Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Straniul caz al doctorului Damasio şi al domnului Gage de Laura Carmen Cuţitaru

Cazul lui Phineas Gage


În vara anului 1848, un tînăr de 25 de ani, pe nume Phineas Gage, lucra ca şef de echipă pentru o companie de construcţii feroviare din Vermont, Statele Unite. Deoarece căii ferate trebuia să i se croiască drum pe un teren stîncos ce se cerea nivelat, echipa de muncitori urma să arunce în aer nişte stînci. Una din sarcinile lui Gage era să pună explozibilul în găurile săpate în piatră, să introducă apoi un săculeţ de nisip şi să preseze încărcătura, cu ajutorul unui drug de fier. Se pare că, în acea zi, Gage nu şi-a dat seama că uitase de nisip, şi a introdus bara direct în praful de puşcă. La prima scînteie creată de frecarea fierului cu roca, totul a sărit în aer, iar bara de fier a fost propulsată în afară, intrînd prin obrazul stîng al tînărului, prin baza craniului, şi ieşind prin creştetul capului. A aterizat 25 de metri mai încolo, acoperită de sînge şi materie cerebrală. Gage însuşi o confecţionase: cu o greutate de 6 kilograme, bara avea mai mult de un metru lungime, iar diametrul era un pic mai mare de 3 centimetri.

Incredibil, în ciuda celor două mari găuri din cap şi a sîngerării abundente, Phineas Gage nici măcar nu a leşinat. A rămas conştient şi a vorbit cu colegii săi tot drumul cît aceştia l-au transportat în cel mai apropiat orăşel, Cavendish, unde doctorul Harlow a tratat rana cum a putut el mai bine, potrivind la loc bucăţile de craniu rămase. A urmat o serie de infecţii pe care organismul lui Gage le-a învins, sub îngrijirea acestui doctor. În afară de pierderea vederii la ochiul stîng, totul părea în regulă. Vorbirea îi era intactă, la fel ca oricare altă facultate a minţii, astfel că vindecarea deplină a fost declarată după numai cîteva luni. Însă nu după multă vreme, Phineas Gage a început să dea semne de schimbare a dispoziţiei şi caracterului. Nu te mai puteai baza pe el deloc şi minţea foarte des, ceea ce l-a făcut să piardă slujbă după slujbă, pînă cînd nimeni nu a mai vrut să-l angajeze. Înjurăturile lui erau atît de grosolane iar limbajul atît de obscen, încît doamnele erau sfătuite să evite din răsputeri să se afle în preajma acestui om.

Phineas Gage este astăzi un caz clasic în manualele de neurologie. Partea de creier distrusă a fost definitiv asociată cu funcţiunile emoţionale şi mentale pe care le-a pierdut. Doctorul Harlow, care i-a refăcut istoria medicală vorbind cu prietenii şi familia, scria, la un moment dat, că echilibrul dintre capacităţile intelectuale şi înclinaţiile animale ale pacientului a fost alterat, se pare, de accident. După un timp de la moartea lui Gage (survenită la 12 ani distanţă de oribilul accident, timp în care el a suferit de epilepsie), mormîntul a fost deschis iar craniul recuperat pentru investigaţii ştiinţifice. Acesta se păstrează şi astăzi la Muzeul Şcolii de Medicină a Universităţii Harvard.

Neurologul Hanna Damasio de la Universitatea din Iowa (soţia şi colega celebrului neurolog american Antonio Damasio) a reuşit, cu ajutorul unei echipe de specialişti în grafică computerizată, să reconstruiască traiectoria barei de fier, descoperind, astfel, că cea mai mare parte a distrugerii cerebrale a avut loc în regiunea ventro-mediană a lobului frontal, pe ambele părţi; leziunile erau mai extinse, totuşi, în emisfera stîngă a creierului.

Aproximativ la aceeaşi vreme, însă peste Ocean, în Europa, binecunoscutul chirurg, neurolog şi antropolog francez Pierre-Paul Broca avea în îngrijire, în spitalul din Bicętre unde lucra, un pacient pe nume Leborgne, devenit afazic în urma unui accident vascular cerebral. Din notiţele pe care le-a lăsat doctorul, se reţin cîteva detalii foarte interesante referitoare la acest pacient (căruia toţi îi ziceau ,Tan"): ,Dacă cineva nu îi înţelege gesturile, se înfurie şi începe să înjure - Sacre nom de Dieu! . Tan este considerat egoist, răzbunător şi agresiv, iar asociaţii lui, care îl detestă, l-au acuzat chiar de furt. Aceste defecte ar putea fi cauzate în mare parte de leziunile lui cerebrale".

În neuroştiinţa de azi, a spune că funcţiile limbii sînt îndeplinite în arii corticale specializate e un lucru cît se poate de comun. La majoritatea oamenilor, stîngaci sau dreptaci, acestea sînt situate în emisfera stîngă. Leziunile provocate acestor arii produc diverse tipuri de afazie. Din cele două cazuri menţionate, vedem că doar Leborgne era afazic, iar Gage nu. Cu toate acestea, lucrul pe care cei doi îl au în comun e schimbarea dramatică de personalitate survenită după accidente. Se poate spune că abuzul verbal şi înjurăturile reprezintă expresia (vizibilă, exterioară) a schimbărilor adînci (invizibile, interioare) petrecute în creierele acestora. Deşi la pacienţii furioşi suferind de leziuni cerebrale a fost remarcată tendinţa la abuz verbal, în general nu s-a încercat o explicare a acestui aspect. Doctorul Harlow credea că alterarea personalităţii lui Gage era provocată de rănile acestuia, dar nu avea nici priceperea necesară şi nici mijloacele de cercetare ale unui doctor faimos cum era Broca. Nu putea nicicum să susţină cu dovezi ceea ce pentru el era clar. Pe de altă parte, Broca nu a cercetat niciodată domeniul neexplorat deschis de propria sa remarcă asupra legăturii caracterului lui Leborgne şi boala acestuia. Doar Hughlings Jackson, părintele neurologiei engleze, mai nota, în 1858, despre ,obiceiul" des întîlnit al afazicilor de a înjura şi blestema. Astfel, se ridică problema modului în care aspectele emoţionale ale vorbirii sînt integrate în procesele lingvistice centrale.



Emisfera stîngă

versus emisfera dreaptă



Cercetările indică cu claritate că emisfera dreaptă conţine sisteme neurale specifice implicate preferenţial în procesarea elementară a emoţiilor. Cu alte cuvinte, emisfera dreaptă procesează emoţiile. Am văzut deja că emisfera stîngă procesează limba. Care e, atunci, factorul nostru comun, şi cum se potriveşte abuzul verbal în scenariu?

Se pare că emisfera dreaptă nu e atît de lipsită de cuvinte pe cît credeam: şi ea este implicată în producerea limbajului, şi anume în ceea se numeşte procese lingvistice ne-centrale. Acestea presupun existenţa aspectelor emoţionale. De exemplu, studiile arată că emisfera dreaptă decide dacă vocea cuiva e veselă, tristă sau furioasă. Oamenii care au leziuni cerebrale în această jumătate a creierului nu îşi pot exprima emoţiile prin vorbire sau mimică. Ei îşi pierd intonaţia şi vorbesc plat, ca nişte roboţi, în timp ce feţele lor sînt impenetrabile, deşi pot fierbe de furie pe dinăuntru. Ei nu pot identifica o ameninţare venită din partea altcuiva, şi nici nu-şi dau seama dacă cineva arată surprins, plictisit sau supărat.

Vorbirea implică un număr de operaţiuni anterioare: alegerea cuvintelor şi structurarea lor pe diverse nivele (sintactic, morfologic); undeva, pe drum, calitatea prozodic-afectivă se alătură, iar ea constă în toate acele elemente care furnizează informaţii extralingvistice despre conţinutul literal al mesajului: alegerea unor cuvinte amabile sau jignitoare, tonul înalt sau jos al vocii, accentul, sonoritatea, ritmul; vorbirea mai este însoţită de indicii non-verbale precum expresia feţei, gestica sau postura corporală. Toate acestea pot face ca un mesaj să însemne ceea ce spune, sau exact invers.

Experimentele efectuate arată că pacienţii cu leziuni cerebrale în emisfera dreaptă nu înţeleg aspectele emoţionale ale metaforei. Într-un astfel de experiment condus de Winner şi Gardner, subiecţilor li s-a dat propoziţia El are inima grea şi li s-a cerut să potrivească sensul acesteia cu una dintre două imagini reprezentînd un om trist, respectiv un om cărînd o inimă mare. Pacienţii s-au arătat sensibili doar la sensul literal al expresiei, alegînd imaginea cu omul care duce o inimă mare (Winner & Gardner, 1977).

Gage şi Leborgne, împreună cu mulţi alţii cunoscuţi doar de literatura de specialitate, demonstrează existenţa capacităţii verbale emoţionale. Emisfera lor dreaptă era extrem de activă după leziunile suportate de emisfera stîngă. Există oameni care, spre deosebire de aceştia doi, au avut accidente masive şi şi-au pierdut graiul aproape în întregime. Nu şi capacitatea de a înjura, care e deseori pusă în practică. Interesant, aceştia mai reţin şi alte rudimente de limbă: cîntă cîntecele, pot învăţa noi melodii, recită versuri pentru copii, rostesc expresii automate, clişee, cuvinte extrem de frecvente în limba maternă (da, nu, mulţumesc), formule de salut (săru'mîna), cînd sînt întrebaţi Ce faci? răspund imediat Bine!

Avînd în vedere toate acestea, doi proeminenţi oameni de ştiinţă contemporani, au propus, independent, lărgirea conceptului de limbă, în care ar trebui incluse şi emoţiile. J.T.Lamendella susţine că emoţiile în vorbire vin din interferenţa sistemului limbic, cel responsabil de comportamentul instinctiv. Vorbitorii îşi aleg cuvintele cu încărcătură emoţională datorită unei legături speciale cu sistemul limbic, care se realizează, probabil, prin emisfera dreaptă. Profesorul Timothy Jay sprijină această opinie, iar ambii sînt de acord că gradul de exprimare verbală a emoţiilor este o problemă culturală. Impulsurile emoţionale se interpun oricum, dar cortexul prefrontal, unde se află ariile cerebrale asociate cu raţiunea şi luarea deciziilor, poate decide să le inhibe. Vorbitorii de limbi străine cunosc, desigur, situaţiile în care, din cauza emoţiilor, limba maternă se încăpăţînează să persiste în minte, împiedicînd gîndirea direct în limba străină. Un exemplu faimos este cel al lui Albert Einstein, care, cunoscînd foarte bine limba engleză şi conferenţiind adeseori, se entuziasma atît de tare în timp ce îşi expunea teoriile încît discursul devenea un amalgam de germană şi engleză, şi nu revenea la coerenţa anterioară pînă nu îşi tempera sentimentele.

*

* *

Emoţiile se bizuie pe limbaj cînd trebuie exprimate - nu în totalitate, e adevărat, dar într-o foarte mare măsură. Psiholingvistul canadian Steven Pinker argumentează că, într-o teorie a limbii, emoţiile joacă un dublu rol: în primul rînd, ele reprezintă o parte a sensului mesajului; în al doilea rînd, ne ajută să atingem scopul pragmatic al vorbirii, şi anume să obţinem ce vrem de la ceilalţi. Noul val în ştiinţele cognitive recomandă integrarea emoţiilor în modelele gîndirii, raţionamentului şi luării deciziilor. În prezent se fac cercetări asupra modului în care sistemele limbii interacţionează cu ariile cerebrale destinate procesării emoţiilor. Datele obţinute de neurologi sînt încorporate aici, iar rezultatul, se pare, va revoluţiona felul în care limba, acest fenomen minunat, este privită.

Bibliografie:

Damasio, Antonio. Eroarea lui Descartes. Emoţiile, raţiunea şi creierul uman. Bucureşti: Humanitas, 2005.
Jay, Timothy. The Psychology of Language. New Jersey: Prentice Hall, 2003.
Lamendella, J.T. The limbic system in human communication în Studies in neurolinguistics, 3 (1977).
Pinker, Steven. How the mind works. New York: Norton, 1997.
Trask, R.L. Language. The Basics. London & New York: Routledge, 1995.
Winner, E. & Gardner, H. The comprehension of metaphor in brain-damaged patients în Brain, 100 (1977).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara