Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Surprizele corespondenţei proustiene de Cornelia Ştefănescu



Bibliografia care a crescut în jurul personalităţii lui Marcel Proust, om şi operă, obiect de studiu din cele mai neaşteptate unghiuri de vedere, legitimează cunoştinţe şi perspective din cele mai diverse puncte geografice şi în cele mai variate limbi ale pământului. În ciuda câtorva informaţii răzleţe, despre români se ştie prea puţin. Neaşteptat de puţin pentru ceea ce a însemnat mai cu seamă întâlnirea scriitorului francez cu nişte oameni cu care a legat prietenie de o viaţă şi care au însemnat mult pentru creator. Sunt fraţii Emmanuel şi Antoine Bibescu, Anna de Noailles şi Hélène de Caraman-Chimay, ambele născute Brâncoveanu, şi fratele lor, Constantin Brâncoveanu, Martha Bibescu. Cu ei s-a sfătuit, lor le-a cerut cărţi. Pe fiecare l-a implicat nu numai în preocupările sale teoretice de creaţie, în schimbul de păreri asupra artei romanului, ci apelează la cunoştinţele şi sensibilitatea fiecăruia pentru îmbunătăţirea textului, dar şi la relaţiile lor mondene în vederea câştigării de partea lui a persoanelor de care ar fi depins publicarea romanului, când relaţiile lor au putut conta în urnirea mecanismului greoi de editare a romanului, atât de nou ca să nu surprindă şi să nu întâmpine rezistenţă. Şi ceea ce merită o atenţie deosebită, atât ca relaţie umană şi cu atât mai mult ca artă, romancierul le împrumută gesturi, trăsături fizice şi morale, mod de a se exprima, de a se îmbrăca, pentru unele din personajele sale.
Numărul românilor cunoscuţi de Marcel Proust este însă mult mai mare decât a fost ştiut până la apariţia monumentalei lucrări în 21 de volume, publicate în Editura Plon, între 1970-1993, de Philip Kolb, Correspondance de Marcel Proust.
Îmi pun întrebarea dacă a bănuit cineva, până la publicarea integrală a acestei corespondenţe, şi chiar după asemenea moment unic în cercetare, ce informaţie va găsi un posibil iubitor de neprevăzut în studiul de o viaţă al lui Philip Kolb pe corespondenţa proustiană. Rezultatul este copleşitor.
Câţi români se mişcă efectiv în paginile corespondenţei, ce lume plină de surprize este trezită cu fiece nume implicat, rămâne să fie demonstrat în cele ce urmează, şi susţinut de citate. Fără un asemenea suport material expunerea ar avea de suferit.
Asupra unui mare adevăr se cuvine să fie informat cititorul. Că mulţumită acţiunii sale, Philip Kolb a reuşit să reflecte ca în-tr-o oglindă conţinutul scrisorilor. Oglindă măritoare, deoarece "Notele" care însoţesc fiecare text în parte, implică, explică, detaliază, concentrează cu o tenacitate şi cu o clarviziune cărora nu li se poate găsi alt calificativ decât împlinire prin exigenţă.
Aici este de reţinut acurateţea informaţiilor lui Philip Kolb privitoare şi la români. Deplasările în spaţiu, ca exponenţi ai diplomaţiei româneşti, ale fraţilor Bibescu, generali şi politicieni, Budişteanu, Grigore I. Ghica, Ion Brătianu, nume însoţite neabătut de cartea lor de vizită, cu funcţiile de la data când Marcel Proust făcea trimitere la posesorii lor, fie direct implicaţi în vreun episod definitoriu pentru ei, fie amintiţi în scene ori situaţii în care prezenţa lor avusese o semnificaţie pentru altcineva.
Nu poate fi trecută cu vederea până unde este extinsă exactitatea lui Philip Kolb într-o situaţie complicată, cum este aceea de a culege informaţiile referitoare la câteva nume de români dintr-o scrisoare în versuri, adresată lui Emmanuel Bibescu: "Et qu'Eustaziu ou Popescu/ Nicolaide ou Grecesco/ Visiteront seuls, dans sa Terre...". În Notă, Philip Kolb enumeră un Dimitrie şi un Neculai Popescu, ambii membri ai Partidului Naţional Liberal din România, un Alexandru Nicolaide în parlamentul român, dar recunoaşte că nu a găsit "vreun Eustaţiu sau Grecescu."
Dacă pe Elena Văcărescu, Marcel Proust o semnalează mereu ca prezenţă în societate, când i se citesc versurile în saloane sau când, la un dejun la Anna de Noailles este de faţă la o partidă de cancanuri, care l-a supărat pe Marcel Proust, Philip Kolb îi face o prezentare conformă personalităţii sale: "Elena Văcărescu, literată şi poetă, personalitate politică, conferenţiară. Domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva)." Pe o prinţesă Gorciacov, întâlnită de romancier tot în societatea familiei de Noailles, Philip Kolb o caracterizează în funcţie de rolul atribuit de romancier: "Se pare că Marcel Proust indică aici modelul pentru prinţesa Şerbatcev din roman", fără să uite a adăuga că "prin naştere" prinţesa este o Maria Sturza, deţinătoare de mari proprietăţi la Sorento, în Italia, şi la Obonkov, în Rusia.
Dar să nu anticipez şi să pierd din vedere citatele în stare, prin verosimilul conţinut, să dea culoare neprevăzutei scene constituite prin scrisori.
Iată cum este introdusă doamna Marghiloman: "Am luat masa aseară la familia de Noailles, cu verişoara ta, Marghiloman, dar nu am avut ocazia să îi vorbesc", scrie Marcel Proust lui Antoine Bibescu, în 1902. Peste un an, altul este unghiul de surprindere: "Ştiai (sau dacă nu, tăcere de mormânt) că eroina celui de al doilea număr al revistei La Renaissance latine (soacra) este verişoara ta, Marghiloman?". Philip Kolb amplifică informaţia, recurgând la publicaţia Tout-Paris: "Este doamna Alexandru Marghiloman, născută prinţesă A. Ştirbey." Informaţia referitoare la personajul de roman vine cu surpriza: "Este vorba de romanul contesei de Noailles, La Nouvelle espérance, apărut în La Renaissance latine în trei părţi, în numerele din 15 ianuarie, 15 februarie şi 15 martie 1903. Eroina romanului se numeşte Sabine de Fontenay; soacra se numeşte simplu, Doamna de Fontenay. Verişoara lui Bibescu, desemnată de Proust model al personajului, este doamna Alexandru Marghiloman, născută prinţesa A. Ştirbey, cu locuinţa pe strada Pierre-Charon, la numărul 16." Aceeaşi sursă de informaţie, Tout-Paris.
Interesul oricărei persoane numite în corespondenţă creşte şi se nuanţează pe măsură ce este lăsată să respire în voie în operă, ca personaj. Iată, puse alături, un final de scrisoare adresată de Marcel Proust lui Reynaldo Hahn şi o pagină din Dimineţile la Prinţesa de Guermantes din Timpul regăsit.
"Cât au îmbătrânit toţi cei pe care i-am cunoscut, scrie Marcel Proust prietenului său despre persoanele întâlnite la o serată muzicală dată de prinţesa Edmond de Polignac. Doar la Polignac a atins în cele din urmă acea tinereţe căreia i-a adăugat blândeţea maturităţii. Nu s-au schimbat nici câteva divinităţi feroce şi rudimentare, în desenul lor sumar. Doamna Odon de Montesquiou, doamna Fernand de Montebello, Saint-André rămân neschimbate în hidoşenia barbară a efigiei lor lombarde. Sunt portretele unor monştri din vremurile când încă nu se ştia desena."
Din toate numele la care fac trimitere Notele, reţin aici pe acel al contesei Odon de Montesquiou-Fezensac. Ea este prinţesa Maria Bibescu, prin naştere, sora prinţului Alexandru Bibescu, tatăl lui Antoine şi Emmanuel.
Philip Kolb leagă finalul de scrisoare de mai sus de observaţiile naratorului din Timpul regăsit: "Singurele care nu se pot împăca totuşi cu aceste transformări sunt femeile, ori cele prea frumoase, ori cele prea urâte. Primele, sculptate ca în marmură, cu trăsăturile definitive din care nimic nu poate fi schimbat, se macină ca statuile. Celelalte, cu unele diformităţi ale chipului, au oarecare avantaj asupra femeilor frumoase. În primul rând, deoarece pot fi cunoscute dintr-o ochire. Este ştiut că la Paris nu există două guri asemănătoare, dar o gură ca a lor m-a făcut să le recunosc în dimineaţa asta, când nu mai recunoscusem pe nimeni. Cu atât mai mult cu cât ele nici nu aveau aerul că ar fi îmbătrânit. Bătrâneţea are în ea ceva uman; ele sunt monştri şi nu par să-şi fi schimbat decât mirosul gurii."
Încă din volumul Corespondenţa cu Bibescu cititorul a intrat în atmosfera de mare încordare menţinută de Marcel Proust de la moartea mamei fraţilor Bibescu. Autor al atâtor pagini memorabile despre moarte, romancierul este sensibilizat la gândul suferinţei provocate de nefericitul eveniment, al singurătăţii care se trage din el; de unde grija, aproape părintească, arătată în scrisorile adresate lui Antoine, nelipsind din ele semnalele afectuoase îndreptate spre Emmanuel: "Afecţiunea mea pentru Mama, admiraţia faţă de mama ta, afecţiunea faţă de tine, toate se unesc pentru a mă face să-ţi trăiesc suferinţa, atâta cât nici nu mi-aş fi închipuit că se poate suferi la suferinţa altuia, când acest altul a devenit puţin parte din propria-mi existenţă, într-atâta mă obişnuisem să fac din asta parte din fericirea mea, acum distrusă cum, iată, eşti şi tu distrus".
Cuvintele de condoleanţă ale Doamnei Adrien Proust se vede că l-au afectat profund pe destinatar, care a tăiat cu o linie apăsată întreaga filă a scrisorii, ca şi cum ar fi vrut să nu mai audă sau să nu mai citească adevărul de care nu ştia cum să se dezbare. Scrisoarea mamei lui Proust este, ea însăşi, un portret simţit al celei de curând pierdute: "Am întâlnit-o astă-primăvară, întâlnire pe care o păstrez cu farmecul unei conversaţii strălucitoare de inteligenţă şi, vai, de viaţă."

Această remarcabilă personalitate este concentrată în anunţul mortuar, reprodus de Philip Kolb după rubrica Le Monde et la Ville din Le Figaro, de luni 3 noiembrie 1902. Oglinda măritoare a Notelor este aici de o evidenţă de necontestat. Este şi motivul pentru care am considerat binevenită reproducerea acestui portret, din care pare să nu lipsească nici o trăsătură importantă:
"O veste foarte tristă:
Prinţesa Alexandru Bibescu, născută Costaki-Epureanu a decedat aproape subit la Bucureşti, unde se afla de câteva luni ca să-şi administreze averea.
Moartea ei lasă un mare gol în lumea pariziană unde era iubită pentru înaltele calităţi spirituale şi sufleteşti, şi îndreptăţit apreciată pentru marele ei talent de pianistă.
Prin saloanele sale, deschise tuturor eleganţelor pariziene şi notabilităţilor artistice şi literare, au trecut cei mai mari muzicieni şi compozitori străini, veniţi la Paris să-şi caute consacrarea talentului.
Căsătorită cu prinţul Alexandru Bibescu, văr cu prinţul Brâncoveanu, frate cu prinţii Nicolae şi George Bibescu, toţi trei decedaţi, şi cu contesa Odon de Montesquiou-Fezensac, lasă prin moartea ei doi fii, prinţii Emmanuel şi Antoine Bibescu.
Prinţesa Alexandru Bibescu a fost cumnata prinţesei Brâncoveanu şi mătuşa prinţului Brâncoveanu, a contesei Mathieu de Noailles şi a prinţesei Alexandre de Caraman-Chimay."
Talentul muzical este pus în valoare ori de câte ori sunt numite femeile acestei familii, cum este şi cazul prinţesei Brâncoveanu (Bassaraba), născută Rachel Raluca Musurus. Interesat ca de obicei de persoanele întâlnite, romancierul se adresează lui Robert de Billy în septembrie 1893, cerându-i relaţii despre o doamnă Jamerson. Ea are relevanţă pentru subiectul nostru din cauza prinţesei Brâncoveanu, stabilită la vila Bassaraba din Elveţia, luată drept punct de reper pentru cunoştinţele sale muzicale: "Nu mai vreau să vorbesc despre oameni pentru ca severul meu Robert să nu mă mai tachineze cu mondenitatea mea. Vreau doar să vă pun o întrebare despre muzică în legătură cu o doamnă Jamerson. Ea nu este nici ducesă, nici prinţesă, prin urmare lăsaţi-o în seama mea; e doar protestantă, ori ca ea aţi întâlnit multe. Pe mine mă interesează pentru că avem prieteni comuni. I-am admirat acestei doamne talentul la pian, de mare stil, după opinia mea. Dar talentul ei este apreciat de judecători sensibili şi competenţi în materie de muzică, prinţesa Brâncoveanu, prietena lui Paderewski, ea însăşi mare muziciană."
În această galerie de portrete de familie îşi găseşte locul portretul lui Alexandru Bibescu, tatăl fraţilor Bibescu. La moartea lui, Marcel Proust l-a evocat în puţine cuvinte, dar de o profundă înţelegere umană: "Nu l-am văzut pe tatăl tău decât o singură dată şi nu mai mult de un minut. Ca aspect, avea acelaşi farmec de care vă bucuraţi cu toţii, preocupări literare, nobleţe şi simplitate. Atât l-am cunoscut eu, dar despre alte însuşiri ale sale am aflat de la atâţia oameni necăjiţi faţă de care şi-a arătat bunătatea."
Nota lui Philip Kolb menţionează obişnuitele date biografice. Îl încadrează social între cei doi fii cu funcţii politice şi diplomatice, Emmanuel Bibescu, fost deputat în Parlamentul României, şi Antoine Bibescu, secretar la Legaţia României de la Paris, "de curând" detaşat la Londra. Frate al contesei Odon de Montesquiou-Fezensac. O trăsătură apare definitorie în această Notă: calitatea lui intelectuală: "şi-a consacrat viaţa strângerii unei colecţii preţioase de cărţi rare".
Începând din anul 1898, în corespondenţa lui Marcel Proust apar nume de români, mai mult sau mai puţin apropiaţi de scriitor. Important este că el este familiarizat cu posesorii lor, iar când nu este sigur de ceva sau vrea să se informeze mai temeinic, îşi întinde antenele cu insistenţă, cu aerul cel mai detaşat, ca şi cum totul nu este decât simplă întâmplare.
Pentru o cât mai fidelă cuprindere a acestei palete umane, voi respecta îndeaproape cum urmează în timp scrisorile deţinătoare de date, sau mai curând promiţătoare de date pentru studiul de faţă. Cu observaţia că este vorba de recunoaşteri, departe de implicarea personalităţilor deja intrate în patrimoniul existenţial al scriitorului.
Cel dintâi nume din această categorie este un doctor Herescu, asupra identităţii căruia Philip Kolb nu insistă, considerând suficientă prezentarea făcută de Marcel Proust lui Constantin Brâncoveanu în 1898: "Fratele meu îmi cere (fără vreun motiv anume, ci doar aşa, în general) să vă recomand pe Dl. Herescu. Intern la un spital din Paris, el urmează să practice medicina la Bucureşti. S-ar părea că este un tânăr cu totul remarcabil şi de mare viitor. Iar bunăvoinţa dumneavoastră poate să-i fie utilă".
Într-o situaţie total contrarie este generalul Budişteanu. Marcel Proust nu îl numeşte când, în scrisoarea din 1902, către Antoine Bibescu, îi aminteşte acestuia momentul plecării în Spania: "Vă amintiţi în ce stare de decădere sufletească vă aflaţi când a fost să plecaţi în Spania." Philip Kolb intervine cu precizarea sa necesară pentru fixarea în timp a momentului şi motivul respectivei deplasări: "Antoine Bibescu a plecat la 12 mai 1902 la Madrid unde, de pe poziţia de secretar al Legaţiei române la Paris, îl însoţise pe generalul Budişteanu, fost ministru de război, însărcinat să reprezinte pe Regele României la sărbătorirea urcării pe tron a Regelui Alphons al III-lea."
Cumpănind starea sănătăţii prietenului, Proust nu lasă să-i scape efectul cu bătaie lungă al relaţiilor şi îl sfătuieşte pe acesta: "Ar trebui să încerci la Dl. Ghica să-ţi dea mai mult de opt zile ca să te refaci." Cine este dl Ghica nu întârzie să precizeze Philip Kolb: "Grigore I. Ghica, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Paris, de la 13 martie 1896. Ca ataşat al consulatului României, Antoine Bibescu trebuia să-şi ceară şefului ierarhic concediul de convalescenţă." Informaţie după Tout-Paris.
Un amănunt de reţinut: Marcel Proust a început prin a se adresa lui Antoine Bibescu folosind persoana de reverenţă, a doua plural, pe care o păstrează, indiferent cu cine altcineva în corespondenţă. Dar în amiciţia lor strânsă, şi de lungă durată, Antoine Bibescu a folosit fel de fel de moduri de adresare. Cel mai frecvent fusese anagramarea numelor: Nonelef, Ucsebib; "tutuirea" provocase adesea stângăcii de care nu întârzie să se plângă. Totuşi metoda o experimentează fără convingere, păstrându-se, oarecum, constant doar faţă de inventatorul năstruşnic, căruia i se datorează şi jurământul sub tăcere de mormânt, acel "tombeau", frecvent în primii lor ani de prietenie.
Dar iată că până şi banala "tutuire" îşi găseşte loc în roman. De la Evian-les-Bains, în septembrie 1899, Marcel Proust exersează cu stângăcie jocul, exact cu cine îl inventase, cu Antoine Bibescu: "...iată ce vă rog să-i spuneţi lui Constantin, dacă tot trebuie să ne adresăm oamenilor cu numele, chiar cu prenumele lor. Obligaţie plăcută căreia, după cum vezi, mă supun dragul meu Antoine", şi pentru a da mai multă greutate legământului, apelează la versurile lui Racine din Iphigenie: "Si pourtant ce respect si cette obéissance/ Semblent dignes à vos yeux d'une autre récompense."
În 1903, aflând că Antoine Bibescu a revenit la Paris, Marcel Proust îl primeşte cu efuziunea de bucurie ce se citeşte în citatul din Pascal: "Joie, pleurs de joie, joie".
Philip Kolb, şi aici intervine oglinda lui măritoare, atrage atenţia că în Guermantes, Saint-Loup "exprimă cu aceleaşi cuvinte bucuria când naratorul îi propune să se tutuiască." Într-adevăr, naratorul îl caută pe Saint-Loup la garnizoana sa de la Doncières ca să-l iscodească despre Oriane de Guermantes, al cărei nepot era. Duplicitatea şi emoţia iubirii au acţionat altfel de cum s-ar fi aşteptat aşa că, spre surprinderea lui, s-a auzit propunându-i lui Saint-Loup: "v-ar supăra dacă ne-am tutui?" "Ei, hai, cum să mă supăr!" veni prompt răspunsul, însoţit imediat de vorbele lui Pascal deja cunoscute "joie! pleurs de joie! félicité inconnue!"! Tot ceea ce urmează este sublimarea pe plan artistic a emoţiei trăite de romancier, uşor de depistat printre rândurile scrisorii mai sus citate:
"- Cum să vă mulţumesc... să-ţi mulţumesc! Când vreţi să începeţi! Plăcerea e atât de mare, încât puteţi să nu-mi mai spuneţi nimic despre Doamna de Guermantes, dacă vreţi, tutuirea mi-ajunge."
"Ce mai înseamnă şi explozia asta de dreyfuzism", ar fi obiectat Maurice Barrès încercării lui Marcel Proust de a veni în apărarea Annei de Noailles. Contesa nu pregeta să-şi exteriorizeze sentimentele cu privire la cazul Dreyfus, care înfierbântase toată suflarea saloanelor pariziene. Şi, pentru a contura momentul, Proust apelează la un martor neaşteptat, punându-l în temă pe Antoine Bibescu într-o scrisoare din 1904: "Mai era de faţă un domn Vaschide, care a emis teorii medicale absurde (tombeau), altfel simpatic, un Parsifal greu de angajat la Operă din cauza accentului şi a repeziciunii cu care vorbeşte. "Se vede că omul era peltic. El repeta într-una "c'est nelveux". Lui Proust nu i-a scăpat acest defect de vorbire.
Nota editorului îl prezintă pe N. Vaschide drept medic român, şef de lucrări la laboratorul de psihologie experimentală de la Ecole des Hautes Etudes. Autor al lucrării La Psycologie du rêve au point de vue médical (1901).
"Nu este deloc frumos din partea ta să nu-mi spui nimic despre Constantinopol, despre Brătianu, despre Bulgaria", reproşează Marcel Proust lui Antoine Bibescu, în martie 1915. Philip Kolb informează: Ion Brătianu este preşedintele Consiliului român începând din 1914, păstrându-şi postul până în februarie 1918. Iar în privinţa ţării vecine: "Bulgaria nu a luat încă poziţie în război. Guvernul bulgar s-a decis, în octombrie 1915, să rupă cu puterile aliate şi să treacă de partea puterilor centrale."

Situaţia se precipită şi în alte ţări europene. În august, România declară război Austro-Ungariei, Italia Germaniei, iar Turcia României. Romancierul, atent ca un strateg la jocul de şah al societăţii timpului său, se vede pus în situaţia să ia în calcul, în anii războiului, împărţirea în tabere a lumii, ceea ce îl face circumspect asupra atitudinii oamenilor şi motivează răbufnirea împotriva lui Petre Carp, mai bine zis împotriva opiniei sale, pentru că ştie că "este cel mai înrăit filogerman." Petre Carp face parte din grupul celor patru români citaţi în scrisoarea de la începutul anului 1916, alături de el fiind Marghiloman, Tache Ionescu şi Filipescu. Despre originea lor se interesează la Antoine Bibescu şi, ca reproş că acesta nu i-a răspuns, reformulează întrebarea la sfârşitul lui ianuarie, mascându-şi curiozitatea: "Sper să fi primit scrisoarea mea de anul nou. Nici măcar despre originile lui Carp şi Maiorescu nu mi-ai vorbit, deşi ele mă lasă indiferent."
Notele lui Philip Kolb îi prezintă pe fiecare din cei patru cu datele lor reprezentative: Petre Carp (1837-1919) bărbat de Stat şi publicist român, fondatorul revistei Ţara românească, publicaţie condusă de liberali. A fost ministru, de două ori şeful consiliului, în 1901 şi 1911. Odată cu războiul din 1914, s-a străduit să impulsioneze România să intre în război împotriva aliaţilor." (Informaţia după Parlamentul Român); Alexandru Marghiloman (1854-1925), ministru al Afacerilor Străine ale României. A fost germanofil"; Tache Ionescu (1858-1922), avocat şi om de Stat român, deputat şi fost ministru. În 1914 a făcut campanie împotriva germanofililor"; Nicolae-Grigore Filipescu (1861-1916) bărbat de Stat român şi scriitor politic, fost deputat şi fost ministru. A fondat liga Acţiunea naţională, care a pregătit intervenţia românească în război, de partea aliaţilor".
Observaţiile lui Marcel Proust, completate de Philip Kolb în Note, nu pot anula vibraţia cu care scriitorul primeşte schimbarea anului, bilanţ dureros al unor morţi şi perspectivă încrezătoare pentru viitor: "Am trecut prin multe suferinţe fizice şi morale. Îţi doresc tot binele în aceste zile, totuşi atât de triste, care ne amintesc dureros că anii revin încărcaţi de aceleaşi minunăţii ale naturii, dar fără să ne aducă o dată cu ei şi oamenii. Vor fi, vai, în 1916, şi violete, şi flori de merişor, şi înaintea lor, flori de gheaţă, dar Bertrand nu va mai fi aici." Iar mai departe "Mai mult ca niciodată, cred în victoria noastră."
La sfârşitul scrisorii, nota predominant elegiacă se schimbă. Marcel Proust pare să-şi continue disputa cu Antoine Bibescu, începută încă din 1902, pe tema folosirii particulelor în nume, apelând la numele lui De Max, tragedian de origină română, născut la Iaşi, cu un debut răsunător la Comedia Franceză, după informaţia lui Philip Kolb. "Ce este ca familie de Max? îl întreabă Proust. Eu nu împing consecinţele principiilor tale Chassang-d'Hosier până acolo încât să spun Max."
Zbuciumul pe fondul războiului nu îl face să renunţe la bucuria de a i se fi citit şi apreciat romanul, abia apărut, primul din ciclul În căutarea timpului pierdut. Marcel Proust este entuziasmat de scrisoarea elegant şi sensibil aplecată asupra personajului său, Swann, venită din partea mamei Elenei Văcărescu, şi reacţionează în două moduri. Trimite de îndată un exemplar al romanului însoţit de o vibrantă scrisoare-dedicaţie doamnei Ion Văcărescu, la 16 iulie 1916: "Omagiul respectuos al autorului deosebit de recunoscător pentru înalta şi măgulitoarea protecţie acordată eroului meu". Dar mai expediază, la scurt interval, lui Lucien Daudet, un concentrat şi simţit comentariu: "După câte mi-aţi vorbit despre domnişoara Văcărescu, mă faceţi să vă spun că am primit de la mama ei o scrisoare într-adevăr splendidă. Întrucât (pe mamă) nu o cunosc, nu-mi dau seama dacă fata a avut vreun amestec, ceea ce nu cred, deoarece scrisoarea pare că vine din partea unei persoane în vârstă."
"Doamna Ion Văcărescu, precizează Nota editorului, născută Fălcoianu, este soţia ministrului plenipotenţiar al României la Paris."
Două morţi subite aduc în prim planul atenţiei lui Marcel Proust numele altor români, consemnate o dată cu compasiunea exprimată în scrisorile care se obişnuiesc în asemenea încercări. Ambele scrisori sunt datate 1918. Una este adresată Marthei Bibescu, la moartea celei mai mici dintre surorile Lahovary, Marguerite, doar de douăzeci şi unu de ani, după ce şi-a tras un glonte de revolver în cap. Informaţiile sunt datorate lui Philip Kolb. Scrisoarea lui Marcel Proust debutează cu mărturisirea suferinţei pe care i-o provoacă moartea, în general, şi moartea lui Emmanuel, în special, "unul dintre cei mai dragi care mi-au fost aproape în viaţă."
Pentru a-şi face şi mai bine înţelese sentimentele, romancierul recurge la un vers al lui Musset: Quand par tant d'autres noedus tu tiens à la douleur şi continuă apăsat de amărăciune: "...nu am cunoscut-o pe domnişoara Lahovary. Cu atât mai mare îmi este suferinţa, deoarece ştiu că necunoscând-o pe aceea pe care aţi pierdut-o de curând, se iveşte încă un motiv să mă îndepărteze de dumneavoastră; este un fapt obişnuit să vă simţiţi mult mai apropiată de bătrânul servitor care a cunoscut-o, de grădinarul care i-a vorbit, de croitoreasa care i-a făcut o rochie".
A doua scrisoare este adresată prinţesei Hélène Şuţu, la moartea verişorului ei, Paul Moruzi, în preziua încheierii armistiţiului: "Particip la doliul dumneavoastră. Una dintre acele morţi de ultimă oră când, dacă ar mai fi aşteptat o zi, nu ar fi fost omorât".
Reprodusă după Journal des Débats, de la rubrica Dans le Monde sub titlul Nécrologie, Nota editorului este concentrată pe câteva date definitorii pentru personalitatea prinţului Moruzi, mort "acoperit de glorie" în fruntea companiei sale. "Fost ofiţer al armatei române, prinţul care locuia de zece ani la Paris, a cerut la declanşarea războiului să fie înrolat în armata franceză. A fost făcut cavaler, apoi Ofiţer al Legiunii de Onoare."
Ştiind că fusese căsătorit cu prinţesa Maria Mavrocordat, Marcel Proust încearcă să-i ajungă un mesaj prin Hélène Şuţu, deşi nici faptul că cei doi erau pe punctul de a divorţa nu îi era străin scriitorului, atât de implicat în colectivitatea românească pariziană. El nu pregetă să-şi mărturisească sentimentele deosebite faţă de inteligenţa ei şi pentru faptul că de tânăra îndoliată îl legau amintiri de pe vremea când, "de copilă", era prietenă apropiată cu Emmanuel şi Antoine Bibescu. Motiv şi al ataşamentului său pentru că, oricât de lucid observator ar fi fost, subtilul artist păstra în culisele acestei scene uriaşe pe care o stăpânea, emblematic, destinul prieteniei.
Două scrisori, acum din 1922, consemnează observaţii asupra altor români, concis formulate, îndeajuns totuşi ca să se îndrepte ca nişte reflectoare asupra lor. Luminile nu le sunt favorabile. "Nu mi-aţi fi observat absenţa, se adresează prinţesei Şuţu, nici cât pe aceea a Dlui Stoicescu", presupune Proust cu un aer între badinaj şi afecţiune contrariată, ca să-şi motiveze absenţa la o petrecere organizată în saloanele cunoscutului hotel Ritz în cinstea Reginei României de către prinţesa Şuţu.
Nota lui Philip Kolb dezvăluie identitatea acestui domn, George René Stoicescu, "consilier financiar al legaţiei României de la Paris."
Este evident, că nici numele, nici funcţia nu erau străine romancierului, pe dată ce îşi angajează atât de măsurat corelarea termenilor de comparaţie. Mai regretabil este hazul cu tentă ironică pe seama trimisului extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României, prinţul Dimitrie Ghica, într-o scenetă-scrisoare destinată lui Paul Morand. Acţiunea se petrece la prinţesa Şuţu. Prinţesa îl antrenează pe "ministrul României" într-o discuţie despre Beaumont şi Cocteau, în timp ce acesta "prefera" să se informeze cine ar fi putut folosi un limbaj ireverenţios la adresa Reginei Maria.
Săgeţile lui Marcel Proust sunt trimise în multe direcţii. Stridenţele saloanelor nu-i scapă. "Nici nu m-aţi lăsat să vă salut, îi reproşează el prinţesei Şuţu, că m-aţi şi împins către dna Landowska, gata-gata să o muşte de fund pe d-ra Văcărescu".
Într-o asemenea evocare colorată, din februarie 1922, cu două femei distinse faţă în faţă, pasional confruntate, o celebră pianistă şi compozitoare poloneză şi o poetă româncă, romancierul îşi strecoară amintirile cu obişnuitul său spirit, uşor bănuitor, uşor pornit pe analiză: "Graţie încântătoarei d-stră scrisori, îmi arătaţi că, dimpotrivă, nu v-aţi schimbat şi că pot fi fericit ca atunci când, pentru a mă determina să vin, îmi scriaţi: îl veţi regăsi aici pe generalul Averescu, deşi eu nu îl pierdusem, iar d-stră vă întreţineaţi cu d-na de Chabrillon...".
"Generalul Alexandru Averescu, scrie Philip Kolb în Notă, este bărbat de Stat român, Preşedintele Consiliului în 1918."

Alte două nume sunt evocate într-un final de scrisoare din vara anului 1922, Grigore Ghica şi Victor Antonescu, ambii succedându-se ca trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari ai României la Paris. După mici neplăceri pricinuite de boală, ca totdeauna deosebit de atent enumerate, printre ele şi umezeala casei de pe Cheiul Bourbon, reşedinţa pariziană a Bibeştilor, Marcel Proust hazardează o sugestie: "Dragă Antoine, când vei fi ministru la Paris? Când mă gândesc la toţi Antoneştii, (toţi gentili, de altfel) şi la alţii (gentili şi ei, mai cu seamă Ghica), pe care l-am şi văzut, numai pe tine te consider potrivit pentru acest loc, pe Tine, prietenul meu atât de admirat şi de iubit (fără linguşiri)."
Largul cerc de români menţine la cotă înaltă interesul scriitorului francez pentru această lume. În corespondenţă, abundă dovezile că o place, că l-a entuziasmat diversitatea sa umană, nu de puţine ori alcătuirile sale putând fi privite ca un autentic depozit de idei, de confirmări sau de contraziceri, de presupuneri din care îşi trag seva nebănuite combinaţii şi ramificaţii în operă.



(Fragment din cartea Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii, care urmează să apară la Editura Elion.)