Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
The American Dream şi alte zboruri de Gabriela Gheorghişor

Carmen Firan,
Detectorul de emoţii şi alte povestiri,
Introducere de Norman Manea,
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2011, 231 p.

Ce legătură ar putea exista între un copac pitic, rezistent la intemperii, şi un iepure tremurând într-un acvariu? În general, niciuna. În Detectorul de emoţii şi alte povestiri, cel mai recent volum al lui Carmen Firan (scriitoare plurivalentă, tentată deopotrivă de epică, poezie, dramaturgie, eseu), cele două elemente, de regn vegetal şi, respectiv, animalier, devin simboluri ale condiţiei emigrantului – temă obsedantă a scrisului autoarei, cuprinzând, de fapt, o întreagă constelaţie de probleme: trauma dezrădăcinării, dubla identitate, formele de (in)adaptare, „visul american“, preţul succesului etc.
În prima povestire, o tornadă abătută asupra cartierului Queens din New York devastează copacii impunători, plantaţi de primăria oraşului cu douăzeci de ani în urmă. Singurul care rămâne în picioare este cel din faţa casei naratoarei, nedezvoltat firesc şi numit de un vecin armean, la un moment dat, „copacul emigraţiei“ (strada adăpostea, de altfel, un melting pot etnic). În naraţiunea titulară, un iepuraş speriat reprezintă „detectorul de emoţii“ al personajului Radu, expert în fizică atomică, obligat să dea un test poligrafic pentru ocuparea unui post de paznic la un magazin. Norocul îi surâde, totuşi, profesional, dar happy end-ul nu elimină imaginea captivităţii într-un climat artificial. Expatriaţii din cartea lui Carmen Firan sunt, evident, fiinţe cu „sertare“ psihologice şi mentalitare fabricate în ţara de origine şi aduse pe tărâmul mirabil al Americii, The Wonderland. Astfel, unii şi-au păstrat superstiţiile şi visele (Copacul emigraţiei şi prezentul continuu), alţii, metehnele şi proasta educaţie (Programări, Botez cu cântec, Femeile mele), esticii, precum povestitoarea din Vinovat în America, spaima de autorităţile statului (reminiscenţă a traiului sub regim dictatorial), iar scriitorii (români, în speţă), vanităţile, egolatria, invidia şi frustrările (Premianţii şi maestrul). Mai puţin inspirată este utilizarea, de-a lungul acestor povestiri, a celor mai vehiculate clişee despre civilizaţia americană şi the American life style: mercantilismul, standardizarea, alienarea, supravieţuirea cu somnifere şi prozac, „o lume sterilă, întoarsă cu cheia“ ş.a. În categoria „punctelor slabe“ aş adăuga şi câteva finaluri aparent surprinzătoare, redevabile unor prea căutate coincidenţe (Biografii, Concesie).
Prozatoarea stabilită în America ne oferă însă şi poveşti necondiţionate de un spaţiu anume, chiar dacă ele au acelaşi fundal transatlantic. Roscov, de pildă, prezintă drama unui om apropiat de vârsta pensionării care cade brusc în patima cititului, apoi în aceea autodevoratoare a scrisului. În esenţă, prin furor şi sacrificiu, „cazul“ Roscov hiperbolizează destinul oricărui creator autentic. Un artist veritabil, de data aceasta pictor, găsim şi în Zbor în triunghi, o istorioară – poate cea mai emoţionantă din volum – despre dragoste, prietenie şi bucuria pură a creaţiei. Fantastul Mihnea trăieşte în lumea sa fascinantă de lumini, soţia Gina îl probozeşte mereu pentru absenţa spiritului pragmatic, în timp ce-şi vinde bijuteriile, dăruite de foştii ei bărbaţi, ca să poată întreţine casa, Brian, gay-ul bolnav găzduit cu generozitate, mediază cu blândeţe conflictele şi nemulţumirile celor doi. Cu toată „nebunia“ inclusă, scena zborului în triunghi arată cum imaginaţia reuşeşte să escaladeze sârma ghimpată a realităţii: „Mihnea îşi îndoi genunchii, se aplecă şi întinse braţele. Gina îl ajută pe Brian să se aşeze pe spatele lui Mihnea. Ţineau amândoi ochii închişi şi palmele lui Mihnea strângeau cu putere palmele lui Brian de parcă i-ar fi fost frică să nu se ridice cu adevărat de la pământ. Zburau tăcuţi, cu Gina lângă ei. Picăturile de apă le şiroiau pe obraji.// – Vezi vârfurile copacilor?// Brian dădu din cap şi acelaşi zâmbet blând i se aşternu pe chip.// – Atunci e bine. Şi oceanul? Vezi oceanul? Dincolo de el e tot un ocean. Şi tot aşa, bătrâne, la nesfârşit. Pământ, apă, lumină, apă, pământ...// Turna cu găleata şi Gina îi privea cum zburau, sfâşiată de tandreţe. Aproape că zbura şi ea cu ei. Aproape că vedea şi ea întinderile albastre de apă, vârful copacilor, iarba în flăcări, lumina întunecată a cerului coborât pe pământ“.
Carmen Firan scrie o proză comportamentistă, „filmică“, de observaţie realistă, cu tonuri confesive, adesea cu accente satirice, de cactus ţepos, sau cu un touch poetic, de petală catifelată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara