Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Telenovelă cu Heidegger de Sorin Lavric

Sînt autori cărora simţi prea bine că, dacă i-ai întîlni în carne şi oase, n-ai rezista tentaţiei de a le spune cîteva de la obraz. Şi cum posibilitatea de a-i întîlni e nulă, nu-ţi rămîne decît să le-o spui în scris, dar nu pe ocolite şi aluziv, ci de-a dreptul, prin împingere în deriziune. În cazul lor, gîndul de a le întocmi un profil psihologic pe măsura făcăturii la care s-au pretat îţi provoacă autentici fiori de plăcere. Aproape că începi să tremuri de satisfacţie numai închipuindu-ţi cum le va arăta chipul citindu-ţi perdaful. Sînt atît de jalnici în dorinţa meschină cu care vînează succesul că te apucă pofta de a-i acoperi cu toată batjocura acestei lumi, o batjocură pe care o vei savura pe îndelete şi copios, ca într-un spectacol în care nu numai că vei trăi bucuria de a-i vedea lipiţi de toţi pereţii, dar pe deasupra vei simţi cum, pe măsură ce îţi vei bate joc, pofta de a-i lovi va creşte şi mai mult. şi nu te vei opri decît atunci cînd, atingînd pragul de sastisire mentală, îţi vei da seama că decepţia pe care ai avut-o citindu-le cartea va fi fost în sfîrşit răzbunată.
Să ne închipuim un scriitor în a cărui fiinţă uşurinţa cu care poate umple paginile se îmbină cu un fler public de tip negustoresc, un fler a cărui aviditate, fixată ţeapăn pe pleaşca succesului rîvnit, îi împrumută aerul unui mercenar literar. În ochii unui asemenea ahtiat, reţeta succesului e pe cît de facilă pe atît de sigură: faima se căpătă scriind despre oameni cu faimă. Cine ar fi pînă într-atît de prost încît să scrie un roman despre nişte ciurucuri umane cărora le lipseşte gloria? Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, şi atunci, acolo unde dai peste oameni al căror nume bălteşte de celebritate, unda ei molipsitoare nu poate să nu se rostogolească şi peste tine. Aşa că le romanţezi biografia şi le dezvălui secretele vieţii, dar cu o singură condiţie: să te baţi cu ei pe burtă şi să-i priveşti cu o condescendenţă omniscientă, făcîndu-l pe cititor să înţeleagă că le-ai intuit atît de adînc intimitatea încît punerea ei în pagină, curată floare la ureche, e o datorie morală faţă de posteritatea lor. Rezultatul va fi un roman grandios ale cărui rînduri vor stîrni recunoştinţa fiecărui cititor care va avea bafta mirabilă de a-l deschide.
Din această categorie face parte scriitoarea Catherine Clément: te apucă un dezgust nesfîrşit să vezi cum, din condeiul unei romanciere cotate ca numărîndu-se printre cele bune, poate ieşi o telenovelă romanescă atît de bicisnică. Şi nu te poţi împiedica să te întrebi în ce fund de lume şi-a pierdut autoarea spiritul critic de a putut da naştere unei asemenea cîrpăceli. Oamenii celebri pe care autoarea noastră i-a ales drept cobai narativi sînt Martin Heidegger şi Hannah Arendt. Cum simpla înfăţişare a relaţiei lor adulterine ar fi fost prea anodină pentru un roman al cărui succes se vroia unul planetar, cocteilului epic i s-au adăugat cîteva condimente cu efect sigur: soţia lui Heidegger, Elfride, şi cei doi soţi ai Hannei: Günther Stern şi Heinrich Blücher.
Firul epic al romanului are concizia unui proces-verbal şi platitudinea unui scenariu de telenovelă: în pragul senectuţii, Hannah Arendt face o vizită familiei Heidegger la Freiburg şi, în vreme ce Martin se odihneşte în camera alăturată, moţăind precum un bătrînel căruia nu i-a mai rămas din spiritul filozofic decît obişnuinţa maniacală de a repeta regulat expresii sibilinice ca "starea de deschidere", "adevărul" şi "fiinţa" - expresii pe care, fireşte, le rosteşte cu aerul grav şi recules al unui oracol ce prevesteşte fără greş destinul omenirii, declamînd vorbe mari în situaţii banale şi lansîndu-se în peroraţii subtile doar pentru a dovedi cititorului că moşneagul în cauză e chiar Heidegger şi nu cine ştie ce ghiuj ramolit şi uituc -, în vreme aşadar ce filozoful aţipeşte în dormitor sub povara vîrstei şi beteşugurilor, cele două femei - fosta amantă şi actuala soţie - leagă o conversaţie pe cît de ostilă pe atît de terapeutică, spovedindu-se una alteia şi retrăind, secvenţă cu secvenţă şi otravă cu otravă, deceniile apuse ale vieţii lor interbelice.
Pus în faţa unei cavalcade de amănunte incomode, cititorul asistă la rememorarea unor destine pe care personajele le povestesc cu propria gura, sub imboldul catharctic al confesiunilor mîntuitoare. Şi astfel, din mărturisire în mărturisire şi din defulare în defulare, tensiunea dintre cele două venerabile doamne se risipeşte treptat, astfel că, din cît de duşmance şi rivale erau la început, la sfîrşitul cărţii se vor regăsi într-o concordie amicală şi senină, aşa cum le stă bine tuturor romanelor proaste a căror poveste trebuie, în mod fatal, să se termine cu bine. Cum ar fi fost prea searbăd ca rivalitatea dintre cele două oponente să se mărginească la un banal diferend amoros - căci oricît de înalt ar fi nivelul spiritual al preopinentelor, cearta dintre o soţie şi o amantă nu poate depăşi un prag previzibil de răfuială feminină -, Catherine Clément sporeşte tensiunea psihologică a romanului punînd în lumină adînca prăpastie ce desparte convingerile politice ale celor două doamne: Elfride Heidegger, o nazistă incurabilă şi fanatică din cauza căreia naivul şi credulul filozof fusese atras într-o aventură politică pe care el de fapt nu şi-o dorise defel, şi Hannah Arendt, o intelectuală evreică răzbunătoare a cărui intransigenţă ideologică o supune pe biata Elfride unor şedinte de veritabilă tortură psihică. Fiecare îi reproşează celeilalte efectul malefic pe care l-a avut asupra lui Heidegger, cum tot astfel fiecare pretinde că prezenţa ei a avut o influenţă hotărîtoare asupra destinului spiritual al filozofului - prima pretinzînd că numai pe ea a iubit-o cu adevărat, cealaltă afirmînd că, fără liniştea casnică pe care i-a oferit-o, Heidegger nu ar fi putut atinge treapta creaţiei geniale -, iar în tot acest timp filozoful, copleşit de vîrstă şi de tensiunea clipei, moţăie cu fruntea descreţită în camera de alături.
În ciuda încleştării, nici una dintre rivale nu cedează în faţa celeilalte şi, asemenea unor redutabili gladiatori, cele două femei sfîrşesc prin a cădea epuizate una în braţele alteia, împăcîndu-se definitiv şi recunoscînd că amîndouă au dreptate. Bineînţeles că, atunci cînd se trezeşte, rolul lui Heidegger în această reglare de conturi femeieşti e unul de martor neputincios la ciocnirea dintre două orgolii tari ca piatra, filozoful făcînd mai curînd figura unui împăciuitor de conjuctură peste care anii au trecut păgubos şi deprimant, furîndu-i strălucirea şi înmuindu-i mintea.
Una peste alta, cititorului i se dă prilejul de a-şi satisface curiozitatea în toate privinţele şi sub toate aspectele, autoarea alimentîndu-i pofta de bîrfă cu toate cancanurile erotice şi politice care au circulat de-a lungul vremii pe seama lui Martin Heidegger şi a Hannei Arendt. Dialogurile sînt parcă rupte dintr-un scenariu de film prost, iar portretul personajelor e simplificat pînă la grotesc, ca într-o strategie premeditată de caricaturizare. Totul e înfăţişat în tuşe groase şi ostentative, Heidegger semănînd cu un figurant ostenit care este pus să recite fraze din propriile cursuri universitare, iar Hannah Arendt cu un procuror al Curţii de la Haga însărcinat cu întocmirea unui rechizitoriu privind trecutul nazist al familiei Heidegger. Personajele sînt entităţi golite de individualitate, mişcîndu-se precum nişte scheme abstracte şi previzibile, al căror comportament nu are voie să iasă din portretul robot pe care autoarea cărţii l-a hotărît de la început. În lipsa unei atmosfere psihologice, chenarele convenţionale ale acestor pseudo-fiinţe teleghidate sînt umplute cu o pastă precară alcătuită din două elemente sigure: amorul şi politica, adică singurele teme ce pot atrage atenţia la o carte care, judecată literar, nu poate îndeobşte atrage atenţia prin nimic.
Cine va trăi nefericirea de a deschide cartea nu-şi va putea reprima senzaţia că rostul cărţii e ca, în paginile ei, personajele să flecărească incontinent şi dezinhibat pe marginea unor teme despre care s-au scris rîuri de cerneală, dar pe care abia acum, în această carte, cititorul le găseşte în sfîrşit lămurite: adulterul profesorului Heidegger cu studenta Hannah Arendt, angajarea nazistă a profesorului, fuga Hannei dintr-o Germanie în care Heidegger, fascinat de politica lui Hitler, îşi retrage dedicaţia închinată lui Husserl din Fiinţă şi timp şi acceptă să fie rectorul universităţii din Freiburg în 1933, apoi rolul nefast pe care Elfride Heidegger l-a exercitat asupra soţului, prezenţa ei intoxicîndu-l cu otrava naţional-socialismului, noua viaţă pe care Hannah Arendt o va înnoda în America şi celebritatea pe care o va dobîndi graţie lucrărilor despre totalitarism, procesul lui Eichmann şi cartea pe care Hannah Arendt o va scrie cu acest prilej, ostracizarea lui Heidegger din considerente politice, întîlnirile ulterioare ale lui Martin cu Hannah şi, în fine, revederea la bătrîneţe, în triunghi clasic - el, ea şi nevasta - pentru o împăcare serenă sub cupola ostenită a spiritului senectuţii.
Cartea are tot atîta atmosferă pe cîtă intrigă e de găsit în paginile ei, adică nici urmă de aşa ceva, iar punctul culminant al cărţii e chiar faptul că rivalele se enervează reciproc pe măsură ce-şi deapănă amintirile. Deznodămîntul cărţii, venit ca o eliberare pentru cititor şi ca o scăpare pentru autor, este unul pe măsura frivolităţii epice: împăcarea tuturor pe toate planurile, cu puţin timp înainte ca Hannah şi Martin să plece dintre cei vii. Şi astfel se pune capăt unei cărţi al cărei conţinut ilustrează foarte bine ce va să zică reţeta facilă a succesului trecător. O carte frivolă şi ţeapănă, semănînd leit cu spiritul autoarei ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara