Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Corespondenta din Stockholm:
Strindberg şi copilul de o sută de ani de Gabriela Melinescu


În sine, orice zi pare neutră, dar pe neaşteptate vine ceva care o însufleţeşte: pe data de 25 martie 2002, a împlinit o sută de ani Anne-Marie Wyller-Hagelin, fiica lui August Strindberg şi a actriţei norvegiene Harriet Bosse. Editura Albert Bonnier a publicat cartea lui Björn Meidal, Bună ziua, copilul meu!, un studiu însoţit, într-un context firesc, de scrisorile lui August Strindberg către a treia soţie, Harriet Bosse şi fiica lor, Anne-Marie.
În acelaşi timp, la Muzeul Strindberg s-a deschis o expoziţie fascinantă care aduce mărturii despre iubirea şi ura lui Strindberg faţă de soţiile lui. Subiect încărcat de mister şi de sensuri profunde, căci nimic nu e simplu sau banal când este vorba de un mare creator.
Scrisorile din volumul lui Björn Meidal, publicate cu asentimentul, "copilului de o sută de ani", Anne-Marie, au numai aparent aspectul unor simple comunicări, ele conţinând înţelesuri ascunse şi mesaje complicate - după formulele de salut ale lui Strindberg sau după felul de a semna scrisorile, acestea fiind uneori mai importante decât conţinutul lor.

Prima scrisoare pentru Anne-Marie este scrisă când ea nu se născuse încă şi exprimă angajarea profundă a lui Strindberg în relaţia cu soţia sa - căci de cele mai multe ori, scriindu-i fiicei, scrisorile sunt adresate în fond mamei acesteia:

"Copilului meu nenăscut",
4 septembrie, 1901

Copilului meu! (Micuţului încă nenăscut.)
Copilul meu! Copilul nostru! Copilul nostru din Noaptea Sânzienelor! Părinţii tăi se duceau în casa lor aşteptând ceva şi cum aşteptarea era lungă şi poate plină de plictiseală, ei credeau că ei erau plictisitori. Ei aşteptau să vină ceva, neştiind că acel ceva deja venise, într-o cameră liniştită şi parfumată, sub voaluri albe, o cameră cu pereţi galbeni, galbenă ca soarele şi aurul!
Atunci mama ta a fost cuprinsă de dorul de a vedea ţara mamei sale, un dor minunat care a smuls-o, sângerând cu inima, din căminul ei. În pădurea de fagi, verde şi clară, aproape de lacul albastru, trebuia să fii dus tu, copil din miazăzi şi miazănoapte! Şi frumoasa ta mamă te legăna pe valurile albastre ale mării care scaldă trei regate - şi seara, când apunea, soarele, ea stătea singură în grădină privind soarele în faţă, ca să-ţi dea să bei lumină.
Copil al mării şi al soarelui, ai dormit primul tău somn într-o casă roşie, acoperită cu iederă, într-o cameră albă, unde nu s-au şuşotit cuvinte de ură, unde nimic necurat nici măcar n-a fost gândit!
Apoi ai făcut o călătorie întunecată, un pelerinaj la Cetatea Păcatelor (Berlin, n.tr.), unde tatăl tău trebuia să plângă şi mama ta să înveţe din lacrimile lui unde ar putea duce acest drum...
Apoi ai revenit în camera de aur, unde soaraele străluceşte zi şi noapte şi unde tandreţea te aşteaptă, şi apoi mi-ai fost luat!...

Se poate spune că, încă din timpul când era nenăscută şi până în ultima clipă, când Strindberg a închis ochii pentru totdeauna, această fiică a fost folosită ca un factor de contact, când soţii, despărţiţi, nu-şi mai scriau deloc.
În acel timp, autorul dramatic scria roluri pentru soţia lui, actriţa. Prin rolurile închipuite încerca s-o influenţeze, s-o educe, s-o schimbe, s-o seducă, s-o posede şi s-o avertizeze în cazul că ea se va desprinde de el, cel care o crease.
Harriet avea atunci douăzeci şi trei de ani, iar Strindberg aproape cincizeci.
Graniţele dintre fantezie şi realitate nu se puteau uneori trasa prea clar - amândoi trăiau în lumea teatrului şi viaţa lor reală era subordonată acesteia. Relaţia dintre tată şi copil se juca în acel ţinut în care se desfăşura dramatica luptă dintre soţii artişti. Strindberg îşi petrecea verile la Furusund, împreună cu Anne-Marie şi fratele lui, Axel (căruia tocmai îi murise soţia), fratele iubit cu care crease "serile Beethoven". De acolo îi scrie soţiei aflate la Paris, într-un turneu internaţional care îi contura cariera de actriţă modernă, independentă, în termeni care vor să exprime altceva decât propriul lor conţinut:


Furusund, iunie, 1903

Stau cu micuţa care strigă după mama ei şi când n-o pot consola devine neprietenoasă. Nu mai vrea să mănânce cu mine când tu nu eşti aici. Sunt clipe în care cred că ea n-o să fie mulţumită cu viaţa şi că se va îndepărta de noi.
Ea a venit pe lume cu bucurie înnobilându-ne căsătoria şi viaţa, dându-ne un nou interes pentru a trăi. Dar copila are nevoie de o casă şi de părinţi, vrea să aibă rude, să vadă că părinţii ei sunt împreună. Numai cu noi doi se simte bine. Şi eu sunt luminos numai când noi trei suntem împreună. Noi trei: bărbat, femeie şi copil, formând o lume, fiind justificaţi, împliniţi, fiin-
du-ne de ajuns nouă înşine, şi de aceea frumoşi.
Sâmbătă, 5 - Micuţa îl întâmpină pe unchiul ei, Axel, la vapor, conversează cu el aducându-l acasă, câştigându-i imediat inima. Ne-am plimbat toţi trei şi Micuţa ne dă mult curaj, nouă care parcă am pierdut ancora în viaţă. [...]
Copilul tău e bun şi amabil: ciripeşte toată ziua; nu ţipă niciodată, stă treaz fără să se plângă. Suntem atât de ataşaţi unul de altul şi mă îngrozeşte apropiata clipă a despărţirii, pentru că ea te doreşte mult. [...]
Întoarce-te repede la copilul tău şi nu fi îngrijorată; copila nu se ataşează de nimeni şi abia că suportă vreun străin în casa mea, pe care o consideră ca fiind şi casa ei. [...]
Sunt pregătit pentru tot şi din cauza copilului sunt gata să suport toate umilinţele.

Strindberg a fost mereu demonizat, detestat mai ales de femei, pentru faptul că n-a putut niciodată să-şi întreţină cei cinci copii de la cele trei soţii.
Björn Neidal vine cu probe concrete. Strindberg a fost un om de o mare moralitate, foarte generos, care n-a dezertat niciodată de la obligaţiile lui de părinte chiar şi în anii lui de mizerie, perioada "inferno", când trăia din mila prietenilor şi colegilor. El trimitea scrisori disperate copiilor lui, având cuvinte aparte pentru fiecare, încercând să le dirijeze paşii către studiu şi creaţie.
Copiii din căsătoria cu actriţa finlandeză Siri von Essen Hans, Greta şi Karin - formează un capitol aparte. Relaţia cu fiul său, Hans, de care se îndoia că ar fi fost fiul lui, este descrisă sublim în romanul Singur (în curs de apariţie la Editura Polirom). Greta primeşte mereu scrisori despre arta actorului, căci ea alesese meseria mamei sale. Karin începuse să scrie, devenind cu timpul autoare de piese şi romane cu subiecte dintre cele mai moderne.
Poate numai Kerstin Strindberg, fiica din căsătoria cu ziarista austriacă Frida Uhl, a suferit mai mult de absenţa tatălui iubit. Poate de aceea Strindberg a lăsat în testamentul său ca ea să fie îngropată sub aceeaşi cruce cu el. O mică placă de marmură marchează şi azi faptul că fiica lui Strindberg care nu putuse să fie în viaţă împreună cu tatăl ei, odihnea cu el în moarte. Dar, Anne-Marie, copilul din iubirea matură, a primit un loc privilegiat de timp - formând cu viaţa ei un secol de iubire, parcă însufleţită de iubirea fără seamăn a tatălui ei. Ei îi e adresată şi ultima scrisoare, câteva zile înainte ca tatăl ei să se stingă:


22 Aprilie 1912

Tu, mică fată în floare, care îmi dai mie flori atât de frumoase pe care nu le-am mai văzut niciodată, tu nu trebuie să vii şi să-l vezi pe tata, el e atât de urât încât nu mai vrea să se mai arate.
Cum se simte Alfen acum? Dacă stă încă culcat atunci fă-i o mică bucurie după felul lui de a simţi.
Şi fă-te pe tine însăţi bucuroasă în prima îmbobocire a primăverii.
Tatăl.

Îmi vin mereu în minte cuvintele cererii în căsătorie ale lui Strindberg: "Domnişoară Bosse, vreţi să aveţi un copil mic cu mine?". Răspunsul lui Harriet este prompt: "Da, mulţumesc."
Toate acestea se petreceau când Strindberg scria romane necruţătoare despre brutalitatea căsătoriei, cu datoria ei de a perpetua specia, căsătorie care nu avea nimic cu iubirea resimţită de el.
Mai târziu, toate criticile la adresa căsătoriei ca "instituţie a prostituţiei legalizate" vor căpăta o surdină şi apoi vor dispărea. Influenţa lecturilor swedenborgiene revine: după Swedenborg bărbatul caută lumina, iar femeia căldura. Bărbatului i s-ar fi atribuit darul torturant al iubirii şi femeii cel mult mai calm al înţelepciunii. Bărbatul iubind în femeie copilul - fiinţa cea nouă.
În mod paradoxal, Strindberg a iubit ceea ce a urât mai mult: femeile moderne, "poliandrice", pe ele le-a iubit parcă numai ca să le deteste, trecând prin ură, ca să rămână în iubire numai prin copilul etern.
Swedenborg scrisese în latină un Tratat curios al iubirii conjugale, publicat la Paris, în 1784, în care exprima ideea că în iubirea conjugală Creatorul şi-a transcris cel mai bine intenţiile, prin influxul iubirii emanând din el însuşi. Textul acestei cărţi i-a fascinat pe Balzac, Baudelaire, Cahagnet şi André Breton care vedea în actul creaţiei artistice "mijloacele de progresie ale unei înalte magii". Este vorba despre actul creaţiei, structura lui complicată, de care Strindberg s-a legat ca de o iubire camuflată de misterul biologic, impulsul de a perpetua la infinit.
În relaţiile lui cu cei mai apropiaţi membri ai familiei: fratele Axel (unul din "bătrânii serilor Beethoven") şi sora lui, Elisabeth, pentru care a scris piesa Paştele, Strindberg a fost atent mereu la toate formele de iubire, ca forme de manifestare a imaginarului.
Într-o scrisoare adresată acestei surori neliniştite, care îşi va sfârşi zilele într-un spital de boli nervoase, Strindberg vorbeşte despre puterea vindecătoare a iubirii pentru creaţie. El regăsea această aptitudine la toţi membrii familiei sale. Vom reproduce un fragment şi din această scrisoare:


Kymendö, 13 Juni, 1882

Soră Elisabeth!
[...] Ai inima plină şi nu poţi vorbi, atunci scrie!
Orice om cu educaţie poate scrie, adică poate să pună gânduri pe hârtie. Poţi scrie scrisori: o carte bună şi adevărată este o scrisoare. A scrie nu înseamnă a scrie poeme (att dikta), adică să găseşti lucruri care n-au existat niciodată, a scrie, a compune (att författa) este a povesti ce ai trăit. Cel care povesteşte cum a trăit este scriitor şi-i câştigă pe semenii săi prin a spune cum a trăit şi cum a putut să se descurce în viaţă. Dar a povesti nu e a înşira întâmplările; trebuie să dai un sens povestirii tale, să luminezi o parte a vieţii. [...]

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara