Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Timotei Cipariu - 200 de Ion Buzaşi


La sfârşitul lunii februarie se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Timotei Cipariu, una dintre cele mai impunătoare figuri culturale din veacul trecut. Integrându-se organic în paşoptismul ardelean, numit sugestiv de Şt. Pascu "a doua generaţie a Şcolii Ardelene", Cipariu continuă mai ales în lingvistică şi filologie opera înaintaşilor. Prin scrierile lui Cipariu, ideea latinităţii capătă prestigiul erudiţiei: originea latină a limbii române ("limbă a coloniştilor romani stabiliţi în Moesia şi Dacia"), studierea sistematică, pentru prima dată, a vechilor cărţi şi manuscrise, de unde culege argumente lingvistice incontestabile, editarea primului periodic românesc cu litere latine, Organul luminării, a unei foarte bune reviste de specialitate, "Arhiva pentru istorie" şi filologie, a unei Gramatici, ale cărei merite au fost puse în evidenţă cu obiectivitate abia în anii din urmă, constituie aspectele principale ale activităţii sale lingvistice. Este uşor a vedea azi exagerările lui Cipariu, dar ţinând seama de împrejurările în care a gândit şi a acţionat, când limba română era ameninţată din cauza politicii de deznaţionalizare, lingvistul şi filologul Cipariu ne apare ca un apărător tenace al "tezaurului limbii", în care vedea însăşi puterea de viaţă şi dăinuire a naţiunii noastre.

Istoria literară din ultimii ani a relevat şi calităţile lui de scriitor: Jurnalul său ne aminteşte de Amintirile... humuleşteanului Creangă (evocarea casei părinteşti, chipul mamei şi al tatălui, obiceiurile satului, credinţele şi superstiţiile rustice). Imaginile din copilărie, îmbrăcate în vraja duioasă a amintirilor, respiră, ca şi la Creangă, un aer de nostalgie. La Creangă - o nostalgie cutreierată de unde joviale; la Cipariu - una gravă, solemnă. Povestirea unor întâmplări năstruşnice se încheie la Creangă, de obicei, cu proverbe şi zicători populare ce deveneau un fel de concluzie aforistică, având un înţeles pe deplin luminat în context. Cipariu apelează la sentinţe biblice sau citate din clasicii greci şi latini. Scrise în al cincizecilea an al vieţii, memoriile cuprind şi asemenea exclamaţii amare, dar de înţeleaptă resemnare, cu vibraţia tânguitoare a unui stih din psaltire: "Aşa trece frumuseţea lumii şi toate sunt deşertăciune".

Poetul Cipariu este o surpriză chiar pentru cunoscătorii operei marelui învăţat ardelean, pentru că despre activitatea sa poetică s-au făcut doar menţiuni sporadice (N. Iorga, Gh. Bogdan-Duică, I. Raţiu, I. Breazu, Şt. Manciulea, Radu Brateş ş.a.), dar o carte de versuri rămase de la Cipariu s-a publicat abia în 1976. Risipite în broşuri rarisime, prin coloanele "Foii pentru minte, inimă şi literatură", semnate cu iniţiale sau nesemnate, o mare parte rămase în manuscrise, ele au fost publicate de N. Albu în cadrul "Restituirilor" Editurii Dacia şi în revistele literare de către Mircea Popa. Cipariu a dorit să fie poet încă din tinereţe, mai ales sub influenţa poeziilor şi a baladelor populare ascultate de la mama lui. Filonul popular al poeziei sale este evident în majoritatea creaţiilor, dar mai ales în amplul poem Pintea, a cărui paternitate e discutabilă totuşi, păstrat fragmentar, un amplu tablou, viu creionat, al unei epoci de suferinţă socială şi naţională, asemănător în multe privinţe cu poemul lui Ion Budai-Deleanu, Trei viteji. Dar exprimarea unor idei înaintate în poezie, lamentaţiile erotice în maniera lui Petrarca nu erau potrivite în epocă cu poziţia socială a lui Cipariu, înaltă faţă bisericească. Iată una dintre explicaţiile, cea mai rezistentă de altfel, maniei anonimatului, despre care vorbeam mai înainte. Semnate au fost numai Ecloga pastorală, oda însănătoşire, închinată tipografiei din Blaj, şi alte câteva stihuri pe care le putem include în genul poeziei omagiale, destul de frecventă în epocă, cultivată de aproape toţi poeţii generaţiei paşpoptiste. Cipariu a fost un poet, aşa cum demonstrează Sonetul-psalm citat şi reprodus de I. Breazu şi Radu Brateş, comentat cu aprecieri superlative de I. Negoiţescu: "în sensul spiritualităţii grafiei, acest sonet pare meşteşugit plastic, având ceva din ornamentaţia în aur a iniţialelor pe manuscrisele de pergament".

A fost unul dintre cei mai remarcabili epistolieri din veacul trecut. Scrisorile luI Cipariu către Bariţ, 125 la număr, alcătuiesc o cronică socială a Blajului de la mijlocul veacului trecut, un virtual roman de epocă, lipsit doar de liantul epic al faptelor. Un roman pe care a năzuit mai târziu să-l scrie Pavel Dan, cu titlul provizoriu Pe urmele Şcolii Ardelene. Paginile corosive, gogoliene, din crochiul lui Pavel Dan îşi au un antecedent tematic în epistolarul lui Cipariu. Propunându-şi o relatare riguros obiectivă ("Ci a mea maximă-i au să tac de tot, au să nu cruţ nimic. Giumătate a grăi adevărul ar fi de prisos"), el smulge cu brutalitate Blajului acel văl de aură poetică obişnuit în atâtea evocări dulcege, Blajul de la mijlocul veacului XIX apărându-i ca un "iad şi Sodomă unde numai fărădelegile, poftele de izbândă pentru închipuitele strâmbătăţi, ura şi clevetele cu minciuna împărtăşesc. Au nu aceasta-i împărăţia Dracului în miniatură sau modelă?" Cipariu nu este însă un denigrator al Blajului, ci un cronicar căruia nu-i plac jumătăţile de măsură. De aceea, în altă epistolă, meritele culturale şi naţionale ale Blajului sunt înşirate într-o pledoarie avântată ce anunţă forţa persuasivă a oratorului: "Blajul are vinele sale; are şi Sibiul, Bucureştii, Iaşii, toţi românii. Dar Blajul are şi faptele sale la care se poate uita înapoi cu fală. Multe alte locuri din românime au şi au avut de sute de ori mai multe mijloace de a lucra pentru literatură, cler, naţionalitate, decât Blajul, de n-au făcut mai puţin, de n-au făcut nimica". Un episod erotic care implică înalte feţe bisericeşti şi duce cu gândul la cunoscutul fragment din }iganiada cu intrarea diavolului în mănăstire în chip de fecioară, portretul canonicului Vasile Raţiu, veritabil personaj de roman, inspirând groaza epistolierului prin dimensiunile pantagruelice ale poftei sale de viaţă şi prin sfidarea convenienţelor etice, sunt alte două coordonate ale acestui "roman" existent in nuce în epistolarul lui Cipariu, cu veritabile pagini de literatură.

Timotei Cipariu s-a ilustrat şi ca orator. Cuvântările sale sunt ocazionale, rostite fiind de directorul de şcoală, de vicepreşedintele "Astrei" şi de membrul Dietei transilvane. Aşadar, cuvântări şcolare, culturale şi politice. Elogiul şcolilor din Blaj cu ocazia centenarului lor (1854), necesitatea educaţiei şi instrucţiei fetelor într-o vreme când aceasta era "negleasă" (neglijată) mai mult decât se poate scuza nu numai la noi, românii, elogiul studiilor clasice ca fundament al unei temeinice culturii, îndemnurile adresate tineretului de a contribui la propăşirea patriei sunt principalele idei ale cuvântărilor şcolare. "Un reazim al naţionalităţii române", aşa concepe Timotei Cipariu scopul "Astrei", iar în discursul inaugural rosteşte unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate limbii române, pagină antologică a oratoriei româneşti: "Tezaur născut cu noi de la ţâţele maicii noastre, dulce ca sărutările măicuţelor când ne aplecau la sânul lor, tezaur mai scump decât viaţa, tezaur care, de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva cu puterea sau cu înşelăciunea au cu moméle să ni-l răpească din mâinile noastre, atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la părinţii noştri cu acea mângâiere că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni de a ne mai numi fiii lor: limba românească ". Apelul adresat naţionalităţilor din Transilvania pentru o armonioasă convieţuire se învecinează cu demonstraţia că "ura între naţionalităţi" a fost aprinsă de păturile conducătoare în scopul menţinerii dominaţiei de clasă. în altă cuvântare, condamnarea monarhiei absolutiste, cu argumente iluministe, aminteşte de celebra diatribă a lui Slobozan din Cântul X al }iganiadei. Gândirea progresistă îi înlesneşte o înţelegere foarte actuală a noţiunii de patriotism, care în concepţia sa "cere dezinteresare şi sacrificii pentru patria întreagă, chiar dacă aceasta stă din mai multe naţionalităţi, pentru binele tuturor, fără distincţiune de naţionalitate, de confesiune şi de alte câteva diviziuni ce se pot afla într-însa".

Râvna sa, memoria fenomenală, uşurinţa extraordinară în însuşirea celor mai diverse limbi i-au conferit o aură legendară, inspirând opere literare şi memorialistice. Odobescu descrie în culori vii manifestaţia de simpatie şi respect a tinerimii studioase din Blaj faţă de marele învăţat, iar Iorga, într-o evocare patetică, îl trece printre "eroii neamului".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara