Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Tichia de mărgăritar de Cosmin Ciotloş


Până la un punct, îmi pot explica succesul de critică înregistrat de cărţile Doinei Rusti de la debut (care s-a produs târziu, în 2004, cu Omuleţul rosti) până acum. S-a întâmplat, cred, ca într-una din povestirile acestui ultim volum: mai mult ca să se afle-n treabă, un adolescent mâzgăleste pe soclul unei statui câteva cuvinte despre o presupusă comoară a domnitorului Ghica, după care începe să filmeze rumoarea din jurul inscripţiei.

Prefăcându-se indiferenţi, trecătorii nu rezistă totuşi tentaţiei de a strecura, îndemnaţi de mesajul apărut din senin, bileţele cu cele mai ascunse dorinţe ale lor. Poate-poate se vor îndeplini. Unii bănuiesc cine se află în spatele actului de vandalism, dar nu le dă mâna să nu-şi încerce norocul. E săptămâna dinaintea Învierii, aşa că nici o minune (nici măcar una care-ncepe ca o farsă) nu trebuie refuzată. Spectacolul ipocriziei e grandios. La montaj însă, cameramanul amator constată că mare lucru nu rămâne din el: cadre, îmbulzeală, zgomot, confuzie, inexpresivitate.

Spre deosebire de personajul ei, Doina Ruşti nu pare să-şi dea seama de eşecul scenariului propriei afirmări. Dovadă chiar cartea de faţă, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti. Acum, sigur că nu e de datoria autorului să-şi demaşte, într-o situaţie sau alta, nereuşita. Treaba lui e să scrie, pe cat posibil, bine. Mă uimeşte în schimb lipsa de reacţie a comentatorilor când vine vorba de a semnala evidenţa acestei nereuşite. Dacă ţin eu minte, unul singur, anume Marius Chivu, a reuşit să se sustragă mirajului acestuia perdant. Ceilalţi l-au luat pe da în braţe şi nu i-au mai dat drumul, deşi ocazii ar fi tot fost: Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), premiată de altfel de Uniunea Scriitorilor, Lizoanca la 11 ani (2009).
Lucrul îşi are originea în confuzia dintre virtualitate şi valoare. Ca proiect, cărţile Doinei Ruşti nu-s rele. Operând cu multiple planuri simbolice (iată o calitate care nu i se poate nega autoarei), ele predispun la masive infuzii de sens, flatând în felul acesta nu gustul, ci înţelegerea. Supraevaluarea se datorează, aici, suprainterpretării.

Povestirea titulară, de exemplu, se poate aborda dintr-o sumedenie de unghiuri. Problema e că nu se poate citi. Când vezi totuşi negru pe alb asemenea stângăcii ridicole, parcă nu-ţi mai vine să te înalţi, impersonal, la ştiu eu ce cote de subtilitate: „Stătea întoarsă puţin cât să-i văd faţa bronzată şi, după ce-şi ridică părul de după ureche, începu să scotocească în geanta bombonoasă [subl. mea], care lui Tiberiu i se părea făcută din două sute de halviţe poroase şi răsucite, ca-n vremea copilăriei lui." (p. 13)

Ghinion la pagina 13, să zicem. La 15 însă altă trăsnaie: „Stătea la poartă, cu geanta mare şi halviţoasă [subl. mea] şi se uita la el de jos în sus, aşa cum îl privea şi în urmă cu zece ani împreună cu vărul ei, parcă-i vede, îmbrăcaţi la fel, cu pantaloni de trening şi tricouri scurte." (p. 15) Trec peste „un sul infim de hârtie, probabil îndelung frecat între buricele degetelor, o mărgioară [subl. mea] de agendă pe care Iulică scrisese mărunt şi ordonat Fierari 2" (p. 20) şi „spusese tâmplarul răsucindu-şi pe degete părul sur, pe care îl purta tot aşa, în ciorchine [subl. mea] lungi, ca în tinereţe" (p. 53) Oricum, inventarul acestor formulări imposibile e consistent.

Mai grav decât aceste anomalii stilistice (odată cu care eventualele reflecţii savante despre „farmecul" celor unsprezece bucăţi nu-şi mai au locul) e controlul precar al epicului. În aceeaşi proză, Cămaşa în carouri, întâlnim un papagal, Jojo, care posedă nici mai mult, nici mai puţin decât două suflete. Unul al lui, desigur, celălalt al unui copil ucis din greşeală cu ani şi ani în urmă. Fireşte că în atari condiţii, Jojo va încerca să răzbune ce e de răzbunat şi că va lăsa în urmă, la rândul lui, victime inocente. În locul tâmplarului vinovat şi nu prea, e omorât un instalator. Cum anume? Aici e-aici: dizolvându-i-se în cafea nişte pastile pentru diabet care de fapt provocau infarctul. (Bineînţeles că papagalul era la curent cu efectele secundare ale medicamentului: stăpâna lui îşi găsise sfârşitul în acelaşi mod.) Să mai spun acum ceva despre cămaşa în carouri care, ni se sugerează, ar purta în textura ei o fantomă, ar fi totuşi prea mult.

Meritul cărţii (probabil singurul) vine din faptul că povestirile comunică, toate, între ele până într-acolo încât în ansamblu s-ar putea vorbi despre un aer romanesc. O tânără moare traversând bulevardul Magheru, iar strigătul ei disperat pluteşte peste oraş vreme îndelungată, nu numai în prima proză (Ceasul de la Universitate), ci şi în alte câteva. Adeseori personajele îl aud în momentele de tihnă, fără a-i şti istoria şi fără a încerca să şi-l explice. Tot o prezenţă recurentă e aceea a unui anume Iane Farmacistu, ins de la o mie şapte sute şi puţin. Un timp, silueta lui e strict conjuncturală şi, de aceea, promiţătoare. (În prima şi în a cincea povestire, Iane e mai degrabă o umbră.) Dacă în ultima, care-l are drept protagonist, Doina Ruşti i-ar fi dat ceea ce i se cuvenea (carnaţie adică), ar fi ridicat nivelul întregului volum. Aşa, singurul salt e de la fantomă la fantoşă, iar povestirea se îneacă în kitsch. În plin Bucureşti fanariot, Iane întâlneşte o fată descinsă direct din secolul XXI. Cum a ajuns ea acolo, ne-am obişnuit să nu ni se spună. Reproşul meu e, oricum, altul: ca să-şi treacă de urât, Ema (aşa o cheamă) apelează, absolut previzibil, la halucinogene preparate de spiţerii epocii. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, limbajul ei e de o ostentaţie argotică respingătoare. Lasă că nici cunoscuţii lui Iane nu vorbesc chiar ca la carte: „Ţi-a cam rămas ancora agăţată de zăluda aia? Hai, efendi, că nu merită! E nebună rău! Nici nu ştii ce coboară printre zulufii femeiuştii ăleia. Crezi că degeaba îi zic eu Zârnoaica?" (p. 214)

Dar ce-or înţelege ei, oameni de secol XVIII, din astfel de replici, n-am idee: „Este exact ca un limbric, în pana mea, de libidinos şi nespălat." (p. 218) După care: „Habar n-am la ce te referi, dar, într-adevăr, mă cam enervează prietenul tău de la Colţea [...] E doar dealer! Un mucos de la care cumpăr droguri! [...] Ce e, nene, te-am înfundat? [...] Cumpăr de la el nişte cocoloaşe cremoase care-mi dau forţa să mă trezesc în lumea asta de rahat [...] Bravo! Cum să nu mă gândesc! Chiar eu i-am dat reţeta." (p. 223) Şi încă: „Ei, acolo, multă lume ştie că din ciuperca asta împuţită, căreia îi mai zice şi cornul secarei, se fac lesedeurile nişte pastile de petreceri, nişte mizerii, e-adevărat." (p. 224) Şi încă: „Păi, vezi, bineînţeles, e psihedelică! Vezi tot felul de drăcovenii legate de dorinţe, de nefericiri, de educaţia pe care-o are fiecare." (p. 225) Şi încă: „Ar fi cam kinky, ce să zic!" (p. 226) Şi încă: „Mda. Cam eşti papagal, dar nu-mi amintesc să mă fi gândit la asta." (p. 227) Închei: „Păcat că eşti cam labă." (p. 228)

Când, într-unul din romanele sale istorice, Eugen Barbu îşi punea personajele să mănânce „testemeluri" (care, departe de a fi ceea ce credea autorul Groapei, înseamnă „năframe"), lucrul era parcă mai puţin ridicol. Măcar nu le oferea pizza prosciuto e funghi!

Cămaşa în carouri şi alte 10 povestiri din Bucureşti nu mi-a plăcut deloc. Cui i-ar putea plăcea?