Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Subminarea ordinii literare de Gabriel Chifu

Ordinea literară, bazată pe valoarea textelor literare stabilită prin judecată critică, a fost totdeauna supusă atacurilor venite din diverse părţi. Doar mijloacele prin care s-a încercat subminarea, stricarea acestei ordini au diferit de la o perioadă la alta.

În timpul regimului comunist, s-a vrut, cu o insistenţă când insidioasă, când violentă, o substituire a criteriului estetic cu criteriul ideologic şi politic. În loc de valoare literară, oficialităţile puneau preţ pe o declarativă, zgomotoasă şi găunoasă fidelitate faţă de „linia partidului”. Doar cine n-a trăit acele vremuri nu-şi aminteşte de epoca Festivalului „Cântarea României”, o formă fără fond, în care îşi făceau loc şi înotau fără griji toţi diletanţii, toţi refuzaţii din literatură, aidoma unor peştişori care se zbenguie înghesuit într-o baltă caldă şi, pentru mulţimea de solicitanţi, vădit neîncăpătoare. Tot pe atunci a existat o încercare foarte determinată de a slăbi Uniunea Scriitorilor opunândui- se o asociaţie de partid, Uniunea Scriitorilor Comunişti. Acele forme de agresiune n-au reuşit, fiindcă funcţiona o solidaritate puternică a scriitorilor de valoare în faţa unui adversar unic, perfect identificabil – factorul politic. Scriitorii adevăraţi se simţeau uniţi în faţa acestei brutalităţi de tip totalitar şi-i excludeau pe marginalii care voiau să se strecoare în spaţiul literar, aidoma membrilor unui club de golf pe terenul cărora ar da năvală nişte costorari ce vor să-şi improvizeze tabăra acolo.

În anii ’90, s-a manifestat o nouă formă de atac asupra ordinii literare, una care s-ar putea numi barterul literar. Ea a fost pusă la cale de şefii diferitelor instituţii culturale, din provincie mai ales, reviste literare (ivite precum ciupercile după ploaie) şi nu numai. Apărea pe fondul unor frustrări ale acestora că nu sunt luaţi în seamă literar. Principiul barterului literar, pe cât de simplu, pe atât de eficient şi fără legătură cu valoarea literară în sine, ar suna cam aşa: eu te promovez pe tine, tu pe mine. Aceasta era reciprocitatea directă/ simplă. Uneori însă jocul măsluirii literare era mai sofisticat, cuprinzând nu două, ci trei verigi ori chiar mai multe. Cum se petreceau lucrurile efectiv? Cam aşa: revista mea te premiază pe tine, a ta pe el, a lui pe mine. Şi: revista mea te laudă pe tine, a ta pe el, a lui pe mine şi toţi ieşim în câştig, ne validăm literar unii pe alţii şi păşim tropăind triumfători, cu pieptul plin de decoraţii (n-are importanţă că sunt false!).

Această formă de degradare a ordinii literare, pe care în epocă o consideram inadmisibilă şi gravă, ne pare astăzi ca fiind naivă, benignă în comparaţie cu noile ameninţări ale momentului. Astfel, a apărut şi câştigă teren ideea, extrem de periculoasă, căci e una subtilă, că a trecut vremea instanţelor de validare critică certificate, nu mai există autoritate critică, iar recunoaşterea literară se realizează difuz printr-o mulţime de grile de lectură distribuite într-o reţea. E epoca like-urilor, personalitatea critică ar fi un concept depăşit. În felul acesta, centrul de autoritate dispare, atomizat: nu mai avem un centru, ci o puzderie de firimituri de centru. Se deschide larg poarta imposturii, a bunului plac, a lipsei de criterii în aprecierea unui text literar. Analiza literară e dată la o parte de edictul fără argumente. În aceste condiţii, cu uşurinţă, o carte excepţională poate fi făcută praf, iar o bazaconie provenită din grup va fi decretată excepţională şi autorul ei suit pe soclu de membrii grupului. O asemenea idee a eludării autorităţii critice prin înlocuirea personalităţilor cu acele reţele de validare prezintă câteva vulnerabilităţi care o descalifică. În primul rând, cine-i validează pe cei din reţea care îşi iau dreptul de a valida, cum ne putem încrede în gustul lor literar, în judecata lor critică, când ei n-au dovedit prin nimic capacitatea lor de a aprecia corect calitatea unui text literar? Şi apoi: prin instaurarea acestei noi atitudini faţă de literatură se neagă însuşi principiul de fiinţare al acesteia. Căci egalitatea de şanse în literatură nu înseamnă decât egalitate pe linia de start a cursei, nu şi pe cea de finish: în literatură există performeri, există câştigători şi aceştia se aleg dintre cei cu înzestrare literară deosebită şi, desigur, există numeroşi pierzători, care abandonează pe drum sau care ajung la capătul alergării târziu, sleiţi. Situaţia este aceeaşi şi pentru criticii literari. Autoritatea nu vine de la sine, nu ţi se atribuie, nu ţi se dăruieşte pe ochi frumoşi, ci se câştigă, prin vocaţie demonstrată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara