Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Sunetul muzicii de Simona Vasilache

Deschid – ispitită, recunosc, de portretul pe care i-l face Dan C. Mihăilescu lui Morand (în R.l. 34), o carte altfel despre Bucureşti.
O carte despre cum ajunge să-l intereseze Bucureştiul pe un scriitor elveţian, a cărui mamă a copilărit în România, în anii depărtatei belle-époque. Îmbătrînind şi, mai cu seamă, ştiind că boala Alzheimer îi şterge treptat amintirile, dinspre cele recente spre cele vechi, lăsîndu-i doar memoria îndepărtată, şi pe-aceea temporar, doamna S. îşi roagă fiul să plece în fostul „mic Paris”, să confrunte la faţa locului poveştile de demult, spaţializarea muzicilor gîngurite din copilărie cu imaginile proaspete de-acum.
Povestea aceasta, a unei întîlniri neplănuite cu trecutul, a privirilor pe furiş prin fisuri în zid şi-a încercărilor de-a recîştiga amintiri din vremea cînd nu se născuse încă o scrie Christian Haller în Muzica înghiţită, romanul apărut la Polirom în 2004, în traducerea Norei Iuga, cu o postfaţă de Rodica Binder. O flaşnetă care face poze, aşa pare cartea, un şir de scene din filmul mut, cărora li se adaugă apoi coloana sonoră a unui timp întîrziat cu mai bine de cincizeci de ani. Realitatea bucureşteană, aceea din copilăria fericită a lui Ruth S., sună în Elveţia ca un evergreen pe care doar cu greu te-ai îndura să-l datezi. Trecutul filmat e, iniţial, o obsesie care-şi selectează „corpul” din alte experienţe ale naratorului, compatibile întrucîtva cu ceea ce ştie despre expediţia pe Dunăre a bunicilor: „Dar această lumină în Sadarghatt, portul pe Buriganga, mi-a amintit atît de mult povestirile mamei mele, pe care le-am asimilat, bineînţeles, cu propriile mele reprezentări şi le-am preluat – cum se întîmplă de obicei cu filmele – de la ţara mult mai sudică, din Bangladesh, ca să fiu mai exact, transpunînd întreaga configuraţie la Giurgiu, pe Dunăre. Am făcut acest lucru cu certitudinea bruscă a unei recunoaşteri: aşa trebuie să fi arătat pe atunci momentul cînd mama a părăsit pentru totdeauna România în care crescuse.” Aşadar, o Românie-colaj, făcută din fotografii mişcate, scoase din cadrul lor, pentru a se potrivi în conturul unei fantome familiale. Ca nălucile, România mamei naratorului nu mai are consistenţă, ci păstrează doar amintirea că a avut odată corp, că a existat cîndva de-adevăratelea. Peste dagherotipiile de altădată trece astfel, ca un creion chimic pe foaia de deasupra unei monezi, imaginaţia, reactivată, de copil care compune alte chipuri, alte peisaje. Cartea întreţine un joc subtil între felul în care se schimbă, ca într-o dioramă, realităţile cunoscute cîndva de mamă în mintea fostului copil hrănit cu poveşti şi transformările reale, cunoscute de România după Al Doilea Război Mondial, pe care acelaşi fiu plecat în recunoaştere le va constata pe viu.
Peste tot, într-o ţară cu un trecut şubrezit, ţinut în viaţă cu efort, asemeni amintirilor ameninţate de uitare, va vedea urme amestecate, fantome şi spectre. Fantomele sînt ale modernităţii ruinate, care s-a străduit să nu moară, să rămînă în fîşiile de fost tapet, în faianţa trandafirie, crăpată de vreme, în ochiurile tot mai destrămate ale perdelei. Spectrele sînt, la rîndul lor, rămăşiţele orînduirii de puţină vreme încheiate, care şi-a lăsat ceaţa grea, imposibil de străpuns, şi pe locuri, victimele atîtor demolări, dar mai ales pe oameni: „în Cişmigiu, în mijlocul oamenilor care se mişcau liniştiţi şi amabili pe alei, se aşezau pe bănci, se opreau ezitînd la o răscruce, am avut revelaţia acelui număr de oameni, neştiut vreodată, pe care i-a creat acest secol, pentru a căror experienţă nu există cuvinte. Oameni care duc în ei un teritoriu mut, pe care îl sugerează doar ochii febrili cu cearcăne adînci şi vocea obosită sunînd înfundat, cum am văzut la Sorin Manea.” Oameni care sună a gol înfundat.
Deosebindu-se de ei toţi, bătrîna mamă îşi poartă amintirile absorbite într-o melodie căreia i-a uitat de mult cuvintele, un sunet depărtat care se replică undeva în interiorul ei, refuzînd să se lase înecat în vreun fel. E fluxul muzical al conştiinţei, ştiut de la Bergson şi recuperat admirabil, fără stridenţe teoretice, într-un roman fără îndoială emoţionant, dar lipsit de orice fel de patetisme. În traducere îşi păstrează ritmicitatea, alternanţele de arheologie stîrnită, pentru motive de familie, şi antrenare involuntară în istoriile locului, spiralate, crescînd în arabescuri, aidoma jocurilor de lumini în colţurile caselor de altădată. Tristan Tzara, legătura livrescă dintre România şi Elveţia, trece prin paginile cărţii, cu prilejul unui popas al autorului ei la celebra, cîndva, lăptărie a lui Enache Dinu.
Nu e nici o clipă vorba, în carte, de o memorie moartă, care se macină lent, deodată cu zidurile unei case stil, de pe strada Morilor (!), de la început de secol XX. Călătoria de aceea se face. Nu ca să reamintească artificial nişte foste întîmplări, ci pentru a-i forţa pe cei rămaşi să nu le uite. Singurul prezent care i-a rămas bătrînei bolnave este trecutul copilăriei ei şi, aşa cum stă scris, spune motto-ul cărţii, pe blazonul familiei S. din Köln, ignorat generaţii la rînd, „numai prezent e astă viaţă/ şi năzuinţa o paiaţă/ un veac de aur aşteptat/ nu-i om care să-l fi aflat.” Fără dramatisme de prisos, fără lamentări pe ruine, romanul împrumută tehnica fotografilor de artă, a unui Satmary urcat în Turnul Colţei. Din diferite unghiuri, în lumina potrivită, deun galben cald, alternînd cu un albastru rece, filmul se face încet, strîngîndu-se spre mijloc ca o plasă. Acolo, în centrul imaginii, rămîne golul în care poţi să aluneci împăcat, printre firele de urzeală, pînă te prinzi în hamacul unui timp de demult, şi să-ţi spui doar atît, cum spun şi repetă, venind şi plecînd, personajele cărţii: „Es schwankt!” Se clatină...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara