Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Suferinţele tinerei Jeni de Ioana Pârvulescu


În 1939 Jeni Acterian termină Facultatea de Filozofie. Cînd le comunică prietenilor intenţia de a merge la Sorbona, ca să-şi ia doctoratul în logică matematică, acestora li se pare că ar avea mai mult succes dacă ar continua teza Iuliei Hasdeu Elemente de metafizică în folclorul românesc şi o sfătuiesc să-şi schimbe proiectul. Tînăra de la mijlocul secolului al XX-lea nu simte însă nici o afinitate cu cea de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi respinge intrigată, dacă nu chiar indignată, ideea. Şi totuşi, prietenii avuseseră o intuiţie corectă: cele două fete seamănă, în esenţă. Schimbînd epocile şi rochiile între ele, într-un joc al lumilor posibile, ele ar fi putut să se substituie una alteia cu destulă uşurinţă. Jurnalul scris de Jeni Acterian poate fi jurnalul unei Iulia Hasdeu interbelice: aceeaşi precocitate, aceeaşi pasiune pentru cărţi, pentru studiu, pentru filozofie, pentru limbile străine, aceeaşi capacitate de a privi lumea cu ochii deschişi. Orgoliul firesc (amîndouă se consideră inteligente şi capabile de orice performanţă intelectuală) şi independenţa de gîndire sînt, de asemenea, comune. Dar Jeni Acterian pierde cîteva din avantajele secolului al XIX-lea: optimismul, încrederea în viaţă, entuziasmul şi o anume inocenţă (adică ignorarea răului). Umorul ei este cu cîteva nuanţe mai închis decît al Iuliei, părinţii sînt mai departe, practic excluşi din familia spirituală pe care şi-o caută Jeni, neantul e mai aproape, iar moartea devine obsesie. în scurtul răgaz în care a avut timp să-şi dea seama că va muri curînd, Iulia Hasdeu fusese destul de senină, avînd tulburi speranţe într-un "dincolo" (eventual reîncarnare). Jeni Acterian, în schimb, este terorizată de moarte indiferent cum şi-o imaginează şi se simte murind încă de cînd "pocneşte de sănătate". îşi notează în jurnal un fragment "liniştitor" pe temă, scos din Apologia lui Socrate, dar remediile nu funcţionează, o nelinişte surdă îi întunecă existenţa. Nu crede în Dumnezeu. I se pare că a început să moară înainte de a începe să trăiască şi că face, ca toţi oamenii şi împreună cu ei, "atîta risipă de viaţă pentru a ascunde atîta moarte".

Cum am întîlnit în cursul de logică o frază în care era vorba de anul 2000, mă gîndesc că în definitiv ar fi posibil să trăiesc încă în anul două mii. Aş avea 84 de ani şi aş fi foarte probabil chircită şi cocoşată. Asta, în toată sinceritatea, nu pot în nici un fel să-mi imaginez. Cred că e absolut imposibil ca să nu mor tînără (27 sept. 1936).

într-adevăr, Jeni Acterian, care putea să aibă 85 de ani la data cînd scriu aceste rînduri, a murit tînără, la 41 de ani, după ce a făcut nu numai "risipă de viaţă", ci şi ceva mai multă risipă de suferinţă decît contemporanele ei. în comportament, în ocupaţii, în tot ce ţine de exterior, Jeni seamănă cu tinerele interbelice (e născută în 9/22 iunie 1916). Citeşte Proust încă înainte de 20 de ani, se consideră o tînără fată în floare, e amatoare de film şi de teatru (după 30 de ani chiar se dedică teatrului şi lucrează cu un "băiat vioi", de 23 de ani, Liviu Ciulei), ascultă cu plăcere jazz, studiază la biblioteca Fundaţiilor, e nelipsită de la concertele simfonice, prinde transmisii de concerte străine la radio, merge la Balcic, se bronzează şi face nudism, înoată, face gimnastică, merge la croitoreasă, are flirturi, se narcotizează cu romane poliţiste (metoda ei de a învăţa limbi străine şi de a-şi alunga urîtul), fumează şi rîde şi e melancolică.
Dincolo de toate astea se află însă o fiinţă singulară, chinuită şi singuratică. învaţă cumplit de greu să se bucure de viaţă şi multă vreme scrisul ei este, ca şi autoarea, incapabil de bună dispoziţie. Replica lui Mircea Eliade, consemnată la un moment dat: "Vai de mine, Jeni, dar viaţa nu e chiar atît de urîtă" traduce şi perplexitatea cititorului. De pe la 22 de ani Jeni Acterian pare, încetul cu încetul, să întinerească, să refuze de a se lăsa cu totul în voia reflexului lucidităţii, pe care o cultivă întreaga generaţie. Descoperă de altfel devreme unul dintre paradoxurile vieţii lucide: "Cu cît eşti mai lucid şi mai treaz cu atît mai mult îţi dai seama că viaţa seamănă cu un vis". Bîrfa, obicei care în Capitală e dus la rafinamente extreme (îl şocase, încă din secolul XIX, pe ardeleanul Timotei Cipariu sosit la Bucureşti într-o călătorie prin Valahia) nu contrazice la Jeni Acterian fair play-ul: "Eu care bîrfesc de sting n-am avut niciodată laşitatea să las să se spună un cuvînt mai în doi peri despre un prieten, în faţa mea. Sar imediat arsă. Nu ştiu de ce Dumnezeu nu pot fi deloc laşă la capitolul prietenie". Jurnalul este uluitor însă din alte motive decît spiritul de dreptate şi sinceritatea care ies la iveală în asemenea afirmaţii.
Ceea ce este unic la Jeni Acterian, în special faţă de generaţia "trăiristă" în care poate fi inclusă deşi, ca vîrstă, e mai mică, este formidabila ei capacitate de a nu cădea în capcanele în care tot contextul ar fi "îndreptăţit-o" să cadă. Independenţa ei este remarcabilă. Deşi face parte dintr-un cerc cu tendinţe legionare (fratele ei, Haig, pasionat numai de teatru şi mai degrabă mimînd o preocupare politică, este arestat la rebeliunea legionară), Jeni este străină de orice influenţă de acest fel. în 28 sept. 1940 notează: "Dimineaţa venit C. Am combătut convingerea sufletului ei legionar întru darea tezei de licenţă şca să dea tezaţ şi a licenţei însăşi. S-a împotmolit pînă în gît în legionarism. Rezultatul: 1) este mecanizată şi fanatizată; 2) nu vrea să-şi dea licenţa pentru a urma orbeşte "ordinele". [...] Cred că am reuşit s-o conving să-şi dea licenţa, dar nu cred că asta înseamnă prea mult pentru descătuşarea ei din legionarism. în fond, fiecare cu structura lui. Dacă îi place omului să fie redus la rangul de sclav fanatizat şi util, n-are decît". Are suficientă distanţă şi faţă de politica însăşi: "îmi este imposibil să pricep cum ajung oamenii de la opinii politice la reducerea întregii lor personalităţi în politică. [...] Cînd văd pe cineva în starea asta, chiar cînd este propriul meu frate, îmi devine brusc străin şi nu ştiu de ce am o vagă teamă". Cercul de prieteni mai mari este judecat cu multă detaşare (deşi de obicei, la tineri, prietenii mai mari sînt imitaţi) şi, oricît ar fi de interesanţi, oamenii pe care-i frecventează nu devin repere: Eugen Ionescu îi place, e amuzant şi o face să rîdă, Cioran i se pare un frate de obsesii şi un om fermecător, dar îi amendează misoginismul şi complexele, Eliade e citit cu un ochi critic, Noica o impresionează ca inteligenţă, dar îi rămîne străin şi e suspectat de ipocrizie, Camil Petrescu este înfruntat într-un dialog. Acelaşi lucru şi cu profesorii, judecaţi foarte rece: Nae Ionescu o deranjează pentru că trage chiulul de la cursuri şi-şi politizează discursul (carisma lui acţionează însă asupra ei postum sau în combinaţie cu aura morţii, astfel încît îi devine apărătoare pasională), Motru spune locuri comune şi vorbeşte agramat şi prost, P.P. Negulescu pretinde frecvenţă obligatorie, are voce hîrîită şi e enorm de plicticos, Gusti e plin de el şi-şi ţine cursul ca şi cum "l-ar scuipa studenţilor" etc. Asistenţii (Vulcănescu, Vianu) sînt priviţi cu ceva mai multă îngăduinţă. De remarcat însă că pe măsură ce timpul trece, studenta îşi corectează opiniile, fie ele pozitive sau negative, evoluează, înţelege cu totul altfel un om sau, dimpotrivă, capătă argumente pentru o primă impresie valabilă. Tocmai în această permanentă rejudecare a lumii constă calitatea ei principală: fuge de etichete şi de opinii formate o dată pentru totdeauna. Păcat că jurnalul ei, publicat postum şi fără ca autoarea să şi-o fi dorit, are un titlu-etichetă, nu neapărat exact: Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit.
Una din sursele suferinţei acestei fiinţe remarcabile este dragostea. Mai întîi dragostea ca lipsă, apoi ca prezenţă răvăşitoare.

Doamne Dumnezeule, zei ai Cosmosului cu care am avut toată viaţa de bombănit...De-ar ţine. [...] Iluzie?! Poate. Dar bună iluzie!! Pentru momentele astea, dacă n-ar fi decît astea, Doamne, ce bine că nu mi-am pierdut răbdarea. Doamne ce bine că n-am renunţat. M-am agăţat ca o fanatică de ideea că nu se poate să fi greşit. Că e un om acolo. Nimic din ce făcea sau spunea nu m-ar fi îndreptăţit să cred altceva decît că e o lichea. Şi totuşi simţeam tot timpul subteran că e uman şi cald... (15 noiembrie 1946).

Jeni Acterian se îndrăgosteşte cu adevărat şi complet abia după război, (ianuarie 1946) şi, se pare, de un om chiar mai orgolios decît ea, un anume S. Este delicat să judeci o asemenea relaţie avînd doar versiunea unuia dintre parteneri. Cert este că judecata şi sentimentele tinerei faţă de bărbatul cel mai important din viaţa ei parcurg toată gama. E ca şi cum această dragoste a femeii de 30 de ani suplineşte toată seria de iubiri posibile, dar neîntîmplate pînă atunci. Dominanta paginilor scrise în perioada dragostei pentru S. este totuşi exasperarea şi, la un moment dat, recapitulînd cîteva din afirmaţiile lui de răutăcioasă sfidare, îşi spune: "Mă întreb dacă mai există în România şi chiar în Europa un exemplar similar. A trebuit să-l nimeresc eu pe singurul".
Cei doi fac din dragoste o competiţie de orgolii (rănite în permanenţă cu reciproc rafinament). Şi totuşi, chiar şi atunci cînd îl analizează cu o răceală maximă, tînăra îl iubeşte cu disperare. Dacă în toate celelalte privinţe Jeni Acterian seamănă numai pe jumătate cu contemporanii ei, în dragoste asemănarea cu eroii romanelor interbelice e izbitoare. Povestea ei de amor din 1946 pare scrisă prin 1933.
Jurnalul lui Jeni Acterian, publicat în 1991 la Humanitas şi reluat de Editura Ararat a fost comentat, la apariţie, ca un eveniment. Este primul jurnal care dă cu adevărat senzaţia că era destinat doar sieşi sau focului. Argumente sînt nenumărate, de la o evidentă selecţie fără grija coerenţei poveştii pînă la indiscreţia de un tip cu totul aparte, indiscreţii "neliterare", pe care nu le poţi comite decît în faţa ta. Sînt în el lucruri care nu au ce căuta sub ochi străini. Nu am nici o îndoială că autoarea nu l-ar fi publicat, cel puţin nu în totalitate. Şi totuşi, în posteritate, tocmai jurnalul acesta o salvează.