Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Taina lui Mihail Sebastian de Gina Sebastian Alcalay

Cînd m-am decis să scriu rîndurile de faţă pe marginea jurnalului lui M. Sebastian, n-am făcut-o în intenţia de a mă alătura aprecierilor despre însemnătatea acestui document pentru înţelegerea unei întregi epoci istorice ale cărei prelungiri le resimţim încă şi astăzi, şi nici controverselor pe care le-a provocat atitudinea sa civic-evreiască într-o societate românească în bună măsură rinocerizată, înecată într-un val de trivialitate, cum se exprimă însuşi autorul.

Un lucru este însă cert: M. Sebastian nu era de felul lui un luptător, un protestatar extrovertit, un om al acţiunii directe. Războaiele acestui estet retractil, cultivat şi elitist, lipsit de intransigenţă (,prea suplu", cum singur se caracterizează undeva), de o sensibilitate şi discreţie aproape maladive, incapabil să apuce pe cineva de guler pentru a-i urla în faţă nişte adevăruri bine meritate, dar izbutind, cu privirea-i lucidă, receptivă la toate nuanţele, să ia perfect pulsul lumii înconjurătoare şi să-i pună de cele mai multe ori un diagnostic just, erau mai degrabă interioare. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a distanţat de unii oameni care-i fuseseră dragi (Camil Petrescu al cărui portret este absolut oripilant sau Mircea Eliade despre care notează la 25 martie 1927: ,Sîntem în plină disoluţie a prieteniei noastre") şi că nu a trăit cu o teribilă acuitate suferinţele la care erau supuşi cei de un neam cu el, toţi cei umiliţi, persecutaţi, hăituiţi, cu care se identifică cel puţin în forul lui interior, dacă nu în gura mare.

Să fi fost această suferinţă sursa deprimării sale aproape constante, a oboselii de viaţă, spaimelor şi neliniştilor care-l bîntuiau? Răspunsul este, cred, da, dar... Desigur că atmosfera din ,imensa uzină antisemită" care devenise statul român, nesiguranţele, ameninţările, amărăciunile şi privaţiunile generate de catastrofa războiului, în care fiecare zi aducea noi măsuri opresive împotriva evreilor împreună cu perspectiva cît se poate de concretă a anihilării totale, senzaţia tot mai percutantă de a fi un paria, un ,lepros" cum se exprimă undeva Sebastian, decepţiile cu majoritatea prietenilor şi cunoscuţilor din eşaloanele superioare ale lumii literare şi artistice bucureştene, trecuţi mai toţi de partea cealaltă a baricadei, în planul ideilor şi afiliaţiilor, explică într-o bună măsură, sentimentele de deznădejde, destrămare şi dezgust care uneori merg pînă la dorinţa de sinucidere. Dar ele sînt însoţite, încă mult înainte de izbucnirea războiului, de mărturisiri de silă existenţială, inerţie, neputinţă, ratare, singurătate absolută şi nefericire, greu de înţeles totuşi, din partea unui autor celebru, care se bucura de aprecierea celor mai luminate spirite ale vremii, un om cu o capacitate ieşită din comun de receptare, cuprindere şi creaţie a faptului artistic, un împătimit de muzică şi literatură care citea enorm, putea să înveţe englezeşte în cîteva luni şi apoi să-l guste şi să-l traducă pe Shakespeare, care, pe lîngă scrierile de ficţiune ce-i aduseseră notorietatea, compunea studii literare de tot felul, ţinea cursuri pentru studenţi, făcea cronică muzicală... Dacă şi asta se numeşte inerţie...

Dincolo de circumstanţele obiective, există, după cum se ştie, oameni cu vocaţia suferinţei. Mihail Sebastian, se număra, fără îndoială, printre ei. în romanul De 2000 de ani, el a extrapolat acest tip uman, socotindu-l prin excelenţă iudaic - teză care, adăugată la prefaţa antisemită a lui Nae Ionescu, a provocat scandalul binecunoscut, nu în ultimul rînd în lumea evreiască.

Şi totuşi, cine citeşte cu atenţie (eventual de două ori) notaţiile jurnalului, inclusiv cele timpurii, constată că această vocaţie pare a avea o cauză ascunsă, cu grijă tăinuită, o dramă personală intimă la care se face destul de des aluzie. Sebastian este, înainte de orice, un însetat de dragoste, el simte nevoia imperioasă (în ciuda unei aparente frivolităţi care nu era intrinsecă firii lui) de a ieşi din singurătate cu ajutorul ei. Tînărul scriitor se îndrăgosteşte efectiv, şi nu numai o dată, dar întotdeauna intervine ceva, un obstacol mai puternic decît voinţa lui care îl blochează, îl opreşte la mijloc de drum, indiferent de obiectul arderilor lui. El ştie deja prea bine, chiar înainte de a se angaja într-o aventură sau alta, într-o încercare sau alta, că ea nu va duce nicăieri, că nu-i va lăsa, din nou, în gură, decît gustul binecunoscut al cenuşii. (îndrăznesc să emit ipoteza freudiană că tocmai această ciudă neputincioasă ar explica limbajul amoros frust, - atît de surprinzător pentru un om de delicateţea lui - în legătura cu diverse femei pe care le doreşte, limbaj care a stîrnit indignarea multor spirite pudibonde, şi nu numai...). Oricum ar fi, mi se pare evident că această infirmitate constituie sursa constantă a nefericirilor lui, pe care acelea ale războiului nu fac decît să le pună temporar în umbră.

Să lăsăm principalele însemnări lămuritoare în această privinţă să ne vorbească direct:

19 Martie 1936 (în legătură cu Leni Caler pe care o iubea cu disperare la vremea aceea): ,Nu pricepe nimic şi - cu cea mai bună dreptate - aşteaptă ca acest prea lung joc să ia sfîrşit. Dar pentru mine nu există decît un sfîrşit. Unul singur".

20 Martie 1936 : ,Am impresia că ar accepta (Leni Caler, n.n.) o evadare - şi mă cutremur gîndindu-mă cît de fericit m-ar face un astfel de lucru. Dar e inutil şi ar trebui să mă obişnuiesc a socoti definitiv încheiate socotelile vieţii mele".

5 Noiembrie 1936 : ,Mă uit atent la mine (...) şi-mi spun că sînt în plină descompunere. Şi, în această desfacere, fac prostia, pe jumătate inconştientă, de a angaja oameni, care, necunoscîndu-mă, ^marşează^ cu o bună credinţă de care ar trebui să-mi fie ruşine. De exemplu, de ce am dus aşa departe gluma cu Cella Seni" (E vorba de scriitoarea Cella Serghi, n.n.).

29 August 1938: ,Se va culca fără îndoială cu el. (Se referă la Zoe, un nou flirt al lui, care-l făcuse gelos, n.n.). Toate astea, ar trebui să-mi fie perfect indiferente. La urma urmelor, povestea noastră nu se mai poate descurca decît printr-o despărţire. Şi nu-i pot refuza dreptul de a-şi găsi, în sfîrşit, un bărbat cu care să se culce."

15 Octombrie 1938: ,Cînd mă gîndesc că într-o viaţă regulată aş fi fost bărbatul cel mai credincios şi mai frivol din lume... Mă las destrămat în atîtea ridicule poveşti care, nici una nu duce nicăieri..."

17 Ianuarie 1939: ,Comica, absurda şi în fond teribila situaţie pe care o suport de 8 luni cu Zoe va trebui s-o joc din nou pentru Leni (...) A fost aici, s-a dezbrăcat, şi pe urmă, în faţa năruirii mele, s-a purtat de o delicateţe, de o simplicitate care au făcut să trecem uşor printr-un moment care mi se părea fără ieşire, fără salvare (...) Există oare o viaţă mai complicată, mai stupidă, mai fără sens complicată, decît a mea? O privesc cu un fel de stupoare resemnată, care singură probabil mă opreşte să termin odată pentru totdeauna cu totul. Nu mai e loc în viaţa mea decît pentru sinucidere sau pentru o plecare definitivă, undeva în singurătate."

9 Februarie 1939: ,încolo totul cum ştii. Adică absurd, umilitor şi de nesuportat. De unde iau puterea de a tîrî după mine traiul ăsta nefericit, nu ştiu. Probabil din lene - singura mea forţă".

11 Februarie 1939 : ,Lucrînd, pot regăsi - cel puţin pentru cîtăva vreme - un sens vieţii ăsteia destrămate. Măcar atîta lucru să rămînă scrisul pentru mine: un refugiu".

27 Iunie 1939 : ,Mi-a telefonat azi dimineaţă (Zoe, n.n.) dar cred că va înţelege şi va renunţa. E mai bine pentru amîndoi - şi în orice caz e mai bine pentru ea".

26 Octombrie 1939 : ,Aş vrea să-i pot spune clar (lui Poldi, fratele lui, n.n.) că viaţa lui, cel puţin faţă de Mama, trebuie să o răscumpere pe a mea, care oricum e pierdută".

13 Aprilie 1941 : ,Nu am destulă energie să-i spun Madeleinei că trebuie să-şi vadă de drum. îmi pare sincer rău că am consimţit joi noaptea să rămînă la mine. A fost încă o noapte penibilă (ca în mai 1938 cu Z.). Dacă nu vreau noi complicaţii, inutile pierderi de timp şi încurcături fără soluţie - trebuie să tai scurt."

23 Aprilie 1941 : ,(...) Războiul ăsta, cu angoasa lui permanentă, a acoperit vechile mele nefericiri personale şi le-a făcut să treacă în umbră. Dar cînd mă apropiu iar de ele, dor încă. într-un fel, printr-o substituire de nenorociri, războiul m-a depărtat puţin de mine şi de oribilele mele taine. Ba chiar mi-a dat raţiuni de a trăi şi de a aştepta - eu care de atîţia ani nu mai am nimic de aşteptat."

30 Noiembrie 1941 : ,Mai am aşteptări? Mai pot obţine ceva de la viaţă? Mai poate obţine ceva viaţa de la mine? Decrepitudine fizică şi dezgust moral - asta e aproape tot."

12 Decembrie 1941 : ,Războiul ăsta acoperă într-un fel marile mele nenorociri şi dizgraţii. Mă agăţ de el, trăiesc în el, mă pierd în el - şi uit de vechile mele infame suferinţe."

30 Octombrie 1942 : ,Jocul meu în dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fără sens - şi totuşi nu-mi pot impune o dată pentru totdeauna o definitivă renunţare. Ştiu că nu duce la nimic, că nu poate duce la nimic, că totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodămînt - şi totuşi de fiecare dată mă îmbarc în aceeaşi ridicolă farsă, cu nu ştiu ce amestec de impostură şi bună credinţă, ca şi cum ar fi o încercare pe care o fac pentru prima oară. E greu să fii un om sfîrşit - şi să accepţi cu seriozitate acest fapt. Ce e mai de neiertat în cazul meu este că antrenez în situaţii atît de false fiinţe care n-au nici o vină, decît aceea de a mă cunoaşte: Cella, Leni, Zoe... După amiaza de azi a fost aşa de penibilă, că mi-e silă de mine..."

17 Iunie 1943 : ,Aştept sfîrşitul războiului - şi pe urmă? Ce voi aştepta pe urmă? (...) Vorbesc, văd, ascult, răspund, mă mir, aprob - şi dincolo de toată această agitaţie de suprafaţă sînt şi rămîn mereu singur cu irevocabila mea soartă."

12 Octombrie 1943 : ,O casă caldă, intimă, în care să citesc şi să scriu lîngă o femeie iubită - vis irealizabil, după care mereu am tînjit."

Nu sînt printre cei care au înclinat să creadă că imposibilitatea realizării acelui vis atît de simplu, la care mereu a tînjit, l-a împins pe Sebastian la sinucidere, (ades invocată ca o posibilă soluţie) aşa cum l-a împins, de pildă, pe alt mare nefericit, Cezare Pavese. Ultimele pagini ale jurnalului atestă că resursele lui vitale, speranţa de a se bucura de beneficiile libertăţii erau mai puternice decît tristeţea, amărăciunile şi deziluziile. O afirmă chiar el în ultima însemnare din jurnal.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara