Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Tabuizare, mitificare, transparenţă de Ovidiu Pecican


Tabuizarea trecutului, prezentarea lui selectivă şi deformată în vremea dictaturii comuniste a făcut ca, odată cu prăbuşirea acesteia, în faţa istoricilor de diverse feluri - de la cei ai politicului şi diplomaţiei până la cei ai culturii, cu diversele ei compartimentări (istoricii istoriografiei, ai literaturii, ai filosofiei, ai ştiinţei, ai artei etc.) - să se profileze ca sarcină prioritară scoaterea la lumină a faptelor ocultate şi redimensionarea judecăţilor de valoare referitoare la toate evenimentele, personajele şi circumstanţele socotite înainte elucidate sau nu. Această misiune s-a dovedit însă foarte dificilă nu numai pentru că, pe lângă judecarea regimului comunist trebuia efectuată o întoarcere şi către România burgheză - începând chiar cu întronarea dinastiei germane (1866) -, ci şi fiindcă izolarea ştiinţifică decisă de cenzura ideologică ceauşistă a avut drept rezultat decuplarea ştiinţei româneşti a timpului de la noile metodologii occidentale. În plus, istoriografia oficială era profund legată (instituţional şi, nu o dată, privat) de regimul căzut, istoricii făcând parte din reţelele sociale organizate de acesta şi funcţionând încă, în virtutea inerţiei sau a dorinţei de prezervare a propriilor poziţii, din plin. Trebuia deci ca, pe lângă curajul abordării temelor de interes major, să se producă atât un reviriment ideologic, cât şi o remodelare a reţelei profesionale din domeniul cercetării trecutului, ceea ce, deşi nu a putut fi stopat, a fost un proces cu o dezvoltare parţială, incompletă şi imprevizibilă. Astăzi încă suntem departe de necesara decantare, maeştrii vechilor jocuri sunt încă deplin activi şi în poziţii influente - a se vedea rolurile post-revoluţionare ale acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theodorescu ş. a. -, în timp ce purtătorii noului spirit ştiinţific, curioşi să afle adevărurile ocultate şi posesori ai accesului la noile metode de lucru (în virtutea unor programe UE, a masteratelor peste hotare, a doctoratelor în cotutelă sau în străinătate etc.) au rămas, nu o dată, în poziţii marginale, nu şi-au găsit locul în sistemul instituţiilor ştiinţifice româneşti sau au optat, datorită obstacolelor generale ale evoluţiei româneşti postdecembriste, pentru locuri de muncă în exteriorul ţării.

În aceste condiţii, după o aşteptare exasperată pe seama istoricilor propriu-zişi, o parte a experţilor în studii umaniste (de la literaţi la sociologi, antropologi, experţi în presă şi filosofi) au decis să abordeze ei înşişi chestiunile controversate sau nelămurite încă. Aşa se face că astăzi ştim mai bine care a fost raportul dintre stat şi naţiune graţie sociologului Marius Lazăr, că avem o cunoaştere a Gulagului românesc datorită eseistei literare Ruxandra Cesereanu, că înţelegem mai bine figura lui Nae Ionescu în contextul culturii interbelice şi al posterităţii sale datorită politologului Voicu şi filosoafei Marta Petreu etc. Totodată, o serie de vocaţii literare şi-au temporizat şi temperat imboldurile către poezie şi beletristica în proză, socotind ca pe o datorie intelectuală de urgenţă să contribuie la înţelegerea cât mai grabnică a complexităţii moştenite, atât ca oameni de ştiinţă (prozatorul Stelian Tănase, poetul Marius Oprea, romancierul Caius Dobrescu), cât şi în calitate de jurnalişti (anglistul Mircea Mihăieş, criticul Ion Bogdan Lefter, romancierul Alexandru Vlad, fizicianul H.-R. Patapievici, medicul Alina Mungiu-Pippidi). Asftel, graniţele dintre domenii au devenit mai permeabile, refăcând într-o formă nouă comunitatea de cunoaştere a ştiinţelor socio-umane şi solidarizând o mulţime de oameni cu formaţie cărturărească în jurul noilor ţinte de analizat. În fapt, miza era - şi este încă - remodelarea conştiinţei publice, a memoriei comunităţii şi a filtrului moral prin care faptele decelate de cercetare erau să fie trecute.

Toate aceste lucruri se petreceau într-un context al abolirii mecanismelor dictaturii şi al instaurării unui climat democratic, în care instituţiile dinainte erau chemate să redevină funcţionale şi pentru care transformări statul de drept trebuia să fie instituit ca unic cadru legitim şi adecvat. Din nefericire, acest proces al tranziţiei postcomuniste s-a produs cu sincope, ca rezultat al dorinţei noii puteri de a ţine sub control, la un nivel moderat (tip perestroika, nu neapărat şi glastnost) evoluţiile, în concordanţă cu situaţia URSS (existent până în 1991) şi cu tendinţa noilor elite - eşalonul doi al fostei puteri comuniste - de a-şi prezerva puterea simbolică şi efectivă în noile condiţii, fie şi sacrificând, la rigoare, baza ideologică de la care se revendica. Datorită contradicţiei dintre ethosul popular al schimbării, evidenţiat progresiv începând cu 16 decembrie 1989 în marile oraşe al Banatului, Ardealului, Moldovei, ca şi în capitala ţării (nu şi în mediul rural sau în oraşele mici, timorate şi în expectativă), pe de o parte, şi programul autoconservării şi întăririi propriilor poziţii caracteristic "foştilor" ajunşi la pârghii semnificative ale puterii, situaţia din România a evoluat mereu, în ultimele două decenii într-o ambianţă tensională şi confrontaţională, înspre salturi istorice căznite şi incomplete, rezultate, nu o dată, de pe urma crizelor acute.

Ultimele două decenii au arătat că, alături de chestiunile politice curente - şi, adeseori, împreună cu acestea - discuţiile angajând mutaţii în cunoaşterea istorică a românilor au fost cele mai semnificative pentru modificarea percepţiei identitare colective. Menţionez dintre acestea câteva dintre cele mai importante din deceniul ultim al secolului trecut (prima decadă de libertate şi speranţă în România): bătălia din jurul mituri­lor declanşată de analiza lui Lucian Boia (1997 - 2000), disputa referi­toare Istoria Transilva­niei (tratatul maghiar al Academiei de Ştiinţe şi replicile româneşti) (1992-1993), mitul Nae Ionescu (1993 - 1995, 2000), scandalul din jurul Politicelor lui H.-R. Patapievici (1996), relevarea calităţii de victimă democrată a lui Mihail Sebastian în jurnalul propriu şi caracterul pernicios al mitului României interbelice (1997), pamfletul "M-am săturat de România" al lui Sabin Gherman şi marginalizarea acestuia (1998), apariţia revistei clujene Provincia cu manifestul regionalizării României şi spaimele secesioniste (2000 - 2001), scandalul demitizării lui Eminescu (1998), statutul Bisericii Greco-Catolice (1998), războiul manualelor alternative (1999 - 2000), Provincia şi noua istorie a Transilvaniei (2001), noul tratat de istorie al Academiei (2001 - 2002). Noul deceniu a adus, fireşte, şi alte elucidări - precum cele legate de compromiterea unor nume prestigioase ale culturii care s-au dovedit a aparţine unor colaboraţionişti ai fostului regim (Ştefan Augustin Doinaş, Bălăceanu-Stolnici, mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu, patriarhul ortodox Teoctist Arăpaşu, mitropolitul Bartolomeu Anania, fost şi legionar) -, dar în destule cazuri el a reprezentat reluarea unora dintre scandalurile afirmate anterior. Aceasta a fost o consecinţă a adâncirii cunoaşterii în zonele deja semnalate ca sensibile, aprofundare care a răsturnat, uneori, chiar şi noile rezultat eobţinute. Dinamica aceasta recurentă - însă, de fapt, cu efecte de aprofundare a cunoaşterii fenomenelor analizate - se dovedise deja şi înainte. Un exemplu în acest sens este chestiunea revizuirii istoriei naţionale sau provinciale (transilvănene). Discuţia iniţiată de polemica în jurul tratatului maghiar de istorie ardelenească, din 1992 - 1993, a pregătit explozia din jurul schimbării programei de studiu a istoriei naţionale în 1999, materializată atunci în apariţia istoriilor alternative din manualele concurente, şi pe cea legată de abuzurile procedurale şi viziunea din noul tratat de istorie patronat de Academia Română (2001 - 2002). La fel, tema reevaluării epocii interbelice şi, în cadrul ei, mai ales a grupului "năiştilor" ("generaţia 27"), articulată prin dezvăluirea plagiatelor mentorului în 1993 - 1995, potenţată de filiera "felix culpa" (sintagma lui Norman Manea lansată în contextul acuzării lui Mircea Eliade de legionarism), amplificată şi de dezvăluirea legionarismului lui Cioran (Marta Petreu în analiza Schimbării la faţă a României) şi dobândind reverberaţii intense odată cu publicarea jurnalului lui Mihail Sebastian (1997) a cunoscut noi dezvoltări odată cu acuzele de naţionalism (Alexandra Laignel-Lavastine, 1998) şi tentativele de absolvire ale lui Noica de acuze similare prin cartea lui Sorin Lavric (2008) şi prin reluarea cazului Sebastian în lumina frecventării publicisticii inedite a acestuia din ziarul Cuvântul (2009, Marta Petreu). Toate acestea cu ramificaţii mai ample, precum polemica Martei Petreu cu Marie-France Ionesco, pe tema tatălui acesteia din urmă, E. Ionesco, şi acuzele de colaboraţionism şi cârdăşie de extremă dreaptă în timpul lui Antonescu pe care Alexandra Laignel-Lavastine le-a formulat şi argumentat la adresa trio-ului de prieteni români exilaţi Mircea Eliade,

E.M. Cioran şi E. Ionesco, într-un volum intens şi radical criticat în România (200?).

Cel mai recent volum al Martei Petreu, intitulat Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian (Iaşi, Ed. Polirom, 2009, 296 p.), a căzut, astfel, pe un teren incandescent, detonând fără întârziere (ba chiar în avans, dacă se reţin reacţiile iritate formulate încă de la apariţia în presă a primelor fragmente ale cărţii, cu un an înainte). Intelectualul din România putea accepta că prietenii şi maestrul lui Sebastian au avut o gândire, fie şi episodică, de extremă dreaptă, făcând din apropiatul lor evreu - în virtutea unui scenariu antisemit care traversează timpurile şi pentru că epoca era de aşa natură - o victimă. Să meargă însă mai departe, acceptând că, înainte de a ajunge ţap ispăşitor, Sebastian însuşi a gândit în termeni apropiaţi extremismului de dreapta, el, un membru al comunităţii evreieşti din România interbelică, asta este prea mult. Din 1997, Mihail Sebastian a încetat să mai fie scriitorul de piese uşoare şi romane "de raftul doi" - cum crede

N. Manolescu -, devenind în primul rând o conştiinţă civică vigilentă, lucidă, în vremuri de derapaj politic şi umanitar galopant. A presupune, fie şi în treacăt, că acesta din urmă a ajuns să fie aşa numai după ce înainte se numărase printre "ceilalţi", naţionaliştii excesivi şi antidemocraţii vehemenţi, pare să fie prea mult.

Cum Marta Petreu, conştientă de efectele inflamabile ale unei asemenea revelaţii, şi-a blindat lectura din "celălalt Sebastian" printr-o abundenţă de citate, faptele în sine nu mai puteau fi negate. Refutarea s-a făcut, deci, fie în numele insuficientei (sau inadecvatei) armături teoretice a demersului, fie acuzându-se o lectură excesivă, marcată de răstălmăciri şi lipsă de nuanţe (subiectivism hermeneutic), fie în numele unei lipse umane de înţelegere şi toleranţă (în numele principiului errare humanum est!). După cum ştim însă de la debutantul Eugen Ionescu, din Nu, o carte poate fi lăudată sau înjurată, după placul şi umorile criticului, pentru exact aceleaşi motive, nicio problemă. De aceea, mai importante sunt consecinţele mai larg culturale pe care o apariţie de acest fel le poate avea. Or, acestea nu lasă loc dubiilor, chiar de s-ar păstra din volumul recent al Martei Petreu numai colecţia de citate: Mihail Sebastian a făcut la Cuvântul politica redacţiei şi a lui Nae Ionescu. Pe vremea aceea, a tinereţii "intempestive şi radicale", el nu a fost un democrat. Motive puteau fi destule, de la ideaţia din România vremii, unde idealul democrat se degrada rapid şi mistica autoritaristă devenea tot mai prestigioasă, până la nevoia unui tânăr intelectual evreu, marginal, de a se integra în cultura română a timpului, fie şi cu preţul afirmării pe cont propriu, punând în paranteză urgenţele etniei şi religiei căreia îi aparţinea prin naştere. Din acest punct de vedere, cartea Martei Petreu face mari servicii culturii noastre, fiindcă - de pildă - a obligat la întrebarea "Ce însemna să fii liberal şi democrat în România interbelică?". Aici însă, răspunsurile date de cei care s-au simţit somaţi să răspundă, nu au fost neapărat concludente. Adevărul este că stăm încă rău cu interogaţia referitoare la partidele democraţiei burgheze dintre războaie, după cum nici liderii politici ai acestora, nici marile figuri reprezentative în cultura română pentru opţiunea democrată şi liberală (în cea mai largă accepţiune posibilă), nici tendinţele culturale mai largi care grupau persoane, idei şi opere în această direcţie nu au fost interogate încă substanţial. S-a considerat mereu prioritară elucidarea poziţionării liderilor generaţiei 27, probabil pentru că ei au fost singurii care au afirmat, şi încă într-un mod strălucit, cultura română în universalitate (Eliade, Cioran şi Ionesco au făcut carieră internaţională, iar pe Noica nici măcar dictaturile comuniste nu l-au putut împiedica să facă şcoală).

Un alt serviciu pe care cartea Martei Petreu îl face culturii române de astăzi este depăşirea inhibiţiei corectitudinii politice. Relevarea antisemitismului robust al multora dintre liderii de opinie interbelici preţuiţi pentru alte calităţi ale prestaţiei lor intelectuale (anvergura operei de scriitor şi istoric al religiilor la Eliade, profunzimea scepticismului şi rafinamentul expresiei eseisticii la Cioran, anvergura subversivă a modelului paideic şi originalitatea filosofică non-marxistă a filosofiei lui Noica), a creat un complex, mărturisit sau nu, admiratorilor acestuia, determinându-i, pe unii, să se piardă în tentative inutile şi contraproductive de a-i spăla de păcate. Or, în cazul lor, meritele au coexistat cu atitudinile condamnabile, şi nu există motive pentru a ascunde sau ignora acest lucru. Pe de altă parte, declanşarea discuţiei despre Shoah în România - prin contribuţiile documentare ale lui Jean Ancel, Lia Beniamin, Leon Volovici, Radu Ioanid, Michael Shafir, Carol Iancu ş. a. -, incriminarea prin lege a negaţionismului au conferit o altă greutate discuţiilor în domeniu, determinând o prudenţă sporită a intelectualilor români în faţa acestei problematici sensibile, aducând sub ochii tuturor cetăţenilor României intensitatea şi anvergura atrocităţilor antievreieşti din epocă şi subliniind, implicit, gravitatea unor angajamente de extremă dreaptă care, anterior, puteau fi minimizate şi subestimate, ca simple episoade de tinereţe nesăbuită. Arătând că un tânăr scriitor evreu, ca Mihail Sebastian, a putut cădea în capcana discursului intolerant, tranşant, antidemocratic, la fel ca şi colegii lui de generaţie români, atinşi de imperativul naţionalist şi contaminaţi de retorica antioccidentală şi xenofobă, ba chiar şi antisemită, a modelelor acestora din lumea universitară (Nae Ionescu, Nichifor Crainic), Marta Petreu atrage atenţia că pentru epoca respectivă, orice idealizare trebuie înlăturată. Scrutarea atentă şi nuanţată, ca şi întoarcerea la sursele primare, oferă şansa unui temei solid remarcilor critice de orice natură. Demitizarea cazului Sebastian trebuia intreprinsă. El apare acum mai credibil şi mai uman: ca un publicist talentat, solidar cu dreapta naeionesciană în anii treizeci, romancier şi autor de piese apreciate, fără a fi socotite excepţionale sau a face vânzări fulminante, scos pe linie moartă, umilit şi ameninţat chiar cu pierderea vieţii, odată cu toţi ceilalţi evrei, în anii dictaturilor brune, descoperind abia acum virtuţile democraţiei pierdute, dar apropiindu-se de extrema stângă prin frecventarea anturajului lui Lucreţiu Pătrăşcanu, murind apoi în plină tinereţe. Recompunerea mai exactă a chipului scriitorului şi publicistului aduce în prim-plan un om complex, prizonier al epocii sale, în pofida strădaniilor sale de a se descoperi şi afirma ca individ cu un profil profund personalizat, care nega implicit condiţionările comunitare evreieşti şi pe cele ale anturajului predestinat fără a se dezice de mediul său şi care încerca (N. Steinhardt a izbutit-o cu alte mijloace) să devină un român fără ca prin aceasta să ajungă un conformist fără nuanţe şi delimitări în raport cu tabla de valori românistă pe care o agitau congenerii lui şi maestrul personal, neabandonându-şi planul nici atunci când legile discriminatorii ale momentului îi ofereau toate motivele să o facă.

De fapt, cartea Martei Petreu aruncă încă o temă în discuţie, neremarcată încă. În ce fel au reacţionat evreii care, având privilegiul unor poziţii de lideri politici, spirituali şi culturali, au trebuit să facă faţă ascensiunii extremei drepte interbelice şi persecuţiilor antisemite? Chestiunea i-a preocupat în ultimul timp pe exegeţi, şi câteva răspunsuri s-au dat deja la ea. Jean Ancel a publicat jurnalul lui Wilhelm Filderman, iar Carol Iancu s-a ocupat într-o monografie de rabinul Alexandru Şa­fran, şef-rabinul cultului mozaic din România între 1939 şi 1946 (ale cărui cărţi au fost publicate în limba română în anii de după revoluţie). Nici discuţiile referitoare la Moshe Carmilly-Weinberg, rabinul neolog din Clujul anilor 1936 - 1944, nu par încă definitiv încheiate, deşi au fost deja aduse în discuţie de autori precum, de pildă, Tibori Szabó Zoltán. Şi materialele documentare despre epoca discutată continuă să se adune, ca de exemplu mărturia memorialistică a avocatului bucureştean Valentin Saxone, membru al PNL, întemniţat în vremea stalinismului, sunt preţioase pentru reconstituirea şi înţelegerea mai plină de acurateţe a contextului. Pentru acesta din urmă, de altfel, colecţia de documente editată de Carol Iancu (Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu, 2001), cea coordonată de Lucian Nastasă (Evreii din România. Mărturii documentare. 1945 - 1965, 2003), volumul Prigoana şi rezistenţa în istoria evreilor din România. 1940 - 1944 (2003) şi cel de documente care însoţeşte Raportul Wiesel sunt preţioase şi lămuritoare. Beneficiind de asemenea achiziţii, având la îndemână informaţii şi despre alte biografii memorabile (de la cea a lui Felix Brunea-Fox la a lui Belu Zilber), experţii vor putea situa mai corect, în paleta amplă şi variată a atitudinilor umane ale evreilor din România interbelică şi experienţa lui M. Sebastian.

Concluzia formulată cu câţiva ani în urmă de George Voicu referitor la cazul lui Nae Ionescu se potriveşte nu doar întâlnirii intelectualilor români cu totalitarismul brun, ci şi aceleia cu cel roşu, care l-a înlocuit pe primul: "Mitul Nae Ionescu arată... că avem de-a face cu o deficienţă axiologică importantă a culturii române. Ea nu pare să aibă capacitatea de a oferi valori solide celor modelaţi spiritualiceşte în hotarele şi instituţiile ei. Derapajele - mai ales atunci când în joc sunt valorile democraţiei - sunt numeroase şi, adesea, surprinzătoare. Nume rezonante din cultura noastră au cedat cu o uşurinţă nepermisă în faţa somaţiei totalitare. În situaţii de criză, aşadar, o asemenea cultură nu oferă apărarea de care individul are nevoie pentru a-şi salvgarda demnitatea. Anomia se instalează cu repeziciune acolo unde valorile sunt pseudo-cultivate, neîngrijite. Felul trist în care România a răspuns provocărilor secolului XX nu este străin de procesul acesta de disoluţie rapidă a valorilor. Dacă românii au abdicat in corpore în faţa totalitarismelor, faptul comportă o asemenea explicaţie. Naeionescianismul - în varianta lui originară ori în varianta lui cultică - s-a născut şi a crescut din aceste slăbiciuni ale culturii române, adică din modul carenţat şsic!ţ în care ea îşi asumă - şi, implicit, cultivă - valorile politice moderne" (Mitul Nae Ionescu, Bucureşti, Ed. Ars Docendri, 2000p. 196).