Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Sub zodia "netrăirilor" de Gheorghe Grigurcu


Poezia Constanţei Buzea e acum una manifest confesivă. Ea se deschide lumii cu o umilinţă orgolioasă, pornind de la gradul zero, al asumării datelor "prozaice", aşadar scuturîndu-se de orice afectare. Condeiul pare a merge singur pe pagină, oglindind o fascinaţie a realului care nu e mai puţin profundă decît cea a imaginarului (ambele reprezintă o despovărare a eului traumatizat): "Trezirea mea a fost odihnitoare. Simţeam/ cum intru în convalescenţă. Am înghiţit/ un rest de codeină şi am tuşit din răsputeri./ M-am ridicat din aşternut. Am recitit un text/ fără final şi l-am lăsat aşa, căci avea noimă./ Apoi am reluat un text străin"(Texte fără final) . Culmea imaginarului o reprezintă totuşi nu roadele fanteziei, ci "netrăitele", experienţele păstrate precum pure potenţialităţi, adresate absolutului: "Şi îndelung netrăitele tale, cu gloria lor nicăieri,/ cu liniştea lor către nimeni. Şi nimănui,/ Aliluia. Amin" (Nicăieri gloria). Confesiunea e nesăţioasă de sine. Forînd pe verticala substanţei sale intrinseci, ea nu pregetă a se extinde şi pe verticala autobiografică, în strădania de-a recompune o existenţă în contururile sale subiectiv-obiective. Drept care poeta ni se dezvăluie în "transparenţele" amintirilor d-sale "însângerate", sub chipul unui copil frustrat nu doar de circumstanţele istorice maştere (războil, refugiul din Basarabia, sărăcia etc.), ci şi de mediul proxim, familial. Al unui copil "lehămisit de indiferenţa celorlalţi", care se apără instinctiv "prin muţenie, nu prin supunere", care, "plin de ghimpi pe dinăuntru, îndură". în pofida cunoscutei atracţii freudiene a fetei către tată, părintele autoarei apare dezamăgitor precum un tată kaftian cu fizionomia mult agravată, împătimit colecţionar al "înjurăturilor picante, asasine", "creaţii ingenioase demne de iadul cel mai adânc", pe care le utiliza cu delicii, degajînd un aer tiranic: "n-am curaj nici să respir în prezenţa lui, darmite/ să-l fac atent că-mi displace la el ceva. îndur stând/ locului, cu grijă să nu-mi scârţâie scaunul,/ să nu mi se facă sete, să nu mă doară burta,/ să nu tuşesc, să nu casc gura./ Şi tocmai în aceste momente de teroare,/ când nu se aude nici musca, începe să-mi curgă nasul/ şi mă îneacă o tuse pe care nu reuşesc s-o reprim"(Cartea poştală). Fireşte, un vlăstar astfel tratat acumulează elementele unei decepţii cu imprevizibile consecinţe, în rîndul cărora ar putea figura - vedem în cazul de faţă! - şi un stimul al creaţiei: "Ce energii adună în sine/ copilul care-şi reprimă/ dezinvoltura!/ Nevoiaş, dezamăgit,/ cei care-l cresc/ par a nu-i vedea nefericirea./ De la copilul nevorbit,/ de la copilul eliminat,/ gonit la joacă, la lecţii,/ la naiba,/ să te aştepţi la orice" (Copilul nevorbit). Rezultatul favorabil al antipedagogiei!

Dar suferinţele nu duc aci la o inflamare protestatară, la o postură insurgentă, resorbindu-se într-un fond moral compensat. Departe de-a îngroşa rîndurile rebelilor sub flamura poeziei, Constanţa Buzea se orientează către limanul unei atitudini limpezitoare de suflet, către un echilibru care, fără a exclude în mod factice-moralizator Răul, izbuteşte a-l ţine în cumpănă. Oneroasa materie mundană, e proiectată pe ecranul transcendenţei, prin urmare îmblînzită, apropiată de zona mîntuirii. Performanţa lirică rezidă în acest echivoc între cele două poziţii antagonice, revolta şi resemnarea, autoarea evitînd să se predea cu arme şi bagaje vreuneia din ele, limitîndu-se la recunoaşterea lor pe partitura orfică: "Fiind cu mine sufletul clipelor pe care/ nu le-am trăit, gust fără foame numele lor/ nenumit. Mi s-a părut că petrec chinul celei/ ce mă născu şi mă hrăni cu somnul din sânii-i./ Doamne, ascultă-mă fără deloc să Te mânii./ Fără de umbra i-o legăn în braţele mele./ Vine o apă trimisă de cine, de unde?/ Suie un înger de care degaba mă sperii./ Nu mă îneacă şi nici nu mă lasă căderii./ Mi-arată că vine un capăt blând şi curat./ Zilele-mi duce către un pisc înecat./ Mi-aduce aminte de crini şi de ierburi/ nepricepute. îmi face loc în groapa cu şerpi/ printre victime mute" (Printre victime). De semnalat o sugestivă compensaţie. întrucît n-a beneficiat de-o copilărie paradiziacă, asemenea atîtor poeţi ce nu contenesc a-şi proslăvi vîrsta aurorală, autoarea Netrăitelor compune acum, sub zenitul maturităţii, tabloul utopic al acesteia, o instaurează ca pe-o "netrăire " esenţială, nu mai puţin reparatoare în sens virtual. Pagina i se umple tardiv cu îngeri "activând cu infinită blândeţe" firea-i nativ "armonioasă", "muzicală". Actul scriptic i se revelă determinat nu de daimonul amoral, ci de mesagerul celestelor virtuţi: "Ce faci când nu citeşti/ şi nu scrii. Te gândeşti/ la ce ai citit şi la ce ai scris./ Şi te gândeşti la ce ai citi/ şi la ce ai vrea să scrii./ Cam acesta ar fi fondul,/ cerul şi sfera, spaţiul tău/ de manevră şi antrenament./ Foarte activ şi foarte leneş/ sufletul tău în lentoare./ Neştiut, nici măcar bănuit,/ între oglinzi, intri şi ieşi, ca dintre aripile îngerului/ în spaţiul magic-ostil/ a propriei vieţi./ Respiri şi uiţi să respiri/ uimită în dubla imagine/ ce se multiplică la infinit./ Intri ca să scrii/ şi ieşi ca să citeşti./ îngerul tău păzitor/ te ţine strâns, nedureros,/ de mâna cu care scrii" (Spaţiul de manevră). Figurînd o extremă frăgezime morală, înaripaţii divini traduc o nevoie de protecţie, ca şi (evident) o ingenuă autoidealizare. în asociere, se cuvin amintite notele pline de fervoare ale unui cult marianic: "în orice loc ai sta în biserică, ea te găseşte cu ochii./ Ochii Maicii Domnului cu pruncul în braţe. în stânga,/ cum intri şi mergi sfiit spre altar. Neasemuit de frumoasă-n/ blândeţe, te-aşteaptă, te primeşte, te ascultă. Ochii sunt vii, vie-i icoana, străluminat locaşul din Mărţişor" (Ochii Maicii Domnului). Astfel copilăria e reconstituită pe planul "a ceea ce ar fi putut să fie", în înseşi miezurile sale silite iniţial a se inhiba, în embrionii săi nedezvoltaţi, fără descoperirea şi valorificarea afectivă a cărora însă fiinţa auctorială n-ar fi fost integră. Această "autentificare" retrospectivă în instanţa sublim-notarială a discursului poetic e cu atît mai emoţionantă cu cît vine cu o apăsătoare întîrziere, ea însăşi funcţionînd ca un subtext, ca o aluzie lirică, ecou al "netrăirii"...

Ne aflăm însă pe tărîmul creaţiei care-şi are normativele proprii, setul său de valori diferite de cele ale eticii sau religiei, cu care se interferează fecund, din fericire fără a se confunda cu ele. Existenţa poetului implică îndeobşte o mişcare uneori zbuciumată, convulsivă, alteori calmă, domptată, între contraste ireconciliabile, a căror sacrificare de dragul "bunelor sentimente" ar fi riscantă. Răul existenţial prezent în creaţie e ca o tumoră inoperabilă, dar care nu afectează o supravieţuire sui generis. De un rău lăuntric nu e scutită nici vîrsta infantilă, atunci cînd pruncul suferă oprimări şi e nevoit, în fragilitatea sa dezarmată, însă, vai, nu totdeauna dezarmantă, a elabora tactici ale defensivei. Constanţa Buzea consemnează un soi de demonie a inocenţei "Am fost un copil mai mult decât visător./ Păream că veghez somnoroasă furtunile. Un/ copil periculos plutind în inocenţă. Un copil/ periculos, la propriu, cu care nimeni nu putea face nimic. Dulce la vedere, dar atât de/ nefolositor cuminte, încât şi cei ce mă iubeau, parcă îşi doreau să mă audă plângând. Un copil normal plânge. E uşor de citit şi de anexat./ Plânge, colaborează, se dedă jocului. Fericit copilul care plânge! Şiretenia îl apără/ de singurătate" (Şiretenia). De asemenea în contul unei astfel de nefireşti distorsionări a candorii primare putem trece şi notele unei senzorialităţi acute, cinice în granulaţia sa provocator materială, care, în psihologia restaurată a copilului, tentează a corija dematerializarea, excesivă, angelica plutire ce ar împinge viziunea spre inexprimabil. Prin această mică enclavă a cruzimii, poeta oferă un tribut perspectivei moralmente negative, de care, deşi programatic n-o împărtăşeşte, nu poate face abstracţie. Simţămîntul liric complex de care dă dovadă conţine însă şi un remediu paradoxal al demoniei şi anume inocentarea acesteia. între angelic şi demonic funcţionează raporturi subterane, se produce un schimb eretic de înfăţişări. Realul impur se arată a fi învăluit cu "literă îngerească": "Impresii notate cu migală, pe ascuns,/ caligrafiate excesiv, ca pentu a întârzia/ şi îndulci vacarmul de fond, pentru a păcăli ochiul/ ostenit asupra unui peisaj toxic./ Ca pentru a înveli în literă îngerească realitatea/ cu practicile ei haotice" (Literă îngerească). Iar oglinda, instrument narcisiac, egolatru, devine bună conducătoare de umanitarism: "Un motiv să te admir zburând ca un înger/ nu ca un vierme târându-te tu, semenul meu,/ oglinda mea cu care venind în atingere vreodată,/ să mă recunosc şi să nu mă detest" (Ochii de fluture). Contactul celor două lumi, adesea subtil-speculativ, mizînd prevăzător pe nuanţe, capătă la un moment dat o turnură apocaliptică: "Pretutindeni e cerul,/ puţini vor ajunge acolo,/ câtorva numai le va fi dat/să vadă şi altceva/ decât lumea rămasă în vale,/ şi valea ca o prăpastie/ în flăcări" (Pretutindeni e cerul). Dar atenţie! Nu e vorba de o apocalipsă a separaţiei lumii cereşti şi a celei terestre, ci de una a amestecului lor inextricabil în ceea ce numim realitatea noastră cea de toate zilele.

Dacă ne gîndim bine, "netrăitele" evocate sub pana Constanţei Buzea reprezintă un izvor al oricărei creaţii întru cuvînt, căreia îi acordă acea arzătoare nostalgie ce, în egală proporţie, o apropie şi o îndepărtează de absolut. Al oricărei creaţii bizuite pe cuvîntul care, după cum spune poeta e pururi "îngrozit că porneşte şi nu mai ajunge".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara