Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Struţii şi povestaşul de Mircea Mihăieş


Într-un articol din ,Cotidianul", enervat de felul în care mulţi ziarişti români consemnează evenimentele culturale, mi-am vărsat năduful asupra unui exemplu cras de incompetenţă: o persoană dotată cu legitimaţie de presă de la un ziar din Bucureşti a profitat de vizita în România a lui Mario Vargas Llosa pentru a pompa în pagină câteva mii de semne de venin anti-intelectual. Era un singur exemplu din multele ce puteau fi date. E minunat că nu mai există cenzură, că scriem fiecare ce dorim, dar e mai puţin minunat că selecţia condeierilor se face, am impresia, exclusiv pe baza capacităţii de a delira pe teme date. Să participi la o întâlnire de două ore cu Mario Vargas Llosa - în seria ,Conferinţelor Microsoft" - şi tot ce reţii se referă la lucruri ce puteau fi scrise direct în redacţie a intrat deja în uzul presei din România. Era firesc să se facă pasul următor: şi anume, să-ţi ascunzi incompetenţa arborând un aer de zgripţuroi inclement, deşi habar nu ai despre ce se vorbeşte.

Cam aşa s-a întâmplat şi la conferinţa de presă de la Institutul Cultural Român, unde o seamă de scribi cu probleme de gramatică au găsit un minunat prilej de a-şi exhiba frustrările intelectuale. În imaginaţia mea, orice ziar îşi trimite reprezentantul la un eveniment pentru a relata, din perspectiva publicaţiei, asupra celor petrecute. Aş fi fost încântat ca reporteri de la ziare, să zicem, de afaceri, să fie interesaţi de părerea lui Llosa despre economie, despre bani, şi aşa mai departe. La limită, chiar şi o întrebare despre cât câştigă cu scrisul său ar fi fost acceptabilă. După cum un ziar pentru tineret ar fi avut o sumedenie de chestiuni la îndemână, toate sugerate de cărţile autorului peruan.

Evident că pentru aşa ceva ar fi trebuit făcută o documentare, ar fi trebuit citite cărţile, consultate articolele de critică etc., etc. Nici vorbă de aşa ceva. Astfel încât am ajuns în situaţia cât se poate de dâmboviţeană ca la o conferinţă de presă - organizată pentru jurnalişti - întrebările să nu fie puse de aceştia, ci de cititorii adevăraţi ai lui Llosa, veniţi acolo fără să-i convoace nimeni, din pură admiraţie pentru marele peruan. Reîntorşi la redacţie, evident că aveau carnetele goale - şi atunci a început delirul incriminărilor: că într-un loc n-au fost suficiente căşti, că în altul s-a stat în picioare, că în al treilea a dat năvala ,protipendada". Într-un cuvânt, că totul a fost o porcărie.

Să-i lăsăm deoparte pe ziarişti, pentru că oricum partida cu ei e pierdută. Personal, îi înţeleg: au intrat în presă cu ideea de a scrie editoriale, iar în practică au fost transformaţi în modeşti ogari obligaţi să alerge ca bezmeticii după ,informaţie". Există sectoare în care, o recunosc, îşi fac datoria admirabil. Tocmai de aceea e păcat ca un domeniu prin excelenţă al nuanţelor e lăsat pe seama unor bieţi copii lipsiţi de cultură şi de drag de cultură. Marea mea problemă, în acest articol, sunt scriitorii.

N-am participat la Festivalul de la Neptun, unde Uniunea Scriitorilor i-a decernat lui Vargas Llosa Premiul ,Ovidius", în valoare de zece mii de dolari. Cunosc, însă, destule din dedesubturile organizatorice ale Festivalului, ştiu câte eforturi s-au făcut pentru a se pune lucrurile la punct. Ce mă scoate din sărite - deşi nu mă mai surprinde de mult - e faptul că odată ajunşi la faţa locului, scriitorii români au uitat de motivul deplasării la Marea Neagră. Pentru ei, nu mesele rotunde, nu dezbaterile, nu recitalurile de poezie, nu posibilitatea de a intra în legătură cu colegi din alte ţări au constituit scopul deplasării. Din contră, evenimentul de la Neptun a fost gândit ca un prilej pentru plimbări pe faleză (nu ştiu dacă a fost vreme de plajă), pentru retrageri, în pâlcuri, prin camerele de hotel pentru intense libaţiuni.

Cunosc de multă vreme crisparea scriitorului român atunci când e pus în situaţia de a dialoga pe marginea unor subiecte mai abstracte. Fireşte, nu e obligatoriu ca în orice scriitor să zacă un autor de ,arte poetice". Dar atunci de ce nu stai acasă, nelăsând locul altora, mai dornici de comunicare? De unde prejudecata de a-ţi semnala cu orice preţ prezenţa, când, în realitate, eşti mizantrop, timorat, provincial, incapabil să articulezi câteva fraze care să menţină trează atenţia conlocutorilor? E regretabil, desigur, că Vargas Llosa nu s-a implicat foarte mult în dezbaterile de la Neptun. Dar acest lucru nu s-a datorat - cum susţine într-un articol, de o perfectă rea-credinţă, d-na Mariana Sipoş - faptului că n-a fost informat asupra programului Festivalului, ci pentru că-şi exprimase cu multă vreme înainte dorinţa de a-şi reduce prezenţa publică la momentul decernării premiului.

Dacă ţineau atât de mult să interacţioneze cu Mario Vargas Llosa, aceiaşi scriitori ar fi avut prilejul s-o facă, în zilele următoare, în două momente destinate tocmai acestui scop: la Romexpo, în cadrul ,Conferinţelor Microsoft", şi la Institutul Cultural Român, la conferinţa de presă. E drept că nici una, nici cealaltă n-au prea semănat cu nişte şuete. Ca moderator al ambelor întâlniri, Gabriel Liiceanu a impus nişte rigori care, cu siguranţă, nu invitau la tradiţionalul bătut pe burtă şi la digresiunile în zona flecuşteţelor mondene. Dar a existat un perfect cadru pentru orice fel de întrebare, ca de la profesionist la profesionist.

Evident că pentru scriitorul român astfel de situaţii sunt ambarasante: cum să coboare el, ditamai romancierul, eseistul, poetul, dramaturgul, la postura de anonim masat într-o sală, alături de studenţi sau simpli admiratori ai peruanului? Pentru că, nu-i aşa, fiecare ,aleargă pe culoarul lui", cum frumos se spune despre arta singuratică a scrisului. Perfect adevărat. Numai că, în prea multe cazuri, alergăm pe culoare ce se înfundă în deşertul delirurilor verbale şi-al modelor revolute. Confruntarea cu Mario Vargas Llosa ar fi avut şi rolul de a percepe cu propriile simţuri cum gândeşte, cum respiră, cum se mişcă un mare artist.

Probabil că ar fi rezultat şi niscaiva concluzii deprimante pentru scriitorul român: că ne aflăm departe de principalele drumuri culturale ale lumii, că n-avem o concepţie clară despre lumea în care trăim, că suntem complet dezinformaţi în ce priveşte ideile artistice ale momentului, că suntem incapabili de-a propune un model simplu, eficient, convingător de exprimare. Recunosc, a te privi într-o astfel de oglindă poate fi deprimant. Dar, pe de altă parte, dacă n-o faci, de ce mai continui să scrii? Pe cine minţi, publicând carte subvenţionată după carte subvenţionată, când cititorii te-au părăsit demult, iar istoriile literare nu te mai menţionează decât la capitolul ,şi alţii"?

Absenţa scriitorilor români de la întâlnirile cu Mario Vargas Llosa sugerează un lucru încă mai grav: totala lor lipsă de încredere în ceea ce fac. Adoptând jalnica tactică a struţului, îşi imaginează că vor supravieţui ei cumva şi valului neprielnic actual. Mă tem că n-o vor face. Vizita în România a lui Mario Vargas Llosa a fost un bun prilej pentru a mai studia o dată reacţiile creatorului român la stimuli externi. Ele s-au dovedit, şi acum, dezolante. Şi asta nu pentru că ar exista obligaţia ca, dintr-o dată, toată lumea să scrie în România ca Llosa. Ci pentru că în România până şi scriitorii au ajuns să respire acelaşi aer de indiferenţă al sinistraţilor care, în loc să ridice diguri contra furiei apelor, se refugiază în bodegi şi meditează la duşmănia soartei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara