Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Stresul de toamnă de Ioana Pârvulescu

Mi s-a părut ciudat când, într-o vizită la o mănăstire din Oltenia, stareţa, o persoană tânără şi energică, a spus: "Să ştiţi că şi la noi timpul s-a strâmtat, a intrat la apă sau nu ştiu cum să mai zic. Trece mult mai iute şi abia dacă apucăm să facem tot ce trebuie, de la utrenie până la vecernie". A zâmbit totuşi, ceea ce a mai atenuat din grozăvia veştii. Nu ştiu de ce, mă gândeam că între zidurile unei mănăstiri timpul trebuie să curgă normal, în ritmul lui cumpătat dintotdeauna, şi că numai cu noi, cei care trăim în oraşe, se comportă atât de bezmetic. Oricum, constatarea stareţei m-a neliniştit şi mi-a sporit impresia că ne aflăm, cu toţii, în inima povestirii lui Buzzati, Accelerarea.
Tocmai de aceea când, chiar la început de septembrie, am văzut pe jos, în drumul spre redacţia României literare, o castană, parcă am văzut o bombă. Bomba cu stres de toamnă care se pregătea să explodeze. Era încă vară în Bucureşti. Circulaţia pe marile artere avea în orice zi aer de week end, taximetriştii erau calmi şi şomau, pe străzi vedeai oameni fără ţintă sau grabă, iar la televizor, din lipsă de evenimente sau din cauza concediilor, rulau de câte trei-patru ori pe zi aceleaşi filme. Te puteai întâlni cu prietenii la opt seara, la o grădină şi mai aveai destul până să se întunece.
Ieşită pe jumătate din teaca ei ţepoasă, ca un ochi bulbucat, castana era aducătoare de veşti rele. În ziua următoare am mai văzut câteva castane, lucind în soarele puternic, iar la magazinul Angst de la care îmi fac cumpărăturile, brusc a trebuit să stau la coadă. Oamenii din jur erau bronzaţi, proaspăt întorşi din concediu, şi trepidau. În zilele următoare au început să se audă pe străzi claxoanele nervoase şi, încetul cu încetul, circulaţia a devenit coşmar. Mailul s-a reumplut cu mesaje, invitaţiile de participare la anchete, evenimente literare sau interviuri au sosit perechi-perechi. De remarcat - pentru psihologi - că lunea se înghesuie cele mai multe. Acum stresul e deplin şi a atins pe toată lumea: de la copiii de grădiniţă, care trebuie să se scoale devreme, la oamenii în vârstă care urmăresc cu îndreptăţită îngrijorare ştirile despre scumpirea gazelor, de la comentatorii politici, care nu mai fac faţă la câte au de tocat mărunt, la boschetari, care trebuie să-şi procure cartoane şi preşuri pentru "locuinţa" de iarnă.
Fireşte, n-am scăpat nici eu cu totul de lovitura stresului de toamnă, ba chiar am primit-o din plin. Însă nu vreau să-mi pun aici cărămida la zidul lui, specific epocii noastre. (Sindromul a fost identificat de un endocrinolog canadian născut în Austroungaria, Selye János, devenit Hans Selye, mai întâi într-un articol dintre războaie, apoi într-o carte din 1956. Bănuiesc că boala n-a rămas la stadiul ei de atunci, ci evoluează odată cu mulţimea de cauze care o produc). Dimpotrivă, pe post de pastilă antistres aş vrea să scot, din istoria toamnelor mele, numai lucrurile frumoase.

În copilărie două lucruri anunţau toamna: mirosul de oţet din borcanele cu murături şi mersul la papetărie. Murăturile (ca şi dulceaţa de prune) aveau un ritual al lor, la care rolul nostru, al copiilor, venea numai la sfârşit, când se lega gura borcanelor cu celofan înmuiat în apă. Trebuia să ţinem bine, cu toată puterea, de marginile celofanului, astfel încât să se poată înnoda cât mai strâns sfoara, şi ea udată. Orice fir de aer dăuna conservării. Celofanul, chiar cel prost, care nu se întindea, dispărea de pe piaţă în fiecare toamnă, tocmai când ar fi trebuit să apară. Astea erau legile comerţului de dinainte de '89.
Cât despre mersul la cumpărături de "rechizite", era cu adevărat o bucurie. Poate şi din pricina poveştilor mamei despre unchiul ei care avusese, între altele, o papetărie plină de lucruri fantastice, jucării sui generis, toate micile obiecte din rafturile papetăriilor îmi făceau cu ochiul să le cumpăr. Şi evoluau de la un an la altul. O revoluţie au reprezentat-o gumele de şters chinezeşti, în culori pastelate şi cu arome de gumă de mestecat, care erau ronţăite cu încăpăţânare de mai toţi elevii, iar alta, trecerea de la rigla ("linia" sau "linealul") de lemn la cel de plastic, transparent. Ce să mai vorbesc de ascuţitorile cu butoiaş în forme felurite în care să se adune subţirele şarpe zimţat răzuit de pe creion, de cele cu biluţă de biliard sau de creioanele cu desene şi cu gumă la capăt, de tocurile cu peniţă, călimări, apoi pixuri şi stilouri. Primul meu stilou a fost unul bordo, tot chinezesc, şi ani de zile l-am considerat talismanul tezelor şi extemporalelor mele. Oricum, pasiunea pentru obiectele de papetărie, extrem de răspândită şi la adulţi (iar în redacţia noastră cu asupra de măsură) mi-a rămas până azi. Într-una din primele mele vizite la marile magazine din Occident se vede că m-am ocupat cu atâta evidentă poftă de ceea ce era în spaţiul de papetărie încât s-a adunat lume în jur, crezând că am descoperit cine ştie ce chilipir.
Literatura e şi ea un bun antidot al stresului (precum şi a altor rele, mai mari decât acesta). Poezia în primul rând. Citindu-i pe marii poeţi îţi vine să spui "Toamna nu este un fenomen înspăimântător, numai oamenii de azi îl fac să pară aşa". Arghezi: "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / sufletului nostru bucuros de moarte". Nichita Stănescu: "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta" şi frumoasa lui nelinişte de toamnă: "...că ai să te ascunzi într-un ochi străin...". Şi, în fine, Rilke, poetul inimii mele de azi. În preajma echinocţiului de toamnă, la 21 septembrie 1902, la Paris, îşi scria celebrul poem Herbsttag, care începe cu versul "Herr: es ist Zeit. Der Sommer war sehr groß" şi care, în traducerea altui minunat poet, Ştefan Augustin Doinaş, ("E timpul, Doamne, vara a fost lungă") a devenit un laitmotiv cărtărescian. E ca şi cum cei trei poeţi şi-ar fi dat mâna.
Aşa că, opunând rimele stresului de toamnă, mi-am umplut câteva zile frumoase cu versurile lui Rilke şi am tradus şi eu Herbsttag:

Zi de toamnă
O, Doamne-i timpul. A fost lungă vara.
Aşterne-ţi umbra-n orele solare
şi pe hotare mână-ţi vântul seara.

Obligă fructele să fie pline;
mai lasă-le, din sud, vreo două zile
cu forţa fă-le rod şi pune bine
dulceaţa ultimă-n licori subtile.

Cel fără de casă - nu-şi mai clădeşte
cel singur - o vreme mai stă solitar:
veghează şi scrie scrisori şi citeşte,
pe-alei rătăcind agitat în zadar,
când frunza bătută de vânt rugineşte.

Pentru toţi cei care au nevoie de emoţie de toamnă, în loc de stres.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara