Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La aniversara:
Temă (cu variatiuni) de Ioana Pârvulescu




Am văzut acum vreo 10 ani (ăn orice caz ănainte de '90) un film alb-negru, din categoria aceea inconfundabilă a succeselor interbelice, cu o poveste care ăncepe rău si se termină bine. (Te rog să nu anticipezi, cititorule: legătura cu tema aniversară se va vedea mult mai tărziu.) Era vorba de un tănăr care, sătul de viata monotonă pe care o ducea si simtindu-se cam inutil pe lume - nici un suflet geamăn nu-i iesise ăn cale - se decide să-si pună capăt zilelor. Dar, exact cu o secundă ănainte de a-si duce hotărărea la ăndeplinire, apare ăngerul lui păzitor care opreste clipa si-i arată un fel de film (ăn film): viata celor din jur dacă si după ce el, tănărul domn oarecare, s-ar sinucide. Si bărbatul constată, cu uimire crescăndă că, pentru nenumărati oameni - unii pe care-i stia doar din vedere, altii pentru care nici nu credea că există si, ăn fine, cei pentru care stia că există, dar nu si că e important - pentru toti acesti oameni prezenta lui, pe care o socotea insignifiantă, era esentială.
Într-o clipă privilegiată, bărbatul a avut posibilitatea să distingă desenul din covor: modul ăn care micile lui gesturi cotidiene sau evenimentele pe care le credea strict personale se leagă de vietile celorlalti si le dau coerentă. Imediatul haotic, ininteligibil s-a transformat ăntr-un contur plin de limpezime si de sens. A ănteles că o lume posibilă, ăn care viata lui nu s-ar mai fi intersectat cu vietile celorlalti ar fi fost o lume mult mai urătă.
Spre deosebire de bărbatul din povestea interbelică, Nicolae Manolescu nu este un om oarecare, iar pentru a vedea influenta vietii lui asupra celor din jur nu e nevoie de ajutor angelic, ajunge o scurtă ochire retrospectivă. Mi-ar plăcea, totusi, să am un ănger alături care să-mi proiecteze filmul literaturii romăne de azi ăntr-o lume posibilă ăn care, să spunem, Nicolae Manolescu, n-ar fi scris nici un rănd si ar fi ales, vorba lui Proust, meseria de brutar. Mi-ar plăcea să văd ăntr-o clipă vietile tuturor celor care au trecut pe la Cenaclul de Luni sau pe la facultatea de filologie/limbi străine sau care, pur si simplu, i-au citit cronicile, cărtile, articolele. Mi-ar plăcea să văd cum viata lor ar sărăci, al păli brusc, cum si-ar pierde din farmec, de la detalii de vocabular pănă la un mod dezinhibat de a citi literatura, de a trăi literatura. Cum viata lor ar tănji zadarnic după un mod public de a avea clasă, adică noblete ăn felul de a citi si de a trăi literatura.
În ce mă priveste, pur si simplu nu-mi pot ănchipui un asemenea film. Să spun doar, dintr-o listă enormă de lucruri pe care nu le-as fi făcut sau nu le-as fi ănteles eu ăntr-o lume posibilă ăn care Nicolae Manolescu ar fi fost brutar, unul singur, legat de scris si de citit: n-as fi stiut, cănd am ănceput să citesc cu ochi de critic că, la fel ca oamenii sau mai mult ca ei, cărtile au suflet. Am aflat-o ăn adolescentă, dintr-o temă semnată de Nicolae Manolescu. De atunci, toate răndurile pe care le-am scris au fost, probabil, variatiuni pe această temă.