirişte este tăiată de proprietatea mea sub formă de panglică fix în două. Însă, repertoriul lui de înjurături fiind prea sărac faţă de posibilităţile unui ardelean respectabil şi bine dotat cu produsul în cauză, nu mă afectează moralmente. În orice caz, din tot testamentul părinţilor mei, cel mai mult m-a preocupat fierul de plug de pe vremea lozincii: "tovarăşi, să facem fiare de plug din săbii", fiind curios să ştiu din a cui sabie era făcut plugul meu... Câţiva ani m-am tot întrebat:

- O fi din sabia lui Macedon sau din baioneta lui Iancu?

Până la urmă, după câteva nopţi de insomnii, am pus fierul într-o sacoşă rustică (evident, este vorba despre traistă, dar are şi vocabularul meu mediocru pretenţiile sale...) şi am plecat la Reşiţa. I-am spus toată tărăşenia unui specialist dintr-un grup care tocmai blocase şoseaua spre Caransebeş. Omul s-a uitat la mine cam ca Baiazid la Mircea înainte să-l interpeleze cu întrebarea dacă el era chiar el. Toată lumea ştie urmarea minus unii elevi pentru care se plătesc meditaţii cu bani grei - scuzaţi devierea!

- Da' de unde eşti, bade?m-a întrebat el cu vocea calmă.

După ce am constatat din nou, cu mândrie patriot-naţională, ce caractere puternice au unii oameni, i-am răspuns cu nedisimulată mândrie (parcă aşa se spune atunci când minţi cu neruşinare):

- De la Ipoteşti. Ştiţi cine s-a născut în aceeaşi localitate cu mine?

- Adrian Năstase, mi-a răspuns sec.

Ştiam eu că mediocru la mediocru nu-şi scoate ochii, aşa că n-am mai lungit povestea. Omul s-a uitat la mine cam preţ de trei minute, apoi a pipăit fierul şi a decretat cu autoritate şi profesionalism:

- Pleu de conserve a-ntâia!

Cum?!, mi-a venit să urlu. Pleu?!

M-am scăpat pe picioarele unui demonstrant şi, fiindcă tot nu aveam ce face, am strigat şi eu cu ei nişte slogane antiguvernamentale, după care am plecat compătimind Guvernul care, intrat în panică de frica urletelor noastre, se hotărâse să fugă din ţară şi să se re-formeze în exil cu scopul de a relua puterea plus lungul, inutilul şi veşnicul drum al eliminării stării de austeritate, copiilor instituţionalizaţi, bătrânilor cu pensii cu mult sub un milion, corupţiei şi a Ioanei Maria Vlas pe care tocmai o reperaseră Poliţia, Parchetul şi Justiţia fix la graniţa dintre două continente. Precizia geografică ne-a lăsat muţi şi fraieri. Noroc cu domnul prim-ministru care ne-a scos din ceaţa minţii galinacee cu o afirmaţie care ne-a restabilit pulsul şi verticalitatea bipedică zicând:

- Compatrioţi, noi nu suntem papagali!

Şi noi care crezusem contrariul. Eh, asta e! Dacă nu suntem atenţi la nuanţe şi nici nu învăţăm din manualele alternative - aşa ne trebuie! De fapt, era vorba de o simplă repunere în drepturile constituţionale de fiinţe umanoide. În concluzie: nu mi-ar conveni deloc să fiu Guvern!

Să tac? Bine, am priceput...

Am băut o bere şi am luat-o pe jos către acasă.

Culmea, însă, e alta: că în mediocritatea mea nu apuc să mă plictisesc, niciodată; cred că nici nu ştiu exact cum se manifestă acest fenomen având în vedere că, biologic şi moral vorbind, mă simt îndestulat din toate punctele de vedere, inclusiv al salariului. Ieri m-am privit în oglindă şi am văzut primele fire de păr alb. Mi s-a părut absolut normal să mi se întâmple şi acest lucru, deşi, poate, alţii şi-ar fi dorit un început de chelie, tufe de păr argintiu la tâmple, privire de om deştept, vorba cumpătată etc. Nuuu, la mine nu se găseşte nimic din toate acestea şi dacă nu voi fi înmormântat undeva pe-un deal, într-un mormânt singur-singuratic, este cert că, într-un cimitir obştesc, mi se va pierde urma în mai puţin de şapte ani cu aglomeraţia asta de morţi. Că, dacă mergem în ritmul actual cu natalitatea, nu peste multă vreme îi vom înmormânta şi pe cei care se vor naşte peste o sută-două de ani când pământul patriei străbune va fi de multă vreme nelocuit sau populat, în cazul cel mai fericit cu nişte vietăţi cu ascendenţă în... În ce? Că nu mă duce mintea... Iar limba maternă va fi engleza în dialect ungro-vlahic. Să nu mă întrebaţi ce e aia!... De detalii mă voi ocupa într-o viitoare lucrare de doctorat în dialectologie. Adică nu mă credeţi în stare? Să fim sobri, oameni buni! Vă garantez că la viitoarea noastră întâlnire voi fi doctor în ceva asemenea oricărui mediocru care se respectă... Închis paranteza. România va dispare ca noţiune (sau naţiune? Că m-am zăpăcit din cauza... Lapsus total, blocaj!) şi va apare în loc denumirea Colonia dacilor liberi din sud-estul Europei...

Pe scurt, aceasta e viaţa mea... Şi poate că aş fi murit într-un anonimat deplin dacă ieri noapte nu aş fi avut parte de o întâmplare asupra căreia stau ca prostul şi meditez de două zile.

Deci: aproape de miezul nopţii aud soneria, mormăi ceva vesel, cum ar face orice mediocru ridicându-se din patul cald, dar zic în drum spre uşă:

- Mă, dacă vă jucaţi cu mine, vă bag toată sculăria de cizmar în coastă, 'ţ-ai dreacu' de başolzi!...

Culmea e că nu dau de dicţionar să văd ce e aia başolzi!... Da' mi-a sunat bine ideea...

Nu am intrat în amănunte vulgare, deşi îmi stăteau pe limbă, vorba bravului soldat sovietic Alioşa. Eram gata-gata să înjur urât, fiindcă mi se mai întâmplase să sune copii la uşă şi să fugă. Copii, vlăjgani...

Şi deschid.

Eroare?

Punerea mâinii lui Dumnezeu pe capul meu semichel şi semănând cu o pară mălăiaţă căzută pe-o lespede de piatră? Scenariu regizat de vreun pui de Scaraoschi?

Nem tudom, vorba românului din Harghita.

În sfârşit, Dumnezeu ştie, că fără ştirea şi aprobarea lui nici Anticrist nu-şi bagă codoiul, degeaba zic unii că legislaţia noastră seamănă cu stufoşenia cozii lui Belzebut. Nu seamănă, e o grosolănie mârlănească!

În situaţia dată, însă, nu-mi mai găseam deloc vocabularul...

Blitz: în lumina becului de patruzeci de pe palier, pe care nu apucaseră ciumeţii veniţi din Patagonia de Mijloc să-l fure sau să-l spargă, deoarece noi suntem mult prea civilizaţi ca să ne dedăm la chestii din astea mărunte, am văzut o vietate. Pardon? Cine-a vorbit? Că n-am înţeles: adică, să se fure la noi pe scară?! Vai de mine! Se poate? Aici se pot vedea în stare şi mărime naturală copii cuminţi şi babe frumoase, da' ştiţi cum? Pe lângă ele Ileana Cosânzeana e un... mă scuzaţi de expresie...

Aşadar, în faţa mea stătea femeia pe care eu, personal, o consider a fi cea mai frumoasă din oraş. Imediat mi-a trecut prin minte - puţină câtă mai aveam la acel miez de noapte - că adormisem ca un bou după o zi de plugărit visând ca un măgar la bunul sub formă de nevastă a unui aproape... Ce să caute în crucea nopţii frumoasa metropolei la uşa mea? Întrebare perfect logică, nu? Fiindcă, după ce că e frumoasă, e şi deşteaptă - fapt tot mai rar întâlnit pe meleagurile mioritice, după cum a constatat la o bere, însuşi şeful compartimentului C.B.N.H. (Câini Beliţi Noaptea de Hingheri) din cadrul Serviciului nostru. Dar, în situaţia dată, trebuia să mă conving că nu visam, aşa că am procedat în consecinţă şi în conformitate cu regulile comportamentale ale unui mediocru care dă cu capul de perete de trei ori când i se înţepeneşte mintea de uimire. Însă, întrucât imaginea nu a dispărut, ci dimpotrivă i-am auzit vocea, am convenit cu mine însumi să-mi schimb modul de a vedea lucrurile şi să-mi revizuiesc nivelul de mediocritate...

La urma urmei, era posibil să fi fost mai puţin incult decât mă credeam.

- Bună seara, mi-a zis Frumoasa, scuzaţi că vă deranjez?

- Vai de mine, doamnă!, am exclamat. Dumneavoastră pe mine!? Poate eu pe dumneavoastră... (rog posteritatea să interpreteze corect ultimele patru cuvinte!) Cu ce vă pot fi de folos?

- Pot să intru puţin?

Mi-am scuipat discret în sân după care am zis hotărât:

- Poftiţi, doamnă.

- Domnule, mi-a zis, eu vă cunosc de mult timp, vă urmăresc...

Firesc ar fi fost să mă lovească apoplexia, să cad jos şi să-mi dau obştescul sfârşit. Nu a fost... Salvarea de la pieire mi-a adus-o tot sărmana mediocritate, mai clar şi mai corect spus, acea curiozitate specifică oamenilor al căror intelect este numit în termeni populari prostie. Dar nu vreau să cad în vreo confuzie, aşa că să limpezim lucrurile: eu nu sunt un prost permanent, ci am sclipiri de inteligenţă autentică, datorită cărui fapt, o mătuşă care mă iubea sincer, se mira deseori:

- Mă, cum de nu-ţi crapă pământul sub picioare de deştept ce eşti?

- Sărut-mâna, şi eu mă mir, tuşică.

Mă miram cu adevărat, însă nu rezolvam nimic, fiindcă prostia e ca un TBC emancipat, de fapt un fel de rudă prin alianţă cu TBC-ul, deosebindu-se de acesta că nu te omoară, ci te înalţă. Dacă eşti atent!

Deci, o întreb pe musafiră:

- De fapt, ce doreşti, doamnă?

Am luat-o la per tu ca să mă creadă american naturalizat.

- ...V-am urmărit, mai ales în ultima vreme, a zis arătarea, fiindcă mi s-a spus că numai dumneavoastră mă puteţi ajuta într-o problemă extrem de delicată...

"I-o fi plecat soţul să împlânte steagul pe Everest şi nu şi-a găsit alt consolator?", m-am întrebat cu speranţă. Speram din tot sufletul că Dumnezeu nu dormea şi ştia ce se întâmpla la ora aceea din noapte la uşa din PFL a apartamentului meu şi, din compasiune pentru fiul său sub formă de oaie ce-i drept cam rătăcită de turmă, care sunt eu, avea s-o leşine pe musafiră şi-i puteam lua elasticul să-mi fac praştie... Prostii! Vorbeam despre uşa cu ajutorul căreia o mare parte dintre locatarii scării comunică între ei, respectiv, scriind cu cretă: "Gicule, sunt la mama, vino şi tu, că n-am avut ce face de mâncare..."; "Tănţico, sunt în delegaţie, pa!"; "Mai treci pe la mine, Alessandra." (o fi cea de la Antena 1?). Copiii sunt mai hotărâţi şi scriu cu pix, carioca sau chiar cu vopsea de ulei, de fapt ultima variantă a fost folosită o singură dată şi a rămas acolo, în partea de sus a uşii scrisă citeţ şi apăsat: "Aici locuieşte un bou!" - semnul exclamării a fost o revelaţie, că adică, pe scară nu toţi sunt mediocri ca mine. Nu exclud posibilitatea ca, pe o altă uşă, să scrie: "Aici locuieşte un porc..." Doamne-ajută!

- Domnule, ca să nu vă mai reţin, a continuat Doamna, vecinul meu de alături are un câine, un ceva, că nu mă pricep la zoologie, dar ştiţi cum latră?

- Ham, ham, nu?

- Ham-ham?! Glumiţi! Rage, domnule, ca un viţel - pot să vă reproduc dacă doriţi...

- Poftiţi, doamnă, reproduceţi, da' aveţi copiraitu'? Că ne ia autorităţile şi CNA-ul de ne vedem la Gherla, printre gratii...

- Pentru-atât?!

- D-apoi, cum? O concitadină e la puşcărie pentru un ou...

- Extraordinar!

- Nu e nici un extraordinar, doamnă! E normal, doar ştiţi şi dumneavoastră: cine fură azi un ou, mâine va fura un bou, aşa că Justiţia, pentru a preîntâmpina asemenea acte antisociale, a închis concitadina şi a salvat boul... Logic? Logic! Pentru că, ia imaginaţi-vă că boul poate fi chiar taur şi este repartizat într-o târlă goldsteinizată... Vă daţi seama ce poate ca să iasă din chestia asta, stimată doamnă? Realizaţi ce şeptel de bovine a salvat Justiţia prin condamnarea la închisoare a acestei bătrânici inconştiente şi iresponsabile?

- Mă uimiţi, domnule... Nu v-am reţinut numele mic... Dar cei care delapidează sau fură miliarde?

- Ăştia-s terminaţi, doamnă! Credeţi că ăştia se mai apretează să fure un bou? De aia, Justiţia nici nu mai are treabă cu ei.

- Nu pricep, domnule...

- Dacă nu citiţi ziaru' şi nu urmăriţi evenimentele...

Mă auzeam vorbind şi nu-mi venea a crede cât de logic şi de adânc eram în stare să gândesc la acea oră. Şi aş fi continuat privind cu nesaţ la decolteul uriaş al doamnei, dacă ea nu m-ar fi interpelat:

- Domnule, nu ţi-e ruşine? Te uiţi la mine ca un bou...

Prin jignire, a răscolit în mine orgoliul mediocrităţii, aşa că i-am răspuns:

- Adică, scumpă doamnă, cum să mă uit la o vacă?

Final: mi-a dat o pereche de palme, pac-pac!, a ieşit trântind uşa cu violenţă, iar eu până dimineaţa, am auzit printre vâjâiturile din urechi Marşul lui Radecki interpretat la cimpoi şi drâmbă de Dumitru Zamfir...

Dacă mai poate crede cineva că viaţa unui mediocru e uşoară!