Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Ştefan Aug. Doinaş de Alex. Ştefănescu


Biografie
Ştefan Aug. DoinaŞ (în acte: Ştefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în com. Caporal Alexa din jud. Arad, "într-o casă de oameni înstăriţi" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Şimăndan, din care vom mai cita în acest c.v.). împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinţii mei au fost declaraţi chiaburi. în fond erau proprietarii a 16 ha de pământ!").
Ne aflăm însă deocamdată în vremuri calme. Viitorul poet urmează şcoala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o şcoală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul "Moise Nicoară" la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crişan, profesor de matematici"). Profesorul de română care îl cucereşte pe tânărul venit de la ţară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac). încă din liceu, Ştefan Aug. Doinaş citeşte poezie (Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Goga, Coşbuc, dar şi Arghezi, Ion Barbu, Mallarmé, Paul Valéry) şi critică de poezie ("menţiunile critice ale lui Perpessicius... [...] alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").
în toamna lui 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicţie maghiară - şi se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează şi cursurile de la Litere şi Filosofie. în 1944 se şi transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roşca, la istoria filosofiei şi la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar, alături de I. Negoiţescu, Radu Stanca, Ion D. Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ş.a.
în 1948 absolvă facultatea şi se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu şi, în continuare, la Gurahonţ, cheltuind în total cu profesoratul şapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus şi fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.). în 1955 renunţă la învăţământ şi se stabileşte la Bucureşti, unde îi reîntâlneşte pe unii dintre "cerchişti". împreună cu ei îşi face iluzia că după moartea lui Stalin şi venirea la putere în URSS a lui Hruşciov se va produce şi în România un "dezgheţ". Trăieşte din "stilizări" şi reuşeşte să publice şi câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenţiei lui Radu Stanca. Arestat la 3 feb. 1957, este condamnat la un an de închisoare "pentru omisiune de denunţ". ("...în redacţia revistei Teatru - unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrişor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluţia din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi şi la noi manifestaţie, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învăţământ şi aşa mai departe... După trei zile Marcel Petrişor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrişor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluţia din Ungaria, aflându-se astfel şi despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanţe atenuante, pentru omisiune de denunţ.") La 5 feb. 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătoreşte cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viaţa literară. Apoi, George Ivaşcu îl angajează la revista Lumea. în 1964 debutează cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar şi versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o excepţie în creaţia sa). Din 1969 începe să lucreze în redacţia revistei Secolul 20 (al cărei redactor-şef va deveni în 1992). Publică numeroase cărţi - de poezie, de critică literară - şi traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ţinută intelectuală şi printr-o atitudine demnă în raport cu autorităţile. După 1989 ajunge membru al Academiei Române, senator (din partea Partidului Alianţei Civice) în Parlamentul României etc. Face şi publicistică politică, de pe o poziţie anticomunistă intransigentă. În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.



În descendenţa lui Goethe
Într-un sumar tabel cronologic, Ştefan Aug. Doinaş îşi "povesteşte" viaţa astfel: "Activitate profesională. 1948-1955 - profesor; 1956-1957 - redactor la revista Teatru; 1963-1966 - redactor la revista Lumea etc." în timp ce alţi poeţi, mult mai puţin importanţi, oferă publicului autobiografii delirante, insistând asupra fiecărui episod din viaţa lor şi găsindu-i semnificaţii mesianice, Ştefan Aug. Doinaş îşi rezumă existenţa în câteva cifre. Iar dacă privim atenţi aceste cifre, descoperim că până şi perioada, cumplită, în care scriitorul a făcut închisoare din motive politice şi s-a aflat apoi sub interdicţia de a avea un loc de muncă şi de a publica, este menţionată prin nemenţionarea ei, prin simpla trecere, fără explicaţii, de la 1957 la 1963.
O asemenea discreţie - dacă se poate spune astfel - frapantă caracterizează şi opera sa, operă vastă, erudită, cuprinzând poezie, critică literară, eseistică, proză, teatru şi traduceri. Ştefan Aug. Doinaş scrie nu ca să se exprime, ci ca să exprime. El este un poet-cărturar care seamănă mai mult cu Goethe decât cu poeţii de azi, un spirit aristocratic, adeptul unui stil de o eleganţă eliptică, rece. Poemul său Mistreţul cu colţi de argint, căruia i s-au consacrat de-a lungul anilor zeci de comentarii critice, rămâne şi azi o enigmă, un meteorit căzut în literatura română, imposibil de descifrat integral. Autorul nu-şi exhibă niciodată intenţiile, nu face paradă de personalitatea sa, nu-şi etalează erudiţia pentru a smulge aplauze. Solitar, suficient sieşi, îşi creează oricând lumea de care are nevoie, din cuvinte. Până şi elementele chimice din tabloul lui Mendeleev sunt reinventate în opera sa:
"alormul, palilumenul, efebiul,/ etericul stirbol asemeni unui/ luceafăr nou născut, roronţiul rumen,/ pulchridul ce străluce-n clipa nopţii/ în irisul infantelor, geralul/ candidul gril în care măritişul/ coralului cu albul ninge îngeri,/ urmitul explosiv"...
Ca autor de psalmi, Ştefan Aug. Doinaş nu datorează nimic lui Tudor Arghezi (nici măcar ideea de a scrie psalmi, care este veche ca însuşi creştinismul). Spre deosebire de psalmii arghezieni, superartistizaţi prin simularea expresivă a naivităţii şi prin valorificarea ingenioasă a unor sugestii oferite de limbajul călugăresc, psalmii săi au o esenţă culturală şi transcend ortodoxismul atutohton, punând probleme care i-au obsedat pe mulţi europeni de-a lungul timpului, de la Shakespeare la Malraux.
Abstras şi impersonal, Ştefan Aug. Doinaş este totuşi şi un om de atitudine. Dar cum? în orice caz, nu ca un participant agitat la viaţa de fiecare zi. El priveşte totul de sus. Este distant, fără a fi însă şi nepăsător. Textele sale, livreşti, cu o factură de joc literar superior, nu sunt numai un joc. Ele reprezintă şi o luare de poziţie faţă de lume, o critică a existenţei. Ştefan Aug. Doinaş restaurează demnitatea intelectuală a condiţiei de poet, pe care mulţi o confundă cu una de clovn.


O regie a misterului
În perioada studenţiei Ştefan Aug. Doinaş a scris poezie neoromantică şi a participat la campania cerchistă de relansare a baladei ca gen, în emulaţie cu Radu Stanca (dar şi sub influenţa unor lecturi din anii de liceu: Alecsandri, Bolintineanu, Coşbuc). Tinerii grupaţi în jurul lui Lucian Blaga preţuiau mai mult cultura decât inspiraţia (caz rar în succesiunea generaţiilor literare). Ei pledau pentru o poezie neinfluenţată de realitatea imediată, concepută după legile eterne ale frumosului şi receptivă la filosofie. în articolul Resurecţia baladei de Radu Stanca, publicat în Revista Cercului literar, se afirmă explicit că salvarea din proza vieţii de fiecare zi se poate realiza nu printr-un "lirism pur" (la modă, atunci), ci printr-o reintroducere a epicului în creaţia lirică. Dacă luăm în considerare şi atmosfera medievală din oraşul Sibiu, cu străzi înguste şi graţioase balcoane de fier forjat, numai bune de escaladat noaptea, de către îndrăgostiţi, cu scări de mătase, ne putem face o idee despre mediul în care s-a format poetul.
Caracterul livresc al esteticii profesate de cerchişti s-a asociat cu intelectualismul poetului, spirit studios şi pedant, pasionat de clasificări ca un Karl von Linné al disciplinelor umaniste. Reconstituind, cu competenţă şi rigoare, elanul romantic (pentru care, de altfel, nu are vocaţie), Ştefan Aug. Doinaş a ajuns la un mod de a scrie original până la stranietate, amintind, vag, de reveriile extravagante ale lui Al. Macedonski şi de narativismul criptic al lui Ion Barbu. Cele mai bune poeme ale sale - Mistreţul cu colţi de argint, Alexandru refuzând apa, Trandafirul negru, Acela-care-nu-se-teme-de-nimic, Balada schimbului în natură, Balada celor trei puncte de vedere, Sf. Gheorghe cel Fals - datează toate din această perioadă.
în deceniul şapte al secolului trecut, când îşi reia locul în viaţa literară şi publică volume de versuri ca Omul cu compasul, 1966, Seminţia lui Laokoon, 1967, Ipostaze, 1968, Alter ego, 1970 -, Ştefan Aug. Doinaş are deja, ca poet, altă stare de spirit: reflexiv, glacial, îşi face acum o preocupare din definirea lirică a sentimentelor, a anotimpurilor, a îndeletnicirilor omeneşti:
"Distanţa dintre noi se face fulger./ Şi păsări zboară prin cenuşa caldă,/ cu ţipete livide. Şi străinul/ ce trece iute, ca alergătorul,/ nu simte, vai! că pieptul lui a rupt/ o panglică subţire, ce lucea,/ cu disperare, între ochii noştri." (Clipa despărţirii);
"O mână rade licărul şi floarea/ pe-al depărtării spart iconostas./ Eretic papă, soarele-a rămas/ sărac în mir, să drămuie culoarea.// Păstrându-şi încă mantia de-atlas/ şi mitra de argint, scânteietoarea,/ el cearcă în amurg încuietoarea/ acestei catedrale fără glas." (Toamna);
"Pierdut, incoruptibilul obraz/ şi mâinile-nmulţite prin rotire/ nu sunt decât o pală travestire/ a unui sacru, negrăit extaz.// Mişcarea, ce stă gata să conspire/ cu tot ce se fereşte de răgaz,/ preschimbă brusc în flacără şi gaz/ pojghiţa dulce-a formelor, subţire." (Dansul).
în această a doua vârstă literară, care nu este cea mai fastă pentru creaţia sa, întrucât seninătatea pe care o aduce înseamnă şi lipsă de dramatism, iar prolificitatea - şi multă retorică mecanică, Ştefan Aug. Doinaş practică o regie a misterului, care nu creează mister, dar impresionează prin amploarea desfăşurării de recuzită. Defilează prin faţa cititorului personaje mitologice, peisaje lunare, castele medievale, fulgere şi galaxii. La toate acestea se adaugă vocea solemnă a poetului, cadenţată uneori ca un marş funebru, iar alteori ca un enunţ oracular. Se poate sesiza o hipercorectitudine în îndeplinirea ritualului poeziei. Fiecare frază este perfect articulată, completă. Nu se lasă nimic doar sugerat. De fapt, se lasă, dar atrăgându-se insistent atenţia că trebuie adusă o completare. Discrepanţa dintre tonul egal, lipsit de vreo tresărire de emoţie al poetului şi esoterismul prezumtiv al poeziei creează o impresie de inautenticitate.


Inventarea lui Dumnezeu
După 1989, poezia lui Ştefan Aug. Doinaş se înnoieşte (fără a-şi pierde identitatea), ilustrând proteismul poetului, pe care l-a sesizat şi l-a descris în termeni critici inspiraţi Gheorghe Grigurcu: "Alcătuirea complexă a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş (în sensul de originară arborescenţă psihică, dar şi de ideal liric polimorf) se răsfrânge pe toate planurile ce le abordează. Natură deschisă, anxios-generoasă, poetul e un pluricord, în cântecul căruia perspectiva cosmică primeşte echivalentul unei extreme varietăţi formale, fiind sugerată prin chiar luxurianţa ce-i îngână câmpul de forţă, oglindă ventuză cu o mare capacitate de absorbţie."
Principala noutate o constituie o atitudine de moralist sarcastic. Scriind despre volumul de versuri Aventurile lui Proteu, apărut în 1995, Cornel Regman remarcă surprinzătoarea trecere a poetului de la metafizică la o satiră a moravurilor: "...pentru ca în continuare noul Proteu să-şi încerce puterile în aria fabulosului germinaţiei şi a miturilor esenţiale ale existenţei, iar de acolo, printr-un plonjon neaşteptat şi cu atât mai spectaculos, să pătrundă în miezul istoriei celei mai recente dominată de urât, la reliefarea căruia lucrează o ironie ucigătoare ajutându-se de instrumentele concretului derizoriu."
Poetul s-a lăsat de fapt luat de valul idealismului moral adus de Revoluţie (o dovadă constituind-o şi publicistica sa politică, expresie a unui dispreţ intratabil faţă de impostura şi kitsch-ul specifice comunismului). Această participare frenetică (şi riscantă estetic) a sa la efervescenţa unui moment istoric, în afară de faptul că dovedeşte nobleţe, îi autentifică scrisul.
Cea de-a patra vârstă poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş este aceea a psalmilor (cei mai mulţi incluşi în volumul intitulat chiar Psalmi, din 1997).
Din punctul de vedere al lui Ştefan Aug. Doinaş, Dumnezeu nu este (ca pentru Tudor Arghezi), o existenţă incertă, ipotetică, supusă oricând contestării, ci interlocutorul absolut, care însă, în mod scandalos, refuză să se înfăţişeze şi să răspundă la întrebări. Poetul se străduieşte necontenit să-l definească, să-l facă să apară din ceţuri. Iată numai câteva dintre "definiţiile" la care recurge în cei (exact) 100 de psalmi: Domn al morilor de vânt (şi concurent suprem al lui don Quijote), Verbul, geometrul unui cerc, visatul rod (într-un pom în care noi suntem frunze), un fel de răsuflare, cutreier de raze mistice prin creier, timpul, pasăre nicicând văzută, Domn al armoniei de comete, izvor de spaţii, suflu trinitar, copac (şi de la un moment dat copac uscat), frate vitreg cu Neantul, abis.
A-l convoca pe Dumnezeu înseamnă a-l inventa. Apare astfel o similitudine între Dumnezeu care l-a creat pe om şi omul care, din dorinţa de-a avea un partener de dialog în infinitatea lumii, îl creează pe Dumnezeu, în sensul că şi-l reprezintă. Această situare a poetului în raport cu divinitatea stă la originea câtorva poeme de o frumuseţe abstractă, la fel de tulburătoare ca povestirile lui Borges pe tema divinităţii. Iată unul dintre ele, Psalmul L:
"Doamne, atâtor lucruri le-am dat nume/ la încheierea săptămânii Tale./ Chiar Ţie, celui Nenumit, din cer/ Ţi-am inventat poreclă pe potrivă.// Cu degetele asemeni celor care/ m-au modelat, Te modelez eu însumi./ Din resturile care cad din mâna mea/ ca din a Ta, se nasc într-una îngeri.// Şi raiul şi infernurile mişună/ de rodul ostenelii noastre nalte./ Iată - spre Tine suie noaptea sfinţi/ Iată - spre mine plouă ziua haruri.// Da, Doamne: suntem amândoi perfecţi./ Dar fiecare doar visat de celălalt."
Cu alte cuvinte, nu numai Dumnezeu rămâne inaccesibil pentru om, ci şi omul rămâne inaccesibil pentru Dumnezeu.
într-un alt psalm - LXIV -, şi el antologic, îndrăzneala gândului omenesc merge şi mai departe, până la presupunerea că şi divinitatea este o creaţie imperfectă.
De ce doreşte poetul cu atâta ardoare să-l "aducă" pe Dumnezeu în faţa sa? Pentru că vrea
să-l judece, să-l facă răspunzător de ce se întâmplă în lume. Credincioşii nu trebuie să tresară luând cunoştinţă de intenţiile poetului. Ele nu sunt blasfemii. Ne aflăm în spaţiul poeziei, unde tratarea de la egal la egal a lui Dumnezeu înseamnă cu totul altceva decât în viaţa de fiecare zi. Este diferenţa dintre nuditatea unei femei şi nuditatea statuii unei femei.

(fragment dintr-un studiu mai amplu)

Bibliografie
POEZIE. Cartea mareelor, Buc., EPL, 1964 * Omul cu compasul, Buc., EPL, 1966 * Seminţia lui Laokoon, Buc., Tin., 1966 * Ipostaze, Buc., Tin., 1967 * Alter ego, Buc., CR, 1970 * Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, Buc., CR, 1972 * Papirus, Buc., CR, 1974 * Anotimpul discret, Buc., Em., 1975 * Hesperia, Buc., CR, 1979, Poeme, Buc., CR, 1983 * Vânătoare de şoim, Buc., CR, 1985 * Interiorul unui poem, Buc., CR, 1990 * Arie şi ecou, 1991 * Lamentaţii, 1993 * Aventurile lui Proteu, Buc., Hum., 1995 * Psalmi, Buc., ALB., 1997.
CRITICĂ LITERARĂ, ESEISTICĂ. Lampa lui Diogene, BUC., EPL, 1970 * Poezie şi modă poetică, Buc., Em., 1972 ? Orfeu şi tentaţia realului, Buc., Em., 1974 * Lectura poeziei, Buc., CR, 1980 * Măştile adevărului poetic, Buc., CR, 1992 * Poeţi români, Buc., Em., 1999.
LITERATURĂ PENTRU COPII. Poveşti cum altele nu-s, Buc., IC, 1974 * Povestea celor zece fraţi, Buc., IC, 1976.
TEATRU. Brutus şi fiii săi, tragedie, 1996.
PROZĂ. T de la Trezor, proze, Buc., Ed. Fundaţia Culturală "Secolul 21", 2000.

*
Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş figurează şi în următoarele antologii de autor: Versuri, Buc., Em., 1972, Versuri, Buc., Alb., col. "CMFP", 1973, Alfabet poetic, pref. de Aurel Martin, Buc., Min., col. "BPT", 1978, Locuiesc într-o inimă, Buc., Mil., 1978, Foamea de unu, Buc., Em., 1987, Născut în Utopia, pref. de Gheorghe Grigurcu, ilustr. de Geta Brătescu, Buc., FCR, 1992, Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, 1996. A fost tradusă în franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, macedoneană, sârbă, slovenă, bulgară, maghiară.
La rândul lui, Ştefan Aug. Doinaş a tradus din Dante, Goethe, Hölderlin, Mallarmé, Paul Valéry, Papini, Gerhart Hauptmann, Jorge Guillen, Ruben Dario, Gottfried Benn, Wolf Aichelburg, Martin Buber ş.a.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara