Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Teologul răpit de Sorin Lavric

Dan Tomuleţ, Plotin: Despre frumos, Editura Eikon, Bucureşti, 2015, 144 pag.

Cum estetica lui Plotin ne sună atît de bizar în urechi că sîntem înclinaţi s-o trecem în rîndul relicvelor metafizice din secolul al III-lea, modul cel mai potrivit ca s-o înţelegem e s-o punem în comparaţie.

Asta înseamnă că n-o descriem de-a dreptul, ci prin contrast cu viziunea unui gînditor modern. Şi cum partea întîi din Critica facultăţii de judecare (1790) e cea mai plauzibilă estetică pe care a scris-o vreodată cineva, căci acolo Kant dă o concepţie asupra frumuseţii ce domină şi astăzi gîndirea europeană, să-i punem faţă în faţă pe cei doi.

Cu Kant lucrurile sunt limpezi: cine vrea să susţină autonomia esteticului e silit să-i împărtăşească punctul de vedere. E cazul rar cînd o teorie ajunge să fie atît de convingătoare că nu mai poţi scăpa de tirania ei. Kant e despotic în arta de a nuanţa nişte distincţii care se impun cu putere de dictat. Pentru gînditorul prusac, frumosul e o valoare pentru a cărei sesizare avem nevoie de o facultate aparte: gustul. Cine are gust e apt de a resimţi frumuseţea lumii, cine nu-l are e un orb căruia i se refuză contemplarea ei. Apoi, frumosul produce o plăcere care este ruptă cu totul de nevoile obişnuite. Mai precis, plăcerea estetică nu slujeşte unui scop, nu este însoţită de vreun interes şi nu se confundă cu voluptatea simţurilor. Pe scurt, frumosul se trăieşte gratuit în virtutea unei emoţii pe care nu o putem confunda cu nici o altă satisfacţie a spiritului. E totuna cu a spune că criteriile cunoaşterii sau regulile moralei nu au nici o înrîurire asupra plăcerii de ordin estetic. Asta nu înseamnă că degustătorul de artă e o fiinţă imorală a cărei ignoranţă în plan ştiinţific înlesneşte trăirea estetică, ci doar că regulile adevărului (alături de imperativele binelui) nu intră în atingere cu criteriile frumuseţii. Domeniile sunt separate, de aici autonomia esteticului faţă de ştiinţă sau etică.

Nuanţele acestea surprind pră- pastia care desparte estetica lui Kant de felul cum înţelegea Plotin frumuseţ ea. Gîndurile acestea mi-au venit citind comentariul pe care clujeanul Dan Tomuleţ, doctor în filosofie la University of Dallas, Irving, Texas, îl face tratatului Despre frumos al lui Plotin. „Comentariu” e un cuvînt precar, un eufemism ce neglijează acribia cu care Dan Tomuleţ analizează textul original. De fapt, autorul traduce tot tratatul lui Plotin însoţind fiecare paragraf cu o exegeză lămuritoare. În felul acesta, cititorul poate urmări trecerea de la sensurile originalului la scoliile pe care Dan Tomuleţ le formulează în dreptul lor.

Pe Plotin o teorie ca aceea a lui Kant l-ar fi dezgustat peste măsură, căci scoaterea frumosului în afara adevărului i s-ar fi părut o blasfemie. Mai mult, Plotin nu se sfieşte să pună semn de egalitate între cele trei valori cardinale (adevăr, bine, frumos). Deosebirea vine din unghiul de vedere al celor doi: Kant descrie frumosul din perspectiva omului, Plotin din aceea a divinului. Neamţul e antropocentric, grecul e teocentric. De aici decurg toate diferenţele ce-i preschimbă pe cei doi în extreme ale concepţiei despre frumos. Plotin e un radical cît se poate de consecvent cu sine, trăind toată viaţa cu oroarea de a fi silit să se mişte într-un trup. Se spune că evita să iasă pe stradă de ruşine ca privirile semenilor să nu cadă pe carcasa efemeră a corpului decrepit. Pentru grec, corpul era mormîntul sufletului, un balast somatic ce îngreuna sufletul în imboldul de a se înălţa la Dumnezeu. Concepţia aceasta se răsfrînge aspra viziunii estetice.

Pentru Plotin, adevărata frumuseţe e a lui Dumnezeu, dar cum sufletul, înainte de întrupare (de „căderea în trup”, spune grecul), a contemplat frumuseţea pură a planului divin, e firesc ca, prins în carapacea trupului, să aibă mereu dorinţa întoarcerii la origine. Dorinţa aceasta e o aspiraţie ce echivalează cu o înălţare, iar rostul frumuseţii este de a fi călăuza de care are nevoie sufletul spre a se îndrepta către Dumnezeu.

Ce e inedit în această viziune e că sufletul e din capul locului frumos, şi asta graţie înrudirii primordiale cu elementul divin. Există o afinitate între suflet şi zeu graţie naturii lor comune. Se subînţelege, sufletul e nemuritor, doar trupul răposînd la moarte. La Kant, asemenea nuanţe nu sînt de găsit. Grecul e tranşant fiindcă vede filosofia ca pe o teologie. La Plotin, gustul ca facultate menită a percepe frumosul e inexistent, la fel cum distincţia dintre frumosul natural şi cel artistic e absentă. Mai mult, plăcerea estetică are un scop (apropierea de Dumnezeu) şi slujeşte unui interes (extazul mistic). Altfel spus, frumosul nu e gratuit, ci corespunde unui interes vital: unirea mistică cu zeul. Dacă ar fi auzit de „autonomia esteticului”, Plotin ar fi tresărit ca în faţa unei farse. Frumuseţ ea e hierofanie, adică izbucnire a sacrului ce se strecoară printre straturile profane al materiei inerte. Frumosul vine de sus şi intră în lume prin mijlocirea sufletelor. Şi cum coborîrea în trup înseamnă obnubilarea frumuseţ ii iniţiale, sufletul trebuie să se cureţe de paraziţii trupeşti pentru a-şi aminti de frumuseţea pe care o avea.

Aici întîlnim o trăsătură spectaculoasă a viziunii lui Plotin: căzînd în trup, sufletul îşi pierde conştiinţa frumuseţii proprii, degustarea estetică a lumii fiind de fapt un periplu cu trei trepte de-a lungul cărora sufletul se curăţă. Tocmai de aceea gustul nu joacă nici un rol la Plotin. Cînd spunem despre un om că e frumos sugerăm de fapt oglindirea în afară a unei virtuţi înnăscute. Cele trei trepte al frumuseţii – sensibilă, morală şi divină – descriu în sens invers (urcător) căderea prin care trece sufletul ca să ajungă în lume. Mai mult, intrarea în trup înseamnă molipsirea sufletului cu urîţeniile trupului, iar greşeala pe care o poate face sufletul e să uite că e altceva decît trupul în care a nimerit. Cu alte cuvinte, un om care se identifică cu trupul îşi pierde frumuseţea, devenind o oglindă a mizeriilor lui. E ca şi cum sufletul, intrînd în trup, se încarcă cu balastul trupesc. Această încărcare coincide cu o cecitate sub imperiul căreia sufletul nu mai poate percepe frumosul. Căci, molipsit fiind de apăsarea materiei, sufletul începe să-i semene, îngreunînd- se pînă la a deveni hidos. Consecinţ a e o creştere a masei corporale şi o sluţire a înfăţişării. Deformaţi la trup cum suntem, urîţenia se extinde asupra a ce a mai rămas din suflet, urmarea fiind apariţia unui al doilea tip de urîţenie, şi anume mizeria morală. Nu doar că tragi după tine o masă de carne cu aspect jlanic, dar sufletul îţi devine o colcăială de dejecţii în care, culmea, te regăseşti cu voluptate. E desfătarea insului inferior care se complace în propria degradare. Cele două tipuri de urîţenie blochează înălţarea sufletului la zeu, singurul leac fiind o dublă „deparazitare”: de depunerile trupului şi de sedimentele otrăvii morale. Deparazitarea aceasta îl împinge pe om pe treapta a treia: frumuseţea divină, resimţită sub forma extazului mistic.

Aşa se face că la Plotin avem trei grade de frumuseţe: estetica frumuseţii sensibile, etica frumuseţii morale şi teologia frumuseţii divine, toate trei stînd sub jurisdicţia aceleiaşi viziuni urcătoare, în care sensibilul e inferior eticului, iar eticul e inferior religiosului. Aici e toată viziunea lui Kierkegaard descrisă in nuce. Să mai spună cineva că există progres în filozofie! Nu există nici un progres, doar o revenire asupra unor teme vechi de cînd lumea. Cît despre Kant, în ochii lui treptele ascensiunii plotiniene erau pure fantasmagorii ieşite din fantezia unui artist cu pretenţii metafizice.

Meritul lui Dan Tomuleţ e că-l comentează pe Plotin de pe poziţia unui trăitor în secolul XXI, nu respingîndu-i viziunea, ci căutînd s-o apropie de viaţa noastră. Demersul îi reuşeşte în privinţa frumuseţii morale, unde trimiterile la urîţenia lăuntrică sînt prilejuri ca cititorul să tresară izbit de evidenţa unei mizerii pe care, chiar dacă nu recunoaşte, a încercat-o pe propria piele. Mai anevoios e în privinţa frumuseţii divine, unde un cititor fără înclinaţii mistice rămîne cu impresia stăruitoare că asistă la o discuţie curat speculativă, fără repercusiuni asupra trăirii.

În Dan Tomuleţ cultura română şi-a găsit un specialist temeinic în filosofia plotiniană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara