Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Stricteţea contemplativă de Sorin Lavric

Cu o sintaxă înaintînd în panglici culte şi cu o mină blîndă de gingăş ie protocolară, C.D. Zeletin publică un nou volum de eseuri şi evocări. Ce sare în ochi e atenţia pe care autorul o acordă detaliilor mici: de limbă, peisaj, floră sau conduită.
Atenţia aceasta trădează un spirit avid de rarităţi estetice, dar am greşi dacă i-am pune draconicul spirit de observaţie în seama ochiului său clinic. Mai potrivit ar fi să spunem de-a-ndoaselea: autorul s-a născut cu o exacerbare a atenţiei care, sub coerciţia deprinderilor medicale, s-a exersat în surprinderea detaliilor minuscule. Altfel spus, predilecţia de a sesiza tente rare nu-i vine dintr-o deformare profesională, ci dintr-un acerb imbold de ordin contemplativ. Înainte de a fi medic, Zeletin e rapsod, adică artist de acută predispoziţie reactivă, virtute care nu atîrnă de voinţă, ci de clasica predestinare de gene, prin urmare apetenţa pe care o arată pentru amănunte extravagante ţine de o fatalitate lăuntrică: stă în fatum-ul lui Zeletin să-şi pună faconda în slujba unor texte de calofilie cochetă, de unde şi senzaţia că, citindu-l, asişti la o degustare de accente docte.
Cine deschide volumul Rămînerea trecerii, al cărui titlu invită la răsuciri dialectice în marginea oximoronului conţinut, va intui repede înlesnirile de limbă: e vorba de un instinct de esenţă prozodică, care face din autor un mînuitor simandicos de vocabule savante. Ciudăţenia este că instinctul acesta, influenţînd simţul de observaţie, îl preschimbă pe Zeletin într-un intelectual la care înclinaţia spre contemplaţie intră în litigiu cu acuitatea clinică. Mai precis, la Zeletin vedem cum ochiul medical, caracterizat prin rigoare în descriere, vine în contrazicere cu pupila artistică, definită prin stricteţe în sesizarea reperelor mărunte. Deosebirea e prea pregnantă pentru a nu o lămuri, cu atît mai mult cu cît de muchiile ei depinde formula de creaţie a autorului. În schimb, cui confundă rigoarea cu stricteţea îi scapă criteriul de separare a naturilor logice de cele predominant estetice.
Rigoarea presupune fidelitate faţă de tipare date, adică respect sisific pentru nişte matriţe cărora, dacă li te supui, vei avea certitudinea verdictului. De exemplu, un medic are o rigoare severă în judecarea semnelor, pe baza cărora pune un diagnostic. El adună simptomele într-un tablou clinic şi în final trage o concluzie de intelect, cu remarca obligatorie că el are deja în minte toate tablourile posibile la care poate ajunge: privirea lui are bătaie sintetică, căci strînge la un loc indicii separate, dar ţinta ei e de speţă patologică, căci descoperă boala. În rest, noutatea demersului e inexistentă, căci surpriza, dacă apare, vine din felul rebel în care simptomele refuză să intre într-un tipar, dar cum pînă la urmă plierea pe calapod se va face, boala va fi în final diagnosticată. În acelaşi mod procedează un filosof: el lipeşte pe realitate acea schemă pentru care pledează cele mai numeroase indicii constatate. Demersul lui e identic cu al medicului, cu deosebirea că acum, lipsind scopul terapeutic, grija lui e să pună ordine în dezordinea lumii. De ce? Pentru a-şi crea o stare de spirit graţie căreia viaţa devine suportabilă. În ambele cazuri, efortul stă într-un calcul mental şi culminează într-o înţelegere: medicul a înţeles patogenia maladiilor, filosoful a priceput conexiunea principiilor. Rigoarea lor stă în cuplarea unei stări de fapt la o schemă dinainte ştiută.
Cu totul altfel procedează un ochi care, observînd lumea, caută s-o descrie cu stricteţe. De data aceasta, atenţia nu mai e ghidată de tablouri preexistente cărora le caută confirmarea în realitate, ci ea se lasă în seama unor dispoziţii care împrumută detaliilor virtuţi inspiratoare. Detaliile ca atare sunt neutre şi cu totul indiferente, dar cum ochiul nu urmăreşte a le aduna sintetic într-o schemă de noţiuni învăţate, efectul resimţit e de întărire a unei dispoziţii, nu de confirmare a unei figuri. E ca o cufundare într-o stare interioară pe seama unor semne exterioare, cu remarca neapărată că, fără ipoteza unui fundal de taină, care să fie exterior şi care să sprijine apariţia semnelor observate, ochiul privitorului s-ar sătura repede, căzînd în solipsism blazat. De exemplu, cine adoră o icoană urmăreşte chichiţe punctuale menite a-i sugera o stare de spirit, iar cine priveşte un peisaj se simte pe sine însuşi prin intermediul peisajului.
Stricteţea demersului vine din restrîngerea la minim a semnelor de care are nevoie pentru a intra în dispoziţie. Stricteţea înseamnă restrîngere la cît mai puţin, rigoarea înseamă strîngere la un loc, stricteţea înseamnă eliminare, rigoarea, acumulare; stricteţea e alegerea unor focare, rigoarea e regăsirea unor forme; stricteţea dă inspiraţie, rigoarea dă înţelegere. E strict cine vrea să pună punctul pe „i“, dar e riguros cine vrea să prindă „i“-ul într-o schemă oarecare, de pildă în şirul vocalelor în uz. Din categoria naturilor stricte fac parte artiştii şi credincioşii: la primii stricteţea stă în restricţia impusă de semnele dătătoare de frumuseţe (o creangă de brad sau o gleznă de femeie, căci nu orice lucru poate fi estetic), la ceilalţi stricteţea stă în urmărirea obsesivă a fundalului de taină. Nu creanga de copac, ci tivul de mister din care se desprinde ea, nu glezna de femeie, ci fantasma din care, atingînd pămîntul, pasul capătă concreteţe.
Rigoarea e, în genere, inflexibilă, tiranică, şi tinde spre repetiţii în forme fixe (scheme, ritualuri, formule matematice), în vreme ce stricteţea e elastică şi imprevizibilă (vrea focare de sugestie sau fundaluri de taină), urmărind economia de efort şi improvizaţia ca semn de inovaţie misterioasă. Filologii au rigoare, dar nu au stricteţe în materie de limbă. Scriitorii, invers. Teologii au rigoare de concept divin, misticii au stricteţe de simţire a lui. Rigoarea sfîrşeşte, de obicei, în saturaţia obiectului, care e epuizat prin aplicarea unor scheme exhaustive, în timp ce restricţia duce la saţietatea subiectului, care oboseşte de căutarea unui decor menit a-l mîntui.
La Zeletin, nervul de stricteţe contemplativă surclasează voinţa de îngheţare în chenare fixe, de unde şi candoarea melancolică cu care descrie lumea. Contemplarea unui peisaj într-o zi de 24 noiembrie îi insuflă certitudinea că trebuie să devină scriitor, premoniţia îndeplinindu-se cu precizie, chiar dacă la început autorul va trece prin ordaliţiul muncii de traducător. În plus, după ce o viaţă a tradus sonete italiene, carcasa lor rigidă îi insuflă pofta de a evada în largul nostalgiilor evocatoare. Autorul are un ochi clement, de blîndeţe retrospectivă, limfa sa curtenitoare fiind în acord cu ochiul cast, doritor de nuanţe sobre, de aceea ultimul lucru pe care i l-ai putea cere e să stea pe picior de altercaţie, declarînd polemici şi susţinînd idei riguroase.
C. D. Zeletin e un spirit vernacular, aplecat spre limba obştei, şi nu un visceral, înclinat spre cenestopatii insolite. Atracţia faţă de limbă îi depăşeşte interesul pentru psihologii, cuvintele părîndu-i-se mai vii decît oamenii. E copios în pofta cu care vorbeşte de termeni, precum „coincidenţă“, „exaporiţi“, „parimie“, „zaimf“, „mătăuz“ sau cutare asonanţă poetică. Şi e milostiv prin atenţia cu care, aplecîndu-se asupra unor fleacuri şi mărunţişuri, scoate din ele impresii docte de interes cult.
Mai mult, cînd descrie personaje, Zeletin nu reţine fizionomii, ci expresiile lor verbale. Bătrîna care îl aştepta în fiecare dimineaţă cu capul vîrît printre scîndurile gardului spre a-l întreba invariabil cît e ceasul, pentru a reacţiona de fiecare dată la fel: „Numai atît?“ – bătrîna aceea e un focar de mister zugrăvit printr-o stricteţe de tip contemplativ: nu clinic, nu psihologic, ci estetic. Mai mult, impulsul de stricteţe îi insuflă şi pedanteria pentru amănunte sufocante: răbdarea de a tăia lamele milimetrice pentru microscop sau tenacitatea de a face corecturi pe şpalturi editoriale, pentru a preîntîmpina suferinţa provocată de greşeli de literă.
În totul, Zeletin e un spirit minuţios la care aplombul fioros pentru erudiţia savantă face casă bună cu umoarea bonomă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara