Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Sumiya Haruya - 25 de ani de activitate de George Muntean

Am afirmat adesea, pe parcursul ultimului sfert de secol de când ne scriem şi cunoaştem personal, că, de câte ori revine în România, universitarul Sumiya Haruya, eseist, istoric şi critic literar, traducător hărăzit din limba noastră, ne aduce câte o veste nouă privind activitatea lui de neobosit românist. Căci Sumiya Haruya nu este doar un mare traducător, ci şi un românist de întâia mărime. Aşa a fost, anul acesta, atât cu ocazia vizitelor sale la noi, cât şi cu a noastră ( a poetei Adela Popescu şi a mea) în Japonia.
           
Deocamdată, câteva date despre excepţionalul susţinător al culturii şi spiritualităţii noastre, prin eforturi personale, în lume. S-a născut în 5 februarie 1931 în satul Kokufu-mura (acum oraşul Gunma-mati, localitate în care se află ruinele, bine conservate, ale unui impozant templu budhist din secolul al VIII-lea) din prefectura ( judeţul) Gunma.
          
Familia Sumiya, însumând circa 18 generaţii cunoscute, a crescut între vechi, întinse şi puternice tradiţii rurale din ţara lui şi între mari intelectuali niponi. Bunicul Tomota ( 1864-1943) a fost şi primar. Tenrai ( 1869-1944), frate cu primarul, a fost un mare cărturar, poet, preot creştin şi gânditor pacifisto-creştin, militant antirăzboinic. Revista lui de propagare a credinţei creştine şi a unor convingeri complementare, "Seika", a fost oprimată de către autorităţile dictatoriale şi desfiinţată în 1936.
          
Tatăl lui Haruya, Saburo ( 1900-1967), moştenitorul lui Tomota, a fost şi el poet de tanka. Încă elev de gimnaziu fiind, a publicat prima carte de poezie. Volumul postum Hitori yuku miti ( Drum singuratic) conţine 1665 de tanka. Unchiul Etsuji ( 1895-1987) a fost istoric al economiei şi preşedinte al Doshisha ( un important complex şcolar din Kyoto, compus din două universităţi şi mai multe institute). L-a adorat pe Tenrai şi a fost botezat creştin de acesta. Iwane ( 1900-1997), alt unchi, a fost unul dintre precursorii artei avangardiste din Japonia, cu opere în muzee şi colecţii. Aceştia sunt doar o parte din înaintaşii, colateralii şi contemporanii cu care se înrudeşte. Pe un asemenea fundal a deprins Sumiya Haruya cultul valorilor şi al muncii, al iubirii de patrie, de oameni şi al democratismului ce-l caracterizează şi-i relevă talentul, viaţa şi mai ales opera.
          
Sumiya Haruya a făcut şcoala primară în satul natal şi cea medie în Maebasi ( reşedinţa prefecturii Gunma). Era perioada în care se interesa mai ales de limba engleză şi de matematică. La liceul Matsumoto ( liceu de stat din vechiul regim de învăţământ, de dinainte de 1950, cu efecte decisive pentru a înţelege cultura generaţiei sale) a ales limba germană ca primă specialitate, însă, fiind fascinat de viaţa şi literatura lui Jean Arthur Rimbaud, a început să studieze singur limba franceză. La Universitatea din Tokyo s-a înscris la Facultatea de Limba şi Literatura Franceză ( 1950-1953). S-a angajat în mişcarea studenţească împotriva războiului, opţiune a mai tuturor membrilor numeroasei lui familii, a prietenilor şi cunoscuţilor săi. Pentru teza de licenţă s-a oprit la viaţa şi opera lui Paul Eluard. Cântă la chitară de pe la 25 de ani şi de pe la 35 joacă teatru No.
          
După absolvire, a lucrat la diverse edituri cu profil didactic din capitală. Cea mai importantă lucrare ca redactor este Shinseiki Encyclopedic Lexicon, circa 3000 de pagini, Editura Gakken, 1968. În 1967 a obţinut locul 3 la Concursul de GO al Editurii Gakken.
          
Din anul 1973 se preocupă de studiul limbii române. Începând din 1975, a participat de repetate ori la cursurile de vară de limba şi cultura românească la Braşov, Sinaia, Bucureşti, Iaşi şi la Baia Mare.
          
Între 1986 şi 1990 a fost doctorand, având-o conducătoare pe prof. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
          
În acelaşi timp a organizat catedra şi a ţinut cursuri de limba şi literatura japoneză la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea Cultural-Ştiinţifică din Capitală, acum "Ioan I. Dalles".
          
În 1989 a participat activ şi direct la evenimentele revoluţionare din decembrie.
          
În perioada 1992-1996 a fost lector de limba română la The Foreign Studies Institute al Ministerului Afacerilor Externe din Japonia.
          
Din 1993 este director al Asociaţiei Japonia-România ( preşedinte Tsutomo Hata, fost prim-ministru al Japoniei, iar secretar general este Chiharu Ygaya, fost vicecampion mondial olimpic la schi, toţi apreciindu-i superlativ opera de traducător, de manager şi de om de cultură multilateral). În cadrul ei, se va încerca stimularea relaţiilor reciproce şi multiplicarea înfrăţirilor şi relaţiilor prieteneşti dintre diverse localităţi din Japonia şi România.
          
Traduce de mulţi ani literatură română în japoneză. În volum i-au apărut în ultimul sfert de secol următoarele: 1978 Antologie de basme româneşti ( Rumania no minwa), Editura Kobunsha, Tokyo; 1980 Basme balcanice ( Barukan no minwa), Editura Kobunsha, Tokyo; 1982 Mircea Eliade: Secretul Doctorului Honigberger ( Honigberger hakushi no himitsu), Editions Archives, Kyoto; 1985 Liviu Rebreanu: Ion ( Daichi e no inori), Editura Kobunsha, Tokyo; 1993 Ion Pacepa: Red Horizons ( Akai Oocho, din limba engleză), Editura Kobunsha, Tokyo; 1993 Mircea Eliade: 19 trandafiri ( Jukyuhon no bara), Editura Sakuhinsha, Tokyo; 1995 Mircea Eliade: Domnişoara Christina ( Reijo Christina), Editura Sakuhinsha, Tokyo; 1996 Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene ( Yoseitachi tachi no yoru), Editura Sakuhinsha, Tokyo; 1997 Zaharia Stancu: Şatra ( Jipusi no horobasha), Editura Kobunsha, Tokyo; 1997 Liviu Rebreanu: Pădurea spânzuraţilor (Shokei no mori), Editura Kobunsha, Tokyo; 1999 Mircea Eliade: Maitreyi, Editura Sakuhinsha, Tokyo; 2003 Adela Popescu: Între noi timpul ( ediţie bilingvă, în japoneză şi în română, Watacrapachi no aida ni-toki), Editura Michitani, Tokyo, cu un excurs de marele istoric şi critic literar Shuichi Kato, intitulat Adela Popescu, omul şi opera , cu o postfaţă a traducătorului, cu 5 ilustraţii de importanta pictoriţă Fusako Kodama şi cu imaginea sculpturii Clepsidră 4, de Ion Irimescu.
          
A publicat în diverse periodice şi antologii, traduceri din Ruxandra Niculescu ( Strada Plopilor Vechi), Adrian Rogoz ( Fuga în spaţiu-timp, Altarul zeilor stochastici), Horia Aramă ( Verde Aixa), Vladimir Colin ( Broasca), Gheorghe Săsărman ( Evadarea lui Algernon), Eugen Barbu ( Prânzul de duminică), D.R. Popescu ( Mări sub pustiuri), Gib. I. Mihăescu ( Visul) şi Urmuz ( Pagini bizare). A prefaţat şi adnotat cartea de istorie literară japoneză a lui Donald Keene, Literatura japoneză, Editura Univers, 1991 ( tradusă de Doina şi Mircea Opriţă), precum şi volumul Jocul de GO de prof. univ. Gheorghe Pop, organizând, în acelaşi timp, diverse cercuri pentru studierea acestui joc etc.
          
Acum lucrează intens la încheierea traducerii prozei fantastice a lui Mircea Eliade ( trei monumentale volume, circa 1600-1700 pagini), ordonată în mod ştiinţific pentru prima dată în lume ( după aproximările, efectuate, cam grăbit, de Eugen Simion şi Mircea Handoca) , cu o prefaţă competentă de specialistul în poloneză, rusă şi alte literaturi central şi sud-est europene, universitarul Numano. Apariţia marelui ciclu ( întâiul volum a şi apărut deja) este iminentă şi va constitui, prin competenţă, acurateţe şi valoare, un triumf neobişnuit al scrisului lui Mircea Eliade ( care va deveni şi pe această cale cel mai tradus şi cunoscut scriitor român în Japonia), al culturii române şi al traducătorului, care-şi încununează astfel 25 de ani de activitate în slujba creaţiei.
         
E posibil ca în curând să fie publicat romanul Luntrea lui Caron al lui Lucian Blaga, tradus de el în japoneză, ca şi de alte mari opere româneşti, la a căror transpunere în niponă meditează.
          
A publicat numeroase articole, interviuri, eseuri, studii, recenzii etc. în presa română, japoneză şi din alte ţări, din care încerc să-i alcătuiesc un volum în limba română, cu aparatul critic cuvenit.
          
În 1986 a primit Premiul Asociaţiei Traducătorilor din Japonia pentru versiunea niponă a romanului Ion de Liviu Rebreanu. În 1999 a primit Premiul Fundaţiei Culturale Române pentru integrarea literaturii române în circuit internaţional. Respectivele instituţii ar trebui să facă în continuare eforturi pentru cunoaşterea şi promovarea acestor realizări de excepţie.
          
Există propuneri pentru decorarea lui, meritată "cu asupra de măsură", cum zicea Eminescu, de către statul român şi de către marea, prestigioasa şi reprezentativa Fundaţie Japonia. Opera şi activităţile lui complexe ar putea fi onorate cu câte un mare premiu de către orice instituţie naţională de valorificare a unor realizări de asemenea amploare, de la Academia Română la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii şi Cultelor, al Educaţiei, Învăţământului şi Cercetării, la Uniunea Scriitorilor din România şi la altele.
          
A călătorit în Estonia, Franţa, Italia, Germania, Rusia, Ungaria, Ucraina, România ( în principalele localităţi, inclusiv în Basarabia şi în nordul Bucovinei, "Kurilele româneşti", cum i-am determinat pe mulţi niponi să le numească, datorită soartei lor tragice), Spania etc. ţări unde are numeroşi prieteni, printre care mulţi românişti, cele mai numeroase şederi şi călătorii efectuându-le în România, unde are probabil cei mai numeroşi admiratori, cunoscuţi şi prieteni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara