Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Teoria benzii desenate. Reciclări ludice de Ion Manolescu

O tehnică postmodernistă
În anii ’60 și ’70, banda desenată comică franco-belgiană se bucură de succes nu numai datorită anecdoticii simplificate și gag-urilor ușoare, menite să stîrnească instantaneu hilaritatea cititorilor, ci și pentru că recurge la tehnici literare elaborate, asemănătoare cu cele din naratologia prozei postmoderniste. Dacă am compara serii BD ca Achille Talon (Greg) sau Le Concombre Masqué (Kalkus) cu tabelele sinoptice ale postmodernismului propuse de teoreticianul Ihab Hassan în anii ’80 și ’90, am constata că marea majoritate a trăsăturilor identificate de acesta se aplică nu numai prozei și poeziei de după 1945, ci și benzii desenate. În fruntea lor, un număr impresionant de forme de intertextualitate parodică, absurdă și livrescă, dar și o tehnică literară care le poate cuprinde, sub o umbrelă mai largă, pe celelalte: reciclarea.
Indiferent dacă vorbim de „montaj”, „colaj” sau „deplasare”, pentru a explica maniera hibridă prin care postmodernismul operează la nivel textual și iconic (a se vedea catena lui Hassan din studiul Pluralism in Postmodern Perspective, în antologia lui Matei Călinescu și Douwe W. Fokkema, Exploring Postmodernism, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 1990, pp. 18-23), procedeele pot fi subsumate tehnicii mai ample a reciclării. În esență, aceasta ar presupune recuperarea și redistribuirea, într-o formă mai mult sau mai puțin modificată, a unor idei sau segmente textuale/iconice preluate din alte surse, la care se face trimitere prin citare, aluzie ori sugestie. Frecvent întîlnită la prozatorii postmoderniști (Thomas Pynchon, Umberto Eco, Michel Tournier, Salman Rushdie, Orhan Pamuk sînt doar cîteva exemple), tehnica reciclării este folosită cu scop și efect ludic și de către scenariștii și desenatorii BD. Printre ei, cei grupați în jurul revistei franceze „Vaillant. Le Journal de Pif” și al continuatoarei sale, Pif Gadget: Kalkus, Gotlib, Tabary, Cézard sau Nicolau. Mai ales după 1960, se observă cum plăcerea acestor autori comici de a-și antrena cititorii în jocuri de referințe culturale pe suprafața paginii BD devine, cel mai adesea, chiar tema episodului respectiv.

De la Charlot la Sartre
Uneori, reciclările ludice au o sursă cinematografică. În „Vaillant” nr. 1170/15 octombrie 1967, episodul din Placid et Muzo se deschide cu ursul Placid citind pe fotoliu Aventurile lui Charlot (Charlie Chaplin). Timp de două casete introduse în revista din revistă, privim și noi, peste umărul și nasul personajului, cum Charlot alunecă și scapă o tartă cu frișcă în capul unui trecător (p. 8, casetele 2- 3). Scenaristul Jean Sani și desenatorul Jacques Nicolaou (care îi preluase pe Placid și pe vulpoiul Muzo de la creatorul lor, C. Arnal) propun publicului o poveste cu ramă, în care ficțiunea se mută din spațiul filmului în cel al benzii desenate care, la rîndul ei, se desfășoară în interiorul altei benzi desenate. Mai mult decît atît, abisalitatea narațiunii grafice depășește nivelul simplei reciclări de imagini (Placid amuzîndu-se copios de episodul Charlot) și trece în cel, mai ambițios, al hibridizării de gen (poantele cinematografice din BD Charlot se repetă în BD Placid și Muzo: tarte recepționate în figură sau căderi în oale pline cu frișcă). Cunoscătorii cinematografiei americane a anilor ’20 – ’30 vor identifica și alte modele reciclate aici de cuplul Sani-Nicolaou: scene din comediile lui Mack Sennett sau din peliculele cu Stan și Bran.
Aceeași filieră reciclativ intertextuală a comediilor americane se regăsește în pagina Placid et Muzo din „Pif Gadget” nr. 45/decembrie 1969. Acum desenator și scenarist, Nicolaou își construiește gag –ul final în jurul unei povești cu daruri de Crăciun care o iau brusc razna. Protagoniștii episodului (Placid, Muzo și cei doi nepoți) sînt inițial încîntați de surpriză: primul nepot a primit un papagal; cel de al doilea o pisică; Placid un jambon; Muzo un cîine „de lux” (p. 76, casetele 7-10). Problema apare în momentul în care cadourile trimise de Profesorul Grostalent (un prieten bun al familiei) se animă într-o direcție neprevăzută: cîinele fură jambonul și, cu el în gură, fuge după pisică; pisica, la rîndul ei, fugărește papagalul; papagalul, speriat, zboară ca să scape de pisică. În spatele lor, Placid, Muzo și cei doi nepoți aleargă în șir indian, strigîndu-și fiecare nemulțumirea: „Jambonul meu!”; „Cîinele meu!”; „Pisicul meu!”; „Papagalul meu!” (p. 76, ultima casetă). Urmărirea hazlie imaginată de Nicolaou poate fi racordată, în buna tradiție a recuperării și redistribuției postmoderniste de modele culturale, la cele din comediile cu polițiști sau pompieri ale lui Mack Sennett sau la cele cu mașini scăpate de sub control din filmul The Great Race (1965), savuros prin prestațiile unor Tony Curtis, Jack Lemon, Natalie Wood.
Alteori, reciclările ludice BD se leagă de surse lingvistice și filosofice. De exemplu, în „Vaillant” nr. 1174/12 noiembrie 1967, Kalkus oferă o mostră de bandă desenată construită pe baze cognitiviste absurde. Trimiterile implicite pot fi asociate numelor lui Camus și Sartre, dar și unei „gravități” generale a filosofiei demne de a fi luate peste picior. Într-o manieră discursivă jucat ilogică, pe care o vor adopta mai tîrziu filosofi ca Douglas R. Hofstadter sau lingviști ca Steven Pinker, Kalkus ține o lecție desenată de teorie a paradoxului prin intermediul eroului său, Castravetele Mascat. Episodul din seria Le Concombre Masqué îl are în centru pe naratorulconferenț iar: o legumă vorbăreață, cu predispoziții narcisiste și un capișon pe creștet și pe ochi care îi ascunde identitatea, spre disperarea cititorilor. Instalat la o masă de lucru similară cu cea unde Gai-Luron, personajul de tip Droopy al lui Marcel Gotlib, se laudă în „Vaillant” nr. 1141/26 martie 1967 cu zecile de volume pe care lear fi citit de-a lungul vieții (printre ele, best-seller –ul fictiv al lui Kalkus, Îmi cultiv grădina cu legume – p. 31), oratorul vegetal poate moraliza doct publicul cu un discurs despre „absurditatea” sau „imposibilul” limbii franceze.
Oricît ar părea de lejer personajul (la sfîrșit, din corpul Castravetelui Mascat iese… Gai-Luron mascat), el propune publicului niște experimente mentale demne de o ediție revăzută și adăugită din The Mind’s I, tratatul cognitivist al lui Douglas R. Hofstadter și Daniel C. Dennett (1981). Cît despre absurdul rezultat de pe urma manipulării ludice a limbajului, inclusiv la nivelul schimbării semnăturii auctoriale de la un episod la altul (Lapsus, Calgus, Karl Kruss), el este apreciat de toți istoricii fenomenului „Vaillant/Pif Gadget”, în frunte cu Richard Medioni (a se vedea volumul acestuia Pif Gai-Luron, între Victor Hugo și Anuarul Poștei Franceze. Gadget. La Véritable histoire. Des origines à 1973, Paris, Vaillant Collector, 2003, p. 85).
În episodul lui Kalkus din „Vaillant” nr. 1174, derizoriul aparent al demonstrației lasă loc seriozității academice (și viceversa), într-o combinație jucăușă de (anti)logică și bandă desenată. Expresii ca „Je me tais” sau „Je suis parti” sînt deconstruite postmodernist de către eroul ironic și autoironic, pornind de la contradicțiile pe care le conțin. După cum explică leguma savantă, în primul caz: „Este complet idiot de zis asta, din moment ce, spunîndo, tocmai vorbiți, deci nu tăceți!” (p. 21, caseta 5) Iar, în al doilea: „Imposibil de zis asta, din moment ce, dacă sînteți plecat, nu vă mai aflați aici pentru a o zice!” (ibid., caseta 8). Urmuz sau Ionathan X. Uranus ar fi fost încîntați de sofismele „Castravetelui”: primul l-ar fi invitat la o masă „bazată pe calcule și probabilități”, al doilea i-ar fi prezentat un proverb breton, „pe care nu și-l mai aduce deloc aminte”. Destructurate în cel mai științific mod pe care îl poate concepe banda desenată (cel comic), paradoxurile limbii devin un prilej de chestionare a solidității mecanismelor noastre mentale, atunci cînd ele sînt confruntate cu procesele complicate ale reprezentării și autoreprezentării logice și identitare.

Premiul Nobel pentru „combinații”
Ludicitatea reciclativă și absurdul autoreferențial ating cote maxime în episodul Le Concombre Masqué s’explique din „Vaillant” nr. 1181/31 decembrie 1967. Aici, eroul mascat își anunță cititorii, printr-un raționament similar „silogismelor nevrotice” (silogisme care se autoanulează, cum exemplifică Douglas R. Hofstadter în volumul Metamagical Themas: Questing for the Essence of Mind and Pattern, New York, Basic Books, 1985, pp. 33-34), că propriul discurs nu are nici un sens: „Mai întîi de toate, unii afirmă că această bandă desenată este absurdă! Că nu spune nimic! Ei bine… Au dreptate! Căci nu am nimic de spus!” (p. 22, caseta 3).
Afirmînd prin negare, personajul lui Kalkus întrebuințează o figură retorică similară cu cea a preterițiunii (de exemplu: „Nu voi zice niciodată despre X că este stupid, nepriceput, leneș, hoț!”; dar tocmai am zis-o). Chiar dacă efectul obținut e comic, în spatele lui se întrevede un fundament mai „serios”, de natură cognitivistă: relativizarea postmodernistă a valorii de stabilitate atribuite, în mod tradițional, logicii și rațiunii umane.
Discursul autosubminativ al Castravetelui Mascat s-ar putea înscrie în paginile volumului Metamagical Themas, alături de alte enunțuri „nevrotice”, cum ar fi cele identificate de filosoful Howard De Long și reproduse de Hofstadter: „Toate silogismele false încalcă măcar o regulă. Acest silogism încalcă măcar o regulă. Prin urmare, acest silogism este fals.” (op. cit., p. 34). În fond, publicul știa încă din „Vaillant” nr. 1082/6 februarie 1966 că leguma (anti)filosofică nu are egal în arta mînuirii alunecoase a cuvîntului: acolo, în ultima casetă, ea citește Operele complete ale lui Machiavelli, înainte să adoarmă.
Cît despre limbajul „leguminos” al eroului, bazat pe întrebuințarea frecventă a „cuvintelor-valiză” (obținute din amestecul a doi sau mai mulți termeni diferiți, în descendența lui Lewis Carroll – de altfel, citat de Kalkus în caseta 5 a episodului din „Vaillant” nr. 1181), și acesta și-ar găsi locul în tratatul de logică paradoxală al lui Hofstadter, la categoria „fringelanguage”. Cuvintele „fringe” se află la granița dintre comprehensibil și incomprehensibil (așa cum se petrec lucrurile și în cazul relației dintre lexicul și morfo-sintaxa prozei lui Urmuz), iar cele folosite de Castravetele Mascat (cum ar fi: „hoffrible” – combinație dintre horrible și affreux – sau „turnabuller” – rezultat din tourner și bulles –) se potrivesc de minune cu termenii identificați de autorul lui Metamagical Themas. Printre ei, chiar unii provenind din banda desenată nord-americană, pe filiera lui David Moser și a broșurii sale Metaculture Comics (1979): „Oedipulse” (din Oedipus și pulse) sau „anticipayment” (din anticipation și payment) – v. Hofstadter, op. cit., pp. 230-31.
Dincolo de orice demonstraț ii savante, căutînd să probeze validitatea antisemanticii benzii desenate, un lucru rămîne clar. Oricît ar părea de „grobier” (din grobian și grosier), eroul lui Kalkus sfîrșește prin a avea ultimul cuvînt: „Vazyléon!” (sudare a verbului aller, la imperativ, prezent, persoana a II –a singular, cu prenumele prezentatorului TV francez din anii ’60, Léon Zitrone, alias „Gros Léon”).
Un ultim cuvînt, sfidînd logica și casetajul BD, are și motanul Hercule, atunci cînd trebuie să găsească soluția optimă pentru a-i fura cîinelui Pif friptura suculentă din farfurie, fără ca acesta să observe (episodul Pif, din „Pif Gadget” nr. 303/decembrie 1974; scenariul: Nadaud, desenele: Yannick): „J’ai trouvé!” Iluminat de o bruscă inspirație, el bricolează un dispozitiv mecanic bazat pe scripeți, sfori și clopoței, cu ajutorul căruia îl păcălește pe Pif să iasă din casă (p. 7, caseta 8) și pentru care, într-o bulă în bulă, își acordă singur...„Premiul Nobel pentru combinații” (ibid., caseta 5). În episodul din 1974, limbajul de imagerie mentală al lui Hercule pare să ilustreze o perspectivă auctorială inedită, reciclativă ludic și ironic, asupra marilor recompense instituționale ale umanității. Astăzi, lucrurile nu mai arată atît de neobișnuit: Bob Dylan primește Premiul Nobel pentru Literatură, Hercule pe cel pentru „Combinații”.
Există și situații în care nu numai limbajul (cultural sau comun), ci și lumea exterioară în care se desfășoară sînt destructurate ludic. În „Pif Gadget” nr. 50/ianuarie 1970, Henri Crespi, creatorul personajului Nestor (un deținut simpatic și paradoxal, în căutarea evadării perfecte, care să îl ajute să ia o gură poetică de aer, după care să revină după gratii), deconstruiește întreaga pagină BD: episodul Nestor dans le Midi..., plin de inadvertențe, este corectat într-o casetă explicativă de însăși vocea auctorială, în timp ce fuga lui Nestor prin diferite ținuturi alternative se dovedește doar un vis, spulberat dimineața de către gardian (p. 10). În antepenultima casetă, vocea din off recuperează detaliile bizare și hibride ale narațiunii desenate, clarificîndu-le cititorului: „Nestor își ia dorințele drept realități. Sînt prea multe greșeli în toată povestea ș…ț Veverița nu este o pasăre și nu cîntă ștrimitere la caseta 9, n. meaț. Nu există lalele care să semene cu margaretele șreinterpretarea casetei 10ț. ș…țUnde ați văzut Pif scris cu e la sfîrșit... ștrimitere ludică la caseta 17, unde Nestor citește chiar revista unde apareț” (ibid.) Conform viziunii lui Crespi, libertatea (chiar și în cîmpul absurdului) are anumite limite, pe care creatorul BD este dator să i le semnaleze personajului.

Cît costă să aflăm „sensul vieții”?
Demonstrațiile absurde de forță rămîn, totuși, specialitatea lui Kalkus, un desenator convins de expresivitatea involuntar comică a „marii” filosofii. În „Vaillant” nr. 1188/18 februarie 1968, autorul Castravetelui Mascat propune publicului o rezolvare personală a dilemelor metafizice ale existenț ialismului francez; desigur, una ludică și ironică, demnă de cel mai postmodernist manual de (anti)filosofie. În pagină apar desenați Albert (Camus) și Jean-Paul (Sartre), doi bătrînei ochelariști, preocupați de nevoia de a găsi neîntîrziat „sensul vieții”. Răspunsul stă chiar în fața lor, afișat pe un panou imens, dar vizibil numai pe jumătate: „ÎN SFÎRȘIT! Doar pentru Dumneavoastră! Secretul Castravetelui Mascat. Gratuit.” (p. 33, caseta 7). Cei doi filosofi se precipită în camera Castravetelui, află „sensul vieții”, apoi au o criză (existențialistă) de panică: „E sfîrșitul lumii!”, „Trebuie să-l împiedicăm să-și divulge secretul și altora!”, „Să-l facem să tacă!” (ibid., caseta 13).
Catastrofa ontologică pare iminentă. La fel și ironia abisală a situației: filosofii absurdului, puși într-o situație mai absurdă decît filosofia lor. Ambele sînt rezolvate de Kalkus prin mutarea privirii cititorilor către jumătatea de afiș lipsă și mărirea ei într-o casetă separată. Abia acum, publicul descoperă costurile veritabile ale divulgării sau nedivulgării adevărului suprem: „1 $ pentru a-l face să vorbească. 1000 $ pentru a-l face să tacă.” (ibid., penultima casetă). Evident, lumea poate răsufla ușurată: Castravetele nu va vorbi. Sartre și Camus își golesc buzunarele, ferind oamenii de răspîndirea nelegiuitei cunoașteri universale: „Proastă afacere, Albert, proastă afacere!”, „Sîntem atît de neînsemnați!” (ibid., ultima casetă). „Proasta afacere” a lui Albert devine excelenta afacere a lui Kalkus, care, în cheie reciclativă, își joacă banda desenată pe două paliere, ambele cîștigătoare: unul amuzant, „jos”, dedicat publicului fără pretenții și altul sobru, „înalt”, pentru cititorii cu monoclu și halat cu monogramă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara