Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

profil literar:
Stau liniştit şi alunec în vis de Ioan Holban


Gellu Dorian, Cartea singurătăţilor,
Editura Charmides, 2012

Pînă la Cartea singurătăţilor (Editura Charmides, 2012), Gellu Dorian a publicat alte douăzeci de volume de poezie, fişa sa bibliografică fiind dintre cele mai bogate în toată lirica noastră de azi, dar, cu toate acestea, poetul e, cu fiecare carte, „nou”, surprinzător, nu trişează, altfel spus, nu reia, cum se întîmplă adesea în cazul altora, poeme de altădată sub un alt titlu. Gellu Dorian e într-un continuu dialog cu propria poezie pe care o desface pentru a o recompune, are, cum scriam altcîndva, o rezervă de texte ce pare inepuizabilă, un filon cu teme, reţele dense de simboluri, motive şi materie lirică, organizate într-o cu totul remarcabilă unitate stilistică a scriiturii, astfel încît, poezia sa, de la primele cărţi – Liniştea neliniştii (1979), Esopia (1982), Poeme introductive (1986), Elegiile după Rilke (1993) –, pînă, iată, la Cartea singurătăţilor, poate fi citită după logica unui ciclu, fiecare nouă apariţie, în pofida relativei autonomii, sugerînd, parcă, obligaţia de a explora ceea ce va fi fost înainte: obligaţie, nu, într-o vreme a cititorilor grăbiţi, dar plăcerea lecturii, a descoperirii unei admirabile construcţii lirice, de la proiectul de pe planşă pînă la detaliile arhitecturii sale şi, nu în ultimul rînd, lucrarea „arhitectului-şef” în orizontul etapelor succesive ale creaţiei sale? Iar această lucrare re-prezintă chiar timpul interior pe care îl vom fi asumat fiecare la intersecţia visului cu realitatea, a parabolei şi simbolului cu cenuşiul deprimant al cotidianului mereu agresiv. Iată cum funcţionează mecanismele din structura de profunzime a liricii lui Gellu Dorian. Figura poetului cîntînd la un instrument ale cărui strune sînt lăstarii mestecenilor din Siberia – metaforă obsedantă, a frigului, departelui şi singurătăţii –, a fost asociată, încă de la cartea de acum douăzeci de ani, Elegiile după Rilke, cu Oknos, personaj misterios din mitologia vechilor greci, care împleteşte mereu o frînghie, înghiţită, pe măsură ce se face, de o măgăriţă: în Funia lui Oknos din volumul anului 1993, ca în Colţul şi Sînge din ultima carte, unde lumea e „împletită de el şi rumegată de măgarul lui Oknos”. Numai că în poemele din Cartea singurătăţilor, poetul adaugă ceea ce a văzut, în acelaşi simbol, Diodor din Sicilia în a sa Bibliotecă istorică: „un om care merge în fruntea unei procesiuni împleteşte capătul unei lungi funii de papură, în timp ce alţii, urmîndu-l, o dezleagă”: astfel, în poemul Sînge: „se poate opri/ numai cînd faci din aer ultimul nod/ la capătul unei funii prin care fac tumbe îngerii/ iar sub haina lui de aer/ Dumnezeu ştie că tot ce-a dat i se cuvine restituit”: în urma poetului se rînduiesc îngerii, dar, cum se sugerează în Colţul, funia are două capete, poate fi împletită din două locuri, încît, la un capăt, se poate afla mitologicul Oknos, dar la celălalt, contemporanul Chaplin în trupul lui Hitler, ca într-un film celebru; „pînă la urmă va şti cine l-a lovit/ şi-i va săruta palmele,/ va afla că nu el a fost lovit ci convoiul acela de lume/ împletită de el şi rumegată de măgarul lui Oknos,/ dar nu se va putea nici ridica, nici coborî,/ bănuit doar că există, va fi ucis,/ rotunjit ca o măciulie în vîrful sceptrului/ de palma făcută pumn numai atunci cînd/ bănuit că se gudură, este lovit./ Numai cînd urcă atît de sigur la cer/ mult mai adînc i se pare pămîntul cu care acum se poate juca/ aşa cum fac singuri în casele lor copiii/ stăpîni ai întregului spaţiu,/ Chaplin în trupul lui Hitler...”. Tot astfel, poetul îşi structura volumul Poesia mirabilis din 1999 în jurul unei metafore pe care o numea femeiapoesia; acolo avea trei nume: Ingeborg Bachmann, autoarea unei poezii elegiace şi a unor imne pline de nelinişti, spaime, angoase, premoniţii sumbre, Emily Dickinson, nume al morţii şi al dragostei, în sfîrşit, Madam Birimbaum, de la care poetul cumpăra, în vremea copilăriei, prezervative şi ţigări „fine”. Femeia-poesia din Cartea singurătăţilor se identifică într-un şir de femei ascunse între cutele cearşafului (probabil, cuvîntul cel mai des folosit în textele volumului): „ca în miezul unei pîini într-un cuptor încins/ te aşezi,/ patul tău se umple de cute din care scoţi/ trupurile unor femei/ în care te-ai îngropat”: femeile dintre cutele cearşafului sînt din spiţa lui Madam Birimbaum, „extrase” din bazar - Bleadiuşka, Kara, „femeia beţivă cu trompeta la gură” -, al căror prototip e Pena Corcoduşa din Craii... lui Mateiu I.Caragiale, nu din cotloanele Bucureştilor, ci din Botoşaniul tuturor plictiselilor şi lehamitei. Cartea singurătăţilor, metafora din Poesia mirabilis îşi sporeşte considerabil sfera semantică; patul cu cearşaful plin de cute, în care „toate femeile s-au strecurat”, reprezintă pustiul acoperit de nisip, pe unde rătăceşte omul din neamul lui Cain: cearşaful e giulgiul derizoriu, amprenta celui surpat în pustie: „o sîrmă peste care stă întins şi îngheţat/ trupul vînturat prin lume/ aşa cum au fost scoase din cămăşile tale/ trupurile cu care ai iubit/ cele cu care ai urît/ cele cu care ai uitat/ atîtea cîte nici tu nu mai ştii/ vîntul albeşte şi el/ cade lovit/ doar cutele franjuri la marginea patului/ din care te ridici/ lăsînd urma trupului tău acolo/ să o dezgroape mîinile fetelor care-l vor mîngîia/ pînă la înviere/ viu vei osteni iarăşi...” (Cearşaful). Mai mult încă, cearşaful cu femeia-poesia între adînciturile sale e o metaforă a scriiturii înseşi, un palimpsest: „mă-nvelesc în cearşafuri pline de cute/ ca în palimpseste cuvintele ieşind unele din altele,/ mucegaiuri verzi peste mucegaiuri uscate”, scrie Gellu Dorian într-o zi de joi din O săptămînă din jurnalul unui om la fel de singur ca Dumnezeu. Cel mai trist poet al generaţiei sale, cum îşi spunea Gellu Dorian într- un autoportret liric dintr-o carte anterioară, scrie acum o carte despre visul singurătăţii („eu stau singur şi visez/ cum stau singur şi/ visez cum singur stau/ şi visez cum stau/ singur” – Vis), în care singurătatea nu e doar stare, dar e o lume ce se cere explorată („vei sta singur aşa cum stau acum în casa mea într-un cer pustiu”, prezice poetul în Închizi ochii şi nu mai eşti singur), un trofeu, altădată (Cuvîntul singurătate e „ca un virus pe care mai tîrziu şi-l vor dori/ ca pe o medalie de învingători”, spune, orgolios, Gellu Dorian în Vis), un blestem, adesea, un proces al surpării („acum toate se risipesc în mine şi-n jurul meu” şi „totul s-a făcut praf în casă, în cer/ ca tatuajele palimpsest de pe pielea pudrată a prostituatelor”, se spune în Raniţa şi Închizi ochii şi nu mai eşti singur), unde se cuprinde, ca într-un maelstrom, fiinţa interioară aflată la limita suportabilităţii: pentru că „singurătatea urla în tine ca o căţea în lesa hingherului”, poetul caută alternativa, iată, în Buzunarul sterp:”Nu poţi fi toată viaţa singur,/ îţi pot creşte nervii ca unghiile,/ de la o vreme nici nu te mai poţi privi cu dragostea cu care/ femeia îşi priveşte fătul în incubator,/ seara vezi casa ca un pustiu,/ patul îmbătrînit, cu o mie de cute,/ hainele atîrnînd seci în cuier ca nişte piei de mistreţi ciuruite/ de o mie de alice,/ dimineaţa stai optimist lîngă ceaiul de gălbenele,/ toată ziua purtat prin oraş, Cid în apărarea nimicului -/ lumea este şi de data asta banală, un paradis/ burduşit de chiote,/ pe terasă, morţii de mîine îşi jură viaţă veşnică ,/ de o mie de ori am privit înapoi,/ de o mie de ori, înainte,/ tot cerul era un buzunar sterp,/ muls de speranţa miilor de ani/ din care cei cîţiva pe care-i îngrijesc ca disperatul/ sunt armonică în mîna cerşetorului din faţa bisericii...”. Exersată şi altundeva, la Balcic, „prin Nevada, printre canioane şi jocuri de noroc”, într-un bar din San Antonio ori în „curtea bătrînului din Munţii Pădurea Neagră”, singurătatea se construieşte în poezia lui Gellu Dorian, fie în spatele pleoapelor trase peste ochi - şi nu e somnia eminesciană, aici, ci strivirea, cum se spune în Goana; „Stau, trup fărîmiţat de o mie de ochi,/ strivit sub pleoape tatuate cu spini...” –, fie într-o sfîrşeală continuă, într-o aşteptare fără orizont, unde criticul Al. Cistelecan, într-o pertinentă prezentare a cărţii, desluşeşte cota absolută a deprimării şi lehamitei de viaţă: „aştepţi să vină atunci fericirea,/ şi ea nu vine,/ aştepţi să vină norocul,/ şi el zburdă prin curţile altora,/ aştepţi bucuria, şi vine tristeţea,/ aştepţi să plece tristeţea,/ şi ea nu mai pleacă,/ nu aştepţi să treacă viaţa,/ şi ea trece,/ aştepţi femeia/ şi mîine nu va mai fi lîngă tine,/ aştepţi veşti despre tine,/ şi ele sunt primite de alţii,/ aştepţi să ţi se întîmple ceva bun,/ şi numai răul poposeşte la uşa ta/ ca poliţia cînd îţi aduce zîmbind o hîrtie/ pe care nai fi vrut niciodată să o primeşti,/ aştepţi prietenii,/ şi ei se duc la alţi prieteni ai lor,/ aştepţi,/ aştepţi,/ aştepţi,/ şi dintre toate cîte le aştepţi/ vine lehamitea pe care n-ai aştepta-o niciodată/ deşi stătea cuibărită în tine/ ca-ntr-o celulă cancerul care se va lăbărţa peste tot/ ca păpădia dintr-un singur puf/ galbenă peste tot pămîntul –/ apoi vor veni alte milioane şi milioane de ani/ care pentru tine nu mai contează” (Păpădia). Fiecare e singur – şi de aceea, cartea lui Gellu Dorian e a singurătăţilor –, nici dincolo, în cer, nu e altfel, nici măcar privindu-şi trupul din afară nu se arată altceva decît un schit sau un banal costum de haine, cum se spune în Spuza, fiinţa călătorind dintr-un pustiu în alt pustiu, asemeni lui Cain, izgonit în ţinutul Nod, după ce Dumnezeu îi va fi luat memoria locului, a cerului de dinainte de naştere: iată povestea lui: „Fiecare poartă în el un cer mult mai mare decît cel ascuns în ochi,/ împăturit pentru orice eventualitate,/ unii cred că ar fi însuşi cerul privit înainte de naştere,/ ochi în ochi cu Dumnezeu,/ pentru a-L uita şi pentru a te ţine minte,/ scăpat în lume ca într-o cîrciumă,/ un cer plin de nori,/ un cer mereu umed,/ o cîrciumă plină de cîntece pe care le asculţi fără să ştii/ din ce guri şi inimi disperate se nasc” (Burta).
Cartea singurătăţilor este a solitudinii fiecăruia (“fiecare pierdut în beţia lui,/ fiecare viu în moartea lui,/ fiecare mort în viaţa lui”, scrie poetul în Miezul putred) şi, deopotrivă, a năruirii vîrstei de aur a fiinţei, a lui illo tempore din imperfectul tuturor nostalgiilor în vîrsta de fier a prezentului: nu mai beau cafea, plec la lucru ca la executarea unei pedepse, nu mai mănînc ochiuri, nu-mi mai fac gînduri pentru ca acum să ucid mii de gînduri, nici somnul nu mai vine, iar moartea e o ultimă speranţă la fereastra închisă la intrarea în cer, scrie Gellu Dorian scotocind după o brumă de speranţă în Buzunarul sterp. Ceea ce îi rămîne e cîrciuma dintr-o altă carte-alcool, după aceea a lui Ion Mureşan, unde se aud parodice tonalităţi eminesciene (“să fie somnul lin şi ţoiul aproape,/ cerul senin, cît mai senin,/ şi vinuri, nu ape” – Trezirea): bodega de la ţară şi cîrciuma „comunistă” unde draperiile se încarcă de praf se asociază, ca în lirica lui „Muri”, temei-pivot din Cartea singurătăţilor: „azi bei singur,/ gustul băuturii are gustul sîngelui tău cu care mai schimbi o vorbă,/ poate ultima,/ cum se întîmplă seara tîrziu cînd beţivii sunt scoşi din singurătatea lor/ în afara lumii care-i zideşte în grămăjoare de praf (...)/ Atît de urît e în lume, încît inventezi în fiecare secundă/ frumuseţea pe care mîini nevăzute ţi-o fură”. Aici e, poate, miezul: frumuseţea lumii care se (re)inventează din urîtul ei în fiecare carte a unuia dintre poeţii importanţi ai literaturii noastre contemporane.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara