Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Suferinţa în formă fixă de Alex Goldiş

Claudiu Komartin, Cobalt,
Bucureşti, Casa de Editură Max Blecher, 92 pag.

Evoluţia carierei scriitoriceşti a lui Claudiu Komartin a avut un traseu cel puţin in-teresant. Instalat destul de repede în vârful canonului douămiist – responsabil, alături de Dan Coman, de dimensiunea lui neoexpresionistă–, autorul Păpuşarului şi a altor insomnii a întârziat să confirme, prin volumele următoare, aşteptările de poet providenţial al generaţiei.

Au contribuit la această gonflare mediatică o mentalitate literară niţel romantică (romanţată?), pusă numaidecât pe identificarea câte unui geniu precoce în fiecare generaţie, precum şi nevoia, de înţeles la începutul anilor 2000, de „sânge proaspăt”. Din toată literatura postbelică, poate doar în Nichita Stănescu să se fi investit atâtea speranţe după primul volum.
E drept că între timp Claudiu Komartin a devenit un excelent manager – cu alură de misionar – al poeziei de ieri şi de azi, de la noi şi de aiurea, prin moşirea câtorva instituţii puternice. Clubul de lectură şi Editura Max Blecher au descoperit şi publicat deja nume tinere de rezonanţă precum Matei Hutopila, Teodora Coman sau Anatol Grosu (foarte recent, Vlad Drăgoi), în timp ce Poesis Internaţional, recentă mare victimă a crizei economice, reuşea să menţină în fiecare număr o cotă ridicată a traducerilor din poezia contemporană. De altfel, împreună cu Radu Vancu, iniţiatorul cenaclului „Zona Nouă” din Sibiu, Claudiu Komartin a pus bazele unui soi de ecumenism poetic, menit să pună la un loc manifestările de poezie bună, indiferent de origine şi de orientare. Prin volume colective de tipul Cele mai frumoase poezii ale anului, în care autori octogenari se combină cu „post-douămiişti”, cei doi spulberă (şi bine fac!) percepţia generaţionistă, pe sertăraşe, a poeziei româneşti. Un gest de normalitate care, pus în practică cu ceva mai mult discernământ – câteodată, cei doi fac paradă de acest împăciuitorism literar –, va modifica, pe termen lung, modul în care se discută poezia la noi.
Nu-i de mirare că acest misionarism întru poezie, cu mize de proporţii, a lăsat oarecum în umbră cariera poetică propriuzisă a lui Claudiu Komartin, care, e drept, n-a mai reuşit să facă valuri nici cu Circul domestic, nici cu Un anotimp în Berceni. Imaginea poetului, pompată artificial de la început, a început să scadă proporţional cu creşterea cotei de manager al Poeziei. Astfel încât mai toată lumea a aşteptat volumul recent apărut ca pe o reinventare şi – poate, mai important – ca pe o restabilire a echilibrului dintre cele două dimensiuni ale personalităţii lui Komartin.
Din nefericire, trebuie spus de la început că volumul Cobalt i-ar putea dezamăgi atât pe fanii poetului, cât şi pe amatorii de poezie bună în general. Şi asta nu pentru că mai toate direcţiile poeziei lui Komartin sunt reluate cu modificări minime (poate că nici n-ar fi deranjat atât de mult un nou volum în maniera Păpuşarului…), ci pentru că din neoexpresionismul de tip Ion Mureşan- Angela Marinescu n-a mai rămas, în Cobalt, decât o caricatură. Filmul disperării, al exasperării şi al damnărilor căutate se derulează de-a lungul întregului volum, într-o monotonie tematică şi stilistică surprinzătoare pentru un atât de bun cunoscător al poeziei contemporane. Cel mai adesea avem de a face, în versurile lui Komartin, cu postura narcisiacă a unui aristocrat tânăr care-şi face din martiraj un titlu de nobleţe. Impulsul central – şi poate singurul convingător – al acestei poezii e autoînduioşarea, jucată melodramatic până la capăt, în acelaşi scenariu. O conştiinţă calamitată stă eroic în faţa unei apocalipse anunţate în tonuri care de care mai sumbre. Niciun vers fără promisiunea câte unei prăbuşiri: „Poate să vină dragostea sau iarna atomică,/ de-acum mi-e totuna”, „Vântul s-a înteţit, păsări se lovesc/ de ferestre,/ de pian.// Gata cu strategiile! Celui ce vrea să-şi facă ţăndări capul,/ îi las capul meu/ şi mă duc”; „ne vom târî sub o piatră şi vom aştepta/ nepăsători tunetul”. Dacă există ceva variaţie în aceste tablouri sumbre, precum şi o evoluţie de la Păpuşarul şi alte insomnii, ea e de regăsit doar în capacitatea de a identifica nevroze în gesturi cotidiene infime (concesie cât de mică făcută minimalismului?): în apariţia unei noi cute, în „gestul discret de retragere a cotului”, în „mâna mai nesigură” etc. Apocalipsa e cu atât mai perversă, se sugerează în Cobalt, cu cât ea se insinuează, pe tonuri şoptite, aproape senzuale, în fapte banale.
Cea mai deconcertantă nu e monotonia tematică (formula expresionistă legitimează şi încurajează obsesiile), ci combinatorica stilistică extrem de previzibilă. Inflaţia de anafore, comparaţii, metafore şi alte construcţii simetrice, de parcă poetul şiar pune în scenă disperarea în forme fixe, e susţinută de o un vocabular expresionist leneş. Oriunde te-ntorci, aceeaşi proliferare de organe bolnave şi de eviscerări strict decorative: „mâinile erau un evantai prăbuşit”; „faţa mea şi-a amintit totul despre dorinţă/ despre parfumul ei violent”; „şi înapoi, cu braţele-nvineţite,/ cu gâtul stors ca o rufă/ mi-au crescut gheare, copite”; „am o copită în loc de inimă,/ şi-un ghem de păr în loc de ficat”; „eu eram învins jigărit cu fierea în gură/ cu gura în palme şi palmele nu conteneau/ să mă plesnească întărâtate de tremurul animalic”; „ochii tuturor/ scaunelor se închideau să nu mă mai vadă/ şi urechile tuturor meselor erau pline de câlţi/ să nu-mi mai audă şuieratul dement”; „să ne zburăm creierii hohotind/ hohotind al naibii, ca după o treabă bine făcută”. Hemoragiile fanteziste din poezia lui Claudiu Komartin ar putea lăsa gura apă oricărei comunităţi EMO mai acătării: „ai trecut prin apă/ în zori, ca printr-un sânge leneş”; „sub cuvintele mele cineva pierde sânge”; „şi chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite/ şi sângele lor se scurgea mereu în altă direcţie/ decât sângele meu”; „noaptea asta se joacă cu tine şi te lasă într-o baltă de sânge”; „prin vene/ sângele îngroşat va fi în curând/ la fel de încet ca puroiul”; „prin vene/ sângele îngroşat va fi în curând/ la fel de încet ca puroiul”; „sângele nu are să valoreze mai mult decât ploaia acidă”. Nu nevoia de estetizare a disperării e de imputat unui poet care-şi mărturiseşte „refugiul în frumuseţe” sau teama de a „cădea în derizoriu”, ci comoditatea unor expresivităţi de inventariat pe bandă rulantă în poezia ultimilor ani: „în curând, ne vom râcâi împreună/ disperarea cu şpaclul”; „într-o zi, lumea asta o să ne coasă/ gurile cu catgut”; „un acordeon în flăcări risipeşte cântecul/ comprimat al hălcii din care/ se înfulecă pe ascuns” ş.a.m.d.
Salvează volumul de la eşecul total doar Poemul pentru cei din urmă, unde expresionismul viziunii face casă bună cu confesiunea tranşantă, în numele „ultimilor supravieţuitori”. În descendenţa directă a Poemului petrolifer al lui Geo Bogza, ultimele versuri din carte atacă, cu un spirit justiţiar care nu-i vine tocmai rău lui Komartin, civilizaţia post-apocaliptică a războiului şi a „cimpanzeilor hypertech”, într-o societate unde „nu se mai poate spune ceva decent/ în numele altora”. Această sensibilă modificare de tonalitate prin lărgirea imaginarului poetic (care părea, până acum, că se desfăşoară de la mână pân’la viscere, pe circuitul închis organe interne-organe externe) nu poate echivala, însă, cu o reinventare. Per total, Cobalt îndepărtează şi mai mult mitul poeziei lui Claudiu Komartin de realitatea sa de pe teren.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara