Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Ştefan Aug. Doinaş de Constanţa Buzea


"Domnul meu, şi Dumnezeul meu..." Lacrimile Liggiei nu dau nici astăzi semn a se usca. Iar sufletul ei, nici el nu-şi află mângâiere, urmărind zi şi noapte cu sfială şi dor umbra perechii sale. Se eliberează sufletul ei din trup, puţin câte puţin, în direcţia aştrilor spre care iubitul, unicul Gellu porni astă toamnă. Abia trecu timp cât s-ar fi putut naşte aici un prunc, al poeziei, cine ştie, şi moartea luă de la noi la sine, iarăşi, în păstrare, în călătorire, alt mare poet. Nimeni nu li se poate împotrivi, nimeni nu le poate amâna nici cu o clipă, hotărârilor cele înalte. Aşa cum ne învaţă sfinţii părinţi, să ştim şi să credem cu folos, muritori şi ei, adormirile de-aici sunt, dincolo, preţioase naşteri în veşnicie. Slăvite acolo, sufletele, pe cât de pline de preţ şi blânde au fost acestea pe pământ, iar faptele lor bune, şi de mirare bune în context, în cazul poeţilor, opera lor - împodobită cu splendorile divine ale Cuvântului. Şi, poate, până la încheierea trecerii noastre de aici, şi poate şi dincolo, în alt fel, desigur, la aflarea veştilor triste, mâhnirea ne rămâne fierbinte şi albă ca sarea. Şi nu înţelegem dintr-o dată, şi nici uşor, ce s-a întâmplat, unde este şi ce putere asupra slăbiciunii noastre are cel plecat, cât îi jeleşte el cu milă pe cei rămaşi. Căci preţ de o secundă, două, trei, mintea ni se umple de un vid ciudat în care inima urcă speriată, şi copleşită bate nebuneşte ca să restabilească echilibrul, să ne mântuie de acel gol tiranic în care înmărmurim. Oricât de în vârstă ar fi cel luat de la noi, nouă tot prea devreme ni se pare că este. Dacă ar mai fi trăit, Opera ar fi fost în adaos, învăţătura şi înţelepciunea cu atât mai limpezi în forme iubitoare. Lucru cutremurător, fragilitatea Liei-Silvia, ea hotărând să-şi ia viaţa, simţindu-se neînstare să suporte singurătatea fără Ştefan-Augustin. E un mister ce se întâmplă cu unii oameni, cu perechile indestructibile, când iubirea îi leagă atât de strâns împreună, şi când le este dat pe nedrept, spunem, să nu şi plece împreună. Puţin după ce am aflat de dubla moarte, am primit un telefon de la Liggia Naum. Îi tremura glasul, simţeam în respiraţia ei un oftat cu suspin abia reţinut, sufletul ei trecea consternat în cuvintele pe care mi le spunea. Nu-i venea să creadă. Vorbise cu Doinaş abia cu o săptămână înainte. Liggiei îi trebuia sonetul pe care Doinaş i-l dăruise lui Gellu la Comana, de ziua lui. Să-l arhiveze, să-l aşeze în ordine, la locul ce i se cuvine printre atât de multele mesaje primite, o viaţă întreagă, de la cei mai buni şi statornici prieteni. Doinaş scrisese şi îi dăruise atunci în manuscris un sonet extraordinar. Citit şi pus între filele unei cărţi, spre păstrare, Liggia nu mai ţinea acum minte unde, a apelat la autor, poate să-i facă o copie, dar Doinaş i-a mărturisit că nu l-a păstrat, şi că nu păstra şi pentru sine textele pe care le dăruia, în unicat. Va răsfoi, m-a asigurat Liggia, cu ajutorul tinerilor prieteni devotaţi ai Naumilor, carte cu carte, foaie cu foaie, din biblioteca pohetului, şi va găsi cu siguranţă acel sonet amintitor... Şi mi-a mai mărturisit un lucru. Că în marea ei durere, nu de puţine ori s-a gândit la sinucidere. Ştia, însă, şi i s-a spus, că a te lepăda de darul vieţii, oricum şi oricât de grea ar fi aceasta, înseamnă să săvârşeşti un mare păcat, înfruntându-l pe Dumnezeu. Gestul Liei-Silvia, preţ de o secundă i s-a părut Liggiei nimerit, apoi s-a recules acceptând suferinţa...
I-am văzut, pentru prima oară, pe Irinel Liciu şi pe Ştefan Augustin Doinaş, împreună mergând pe Edgar Quinet, acum aproape 40 de ani. Se ţineau de braţ, ca o singură fiinţă, tăcuţi trecând printre studenţii care se aflau în acel moment la intrarea de la Filologie. Eram studentă în primul an, şi m-a umplut de uimire şi încântare apariţia perechii (celebre) atât de aproape de mine, înaintând pe trotuarul atât de îngust. Am recunoscut-o pe ea, apoi m-am interesat în jur cine era bărbatul tandru care o însoţea pe celebra balerină, şi o purta cu sine evident fericit. Atunci nu mi s-a dat un răspuns, colegii, nu ştiau, ca şi mine, pe ce lume ne aflăm. Am dedus mai târziu, când mi-am venit lent în fire, citind şi auzind despre biografia poetului. Fapt este că i-am văzut pe stradă în chiar anul în care lui Doinaş, după o detenţie de un an de zile (1958), închis pe temeiuri politice, i se permitea, în 1963, să-şi reia, după şase ani de interdicţie, activitatea publicistică... Erau tineri şi ei, şi senzaţia că iubirea lor îi făcea suav indestructibili, pentru totdeauna, aşa cum se ţineau strâns de braţ şi înaintând într-o cadenţă parcă de dans nepământean, nemaispunându-şi cuvinte până, depăşind grupul nostru gălăgios, şi-au reluat conversaţia întreruptă sau au continuat să tacă... Domnul meu, şi Dumnezeul meu, odihneşte-i în pace, căci mult s-au iubit, şi iartă-i ei greşeala de a nu te fi putut urma pe Tine, în dreptele Tale porunci...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara