Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Stilistica eschivei de Cosmin Ciotloş


E oarecum inconfortabil să scrii, cu senzaţia că l-ai „descoperit", despre un autor care are în urmă peste patruzeci de cărţi publicate. Numele lui Constantin Mateescu mi-era vag cunoscut înainte de apariţia acestor povestiri.

Îi răsfoisem câteva volume de memorialistică, fără prea mare entuziasm, dar convins că acolo se ascund totuşi lucruri interesante. Le-am reluat zilele trecute şi le-am găsit, din nou, eterogene: nu lipsite de merite, dar nici copleşite de calităţi.

Oricum, inferioare prozei din Ramona-Vals. Ceva dreptate are Eugen Negrici când vorbeşte pe ultima copertă de locul pe care ar trebui să-l ocupe Constantin Mateescu într-o istorie onestă a literaturii române. (Căci într-una infinit discutabilă, a lui Marian Popa, e deja prezent, în capitolul Mediocri multilaterali.) Cert e că Mateescu e un meseriaş al scrisului. Ştie să construiască. Şi când spun asta mă gândesc în primul rând la construcţia pe hârtie, la instinctul colajului şi al trecerilor de nivel. Faţă de acestea, talentul de povestitor e secundar. N-avem cine ştie ce dovezi de oralitate în Ramona-Vals. Iar cele pe care le avem, sunt neconcludente.

De altminteri, spontaneitatea e suspendată de la-nceput. Toate secvenţele din carte, nouă la număr, apelează la convenţia memoriei resuscitate. Sunt adică, povestiri ale amintirii. Scrise azi, ceea ce se simte fără efort, ele se petrec în cea mai mare parte în anii '60. În aceşti ani cumpliţi, de exemplu, un tânăr primeşte cadou un exemplar din rar din Istoria revoluţiei ruse a lui Troţki. Face tot posibilul să-l ascundă, să-l returneze, e îngrozit de ce-ar putea păţi dacă volumul ar fi descoperit. Se consideră victima unei farse cinice, în care cel mai bun prieten şi chiar iubita ar fi implicaţi. Logica e paranoidă, iar grija lui Mateescu pentru amănunte îi dă un lustru suplimentar. Până la urmă, corpul delict e aruncat în Dâmboviţa. Urmează o primă noapte liniştită, fără coşmaruri ideologice. Dimineaţă însă, de cum deschide ochii, protagonistul vede pe masă nici mai mult nici mai puţin decât cartea de care tocmai se debarasase." (p. 41)

Aşa sună subiectul primei nuvele din Ramona-Vals.
Teroarea cedează locul fabulosului, pentru ca acesta (culmea !) să conducă la normalitate. Nu o normalitate genuină, sigur că nu, ci una, cum am văzut, trecută prin ciur şi prin dârmon. Cu nesemnificative variaţii, acesta e scenariul atitudinii în toate povestirile din volum. Procedeul aminteşte de misterele prozastice ale lui Radu Albala (din Desculţe şi nu numai), cu care de altfel Mateescu are multe în comun. Îi separă cinci ani, unul fiind născut în 1924, celălalt în 1929, şi un mare, foarte mare număr de volume. De aici cred că vine şi principala problemă a scrisului lui Mateescu: dintr-o abundenţă care, privită de la distanţă nu poate fi altfel decât perdantă. Citit în doze homeopatice, el poate fi un autor delectabil, cu momente chiar de strălucire. Imediat ce începe să pasioneze însă, dezamăgeşte prin cantitate. (Nu-i exclus ca aceasta să fie cauza impresiei amestecate pe care mi-au lăsat-o cele cinci volume de Jurnal.) Constantin Mateescu are o corectă intuiţie a episoadelor. Nu şi discernământul serialităţii.

Exact aceasta e situaţia din Ramona-Vals. Primele trei povestiri sunt aproape ireproşabile. Pe cea dintâi tocmai am rezumat-o. A doua se desfăşoară într-o capitală compozită, a şantanului şi a delaţiunii. Panica există şi aici, dar numai ca normă, nu ca substanţă. În ciuda aerului moral fetid, personajele continuă să trăiască firesc. Intimitatea (şi chiar o anume mondenitate de cerc restrâns) rămâne, în plin deceniu al şaselea, se ghidează după deprinderile formate între războaie. E cea mai importantă observaţie de adâncime referitoare la proza lui Constantin Mateescu. Ridicările de la domiciliu (sau „căderile", cum le numeşte autorul) au alura naturală a unor tragice accidente ale destinului. Ramona-
Vals nu e o carte despre teroarea instaurării comunismului, ci despre un fermecător malentendu care punea în paranteză, cât punea, această teroare.

Iată ce poate rezulta dintr-o prietenie întreruptă brusc: „Am scos trompeta din cutie şi am început să intonez o piesă compusă de Bamby pentru Marion. Un cântec sincopat, pe care bineînţeles că amicul îl interpreta magnific. Am reluat cu poftă textul muzical, l-am mai cântat o dată şi încă o dată, aveam senzaţia că o fac din ce în ce mai bine, că mă apropii de intenţiile generoase ale lui Bamby. Pe la ferestre începuseră să apară femei în neglijeuri, dădeau deoparte cu graţie perdelele şi aplaudau frenetic, căzusem într-un soi de extaz narcotic, când m-am trezit că sunt bruscat de patru bădărani în uniformă, habar n-aveam de unde apăruseră, ţipau ca nişte fiare, mi-au smuls trompeta şi au călcat-o în picioare cu sălbăticie, fără explicaţii, m-au molestat şi m-au împins brutal pe uşa unei dube cu geamurile zăbrelite. N-ar fi nimic de adăugat în plus. De altminteri, lumea se mai schimbă." (p. 77)

Se schimbă, din păcate, după a treia povestire (Cenaclul din Matache), şi aura personajelor lui Constantin Mateescu. Din tinere, energice şi imprevizibile, acestea devin tot mai concesive sau mai degenerate. Ultimele bucăţi reprezintă o galerie de portrete ale unor foşti nomenclaturişti, toţi afectaţi de grave perturbări de memorie. E, aici, o urmă de tezism: acestor bătrâni purtători ai unor culpe ascunse li se interzice dreptul la amintire. Or, cartea tocmai asta e, un depozit de amintiri. Pe măsură ce se apropie de final, acestea devin tot mai puţin directe. În consecinţă, intervin fiii, care vorbesc aproximativ despre scene necunoscute din vieţile taţilor lor. Complexul castrator reverberează asupra naraţiunii.

E de urmărit de câte ori apare în Ramona-Vals cuvântul „derobare" Practic, el nu lipseşte din nici o povestire. Fiecare narator are măcar o dată asemenea impulsuri evazioniste. Uneori, ele sunt cauzate de bagatele. Alteori, de primejdii reale. În orice caz, frecvenţa gestului ar trebui să dea de gândit. Acelaşi Eugen Negrici vorbea cândva, cu aplicaţie pe poezie, despre stilistica eschivei. Conceptul s-ar potrivi şi prozei lui Constantin Mateescu. În latura lor de protagonişti, povestitorii din Ramona-Vals fug de răspundere. Sunt uşor de intimidat, sunt slabi de înger. Curajul le vine atunci când încep să scrie şi e asociat nu o dată cu cruzimea.

Pomeneam mai sus de fiii care duc pe umeri ridiculităţile părinţilor: „Una din trăsnăile bătrânului era să joace table, juca singur. Dădea cu zarurile pentru el, apoi pentru un adversar imaginar pe care-l botezase, n-am înţeles din ce motive,
Ipsilanti şi când se nimerea ca Ipsilanti să aibă un zar mai norocos trişa, schimba poziţia pieselor pe tablă în avantajul său şi câştiga. De prisos să spun că era o îndeletnicire pe cât de inocentă, pe atât de nevătămătoare, căci nu cu multă vreme înainte practica un joc cu mult mai imprudent: o punea pe biata femeie care-l dădăcea să se aşeze capră iar el îşi lua avânt, se sprijinea de ea şi o sărea, cum fac copiii când se zbenguie." (p. 241)

Autorul nu-i nici el străin de apucăturile naratorilor săi. Se eschivează şi el cât cuprinde, ceea ce, nemaifiind un fapt de stil, alunecă spre inconsistenţă. Citită neconcesiv, Ramona-Vals e mai degrabă săracă în epic şi, derivând de-aici, mai degrabă repetitivă. E de-ajuns să spun că o aceeaşi scenă de moarte stupidă şi suspectă apare în două povestiri, Enigma Soniei şi Plecarea Generalului. Mi se pare totuşi excesiv ca două femei să dispară sufocate în cadă la nici treizeci de pagini distanţă!

M-am însurat cu o comunistă conţine frumoase pagini de flirt universitar între un student şi-o preparatoare, însă eşuează în dramoletă de spionaj. În plus, şi aici, şi-n alte povestiri din volum, demnitarii au obiceiul de a-şi da duhul taman în delegaţii oficiale. Originalitatea intră în schemă şi riscă să se transforme în clişeu.

Iar arta de a înviora clişee e o însuşire a prozatorilor mari. Constantin Mateescu e doar un prozator bun.