Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Tinereţea lui Ion Dumitriu de Pavel Şuşară


Apolinic, generos, posedat de cultul stabilităţii. O privire epicureică, saturată de senzaţii şi generatoare, la rîndul ei, de nesfîrşite voluptăţi, trece dincolo de mirajul suprafeţelor şi se sprijină pe chipul netrecător al lucrurilor. Pictorul caută esenţe, ciocăneşte coaja pentru a asculta, în străfunduri, ecoul arhetipului. Cu faţa întoarsă către lumea rurală, către valorile ei atemporale şi stereotipe, el visează ideea de arhaicitate, vîrsta de aur a unei umanităţi care-şi neglijează memoria. Nu pictează obiecte, ci invocă obiectul. El nu reprezintă şure, bîrne, strecurători, daraci şi mere; el rememorează, ca într-un ceremonial magic, Şura, Bîrna, Strecurătoarea, Daracul şi Mărul.

Ion Dumitriu s-a impus în pictura noastră de astăzi printr-o desăvîrşită continuitate stilistică şi printr-o la fel de mare fidelitate faţă de universul pe care şi l-a identificat. Ritmurile ciclurilor, diversitatea formelor, schimbarea perspectivei din care îşi construieşte imaginea n-au făcut, în ultimă instanţă, decît să adîncească şi să precizeze cu o mai evidentă acurateţe aceeaşi problematică plastică şi filosofică. Aparent, el este un pictor al satului şi, prin extensie, al peisajului rural. Un inventar sumar al obiectelor pe care el le fixează în memoria pînzei ar epuiza aproape în întregime formele, imaginile şi uneltele comunităţilor tradiţionale. De la şura de fîn - la scîndura gardului, de la pielea întinsă pentru uscare - la darac, de la strecurătoare - la jug, de la dealul înverzit - la căpiţă, de la cartof - la măr, de la umbra unui personaj inaparent - la sfeclă, totul recuperează un spaţiu în acelaşi timp familiar şi fabulos. Reprezentate cu o acurateţe care, de cele mai multe ori, trece cu mult dincolo de intenţiile de identificare, aceste obiecte par colecţionate dintr-o obscură pornire de etnolog, de muzeograf sau de arhivar. Asemenea speciilor pe cale de dispariţie, reprezentate patetic prin cîteva exemplare, formele lui Dumitru au ele însele patetismul ultimului exemplar. Puse în pagină agresiv şi rupte de orice context, ele sugerează, precum relicvele, realităţi abisale, naraţii vagi şi lumi dispărute. Amprente ale unei umanităţi arhaice, trecute demult din istorie în mit, imaginile lui Dumitriu recuperează metonimic o imagine mult mai amplă pe care privitorul este îndemnat să o recunoască, să o înţeleagă şi să şi-o însuşească.

ĂrĂ intenţii polemice explicite şi nici măcar cu dorinţa asumată de a corecta o imagine prea de timpuriu instalată cu puterea unui stereotip, fiul pictorului a încercat în două momente, mai întîi la Timişoara şi recent la Galeria Sabina & Jean Negulescu, să demonstreze că personalitatea lui Ion Dumitriu este mult mai cuprinzătoare şi cu o extensie mult mai mare decît lasă să se înţeleagă imaginea lui consacrată. Recenta expoziţie girată de Maria Magdalena Crişan, ca de altfel şi aceea organizată la Galeria Brâncoveanu 28, cuprinde primele lucrări ale artistului (desene, acuarelă, guaşă), datînd din perioada studenţiei. Deşi acestea au rămas, în cea mai mare parte, în faza de schiţă, de eboşă, de exprimare spontană într-un anumit cîmp tematic, caracterul lor este definitiv în perspectiva evoluţiei ulterioare a pictorului. Încă din acest moment, în care Ion Dumitriu nu era hotărît, şi nici nu avea cum să fie, în ce direcţie va porni, un lucru ştie sigur: anume acela că nu va merge nici spre figurativismul denotativ şi suficient şi nici spre realismul sociologizant şi episodic. Şi tot din această perioadă se prefigurează cu multă claritate, atît la nivelul viziunii sale globale, cît şi la acela al relaţiei nemijlocite cu forma plastică, statutul său de artist ,,de frontieră", situat în zona de confluenţă a două tendinţe sau chiar a două mari paradigme culturale care au marcat ultimele decenii: pe de o parte, spiritualismul, aspiraţia metafizică şi scrutarea în profunzimile formei artistice, specifice generaţiei şaptezeci (Horia Bernea, Teodor Moraru, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu etc.), după ce limbajul plastic fusese recuperat şi reinstaurat de către generaţia lui Pacea şi Alin Gheorghiu, şi, pe de altă parte, luciditatea, scepticismul, asumarea reprezentării la nivel de convenţie şi de cod, specifice generaţiei optzeci. Dacă în privinţa generaţiei şaptezeci, Dumitriu are certe confluenţe cu plasticienii reprezentativi ai acesteia, în privinţa generaţiei optzeci el are legături mult mai strînse cu principiile ei generale, emanate mai curînd din zonele literaturii. Imaginea sa este oarecum textualistă prin asumarea ei ca o construcţie convenţională, în cadrul căreia modelul este privit cu detaşare şi recompus într-un plan strict cultural, uneori chiar cu accente livreşti, însă pictorul nu părăseşte coerenţa reprezentării şi o anumită acurateţe calofilă a acesteia spre a merge către expresiile efemere ori către activismul social şi reconsiderările estetice ale plasticienilor opzecişti.

Cu alte cuvinte, Ion Dumitriu acoperă un set de reflexe de natură spiritualist-metafizică, tipice pentru artiştii plastici din generaţia lui imediată, cu o filozofie a elaborării şi cu o înţelegere a creaţiei specifice spaţiului literar al generaţiei ulterioare. Dar acestă situare filosofică, estetică şi morală, nu este determinată din exterior, prin contaminări directe sau prin decizii de ordin programatic, ci este o problemă de construcţie lăuntrică, evident consolidată prin cultură generală şi prin educaţie plastică. Fără a fi un spirit teoretic şi fără a-şi ambala retoric programul de creaţie, Dumitriu lucrează exclusiv în perimetrul lucidităţii, al deliberării şi al deplinei conştiinţe a gestului său. Toate aceste elemente sunt enunţate ferm încă din perioada începuturilor sale artistice, iar acest lucru se poate vedea fără echivoc în schiţele expuse acum la Galeria Sabina & Jean Negulescu. Chiar dacă el pare oscilant în acest moment, oarecum indecis în ceea ce priveşte natura exprimării - elementele simboliste, citatele arheologice, cruzimile fove, cenzura geometriei şi notaţiile pleneriste convieţuiesc cu şanse egale în această perioadă - în fond artistul este pe deplin clarificat. Imaginea plastică este la mare distanţă de realul anecdotic şi de particularizările autiste, esenţială fiind comunicarea prin limbaj şi prin construcţia formei. Încă din acest moment figurativismul lui Dumitriu este, de fapt, un pseudofigurativism, pentru că el nu urmăreşte detaşarea unui reper anume şi, mai apoi, consacrarea lui tocmai prin acest fapt, ci, dimpotrivă, realizează un proces de abstractizare sui generis, o punere implicită în concept; cu alte cuvine el încearcă instaurarea unor adevărate noţiuni plastice.

După ce opera pictorului s-a încheiat abrupt şi prematur cu patru ani în urmă, o expoziţie cum este aceea a recentei expoziţii, dincolo de aparentul ei aer sentimental, se transformă în-
tr-un examen necruţător atît pentru artist, cît şi pentru privitor. Artistul este supus, tocmai prin această scrutare a finişului prin lentila punctului de pornire, unei probe de rezistenţă exterioară şi de coeziune lăuntrică, iar privitorul unei verificări severe în ceea ce priveşte capacitatea sa de lectură în timp, în spaţiu şi în context. Ion Dumitriu trece testul cu un firesc şi cu o seninătate, ambele imperturbabile; sigur pe sine, coerent şi seducător, iar privitorul, în această clipă, nici nu prea contează.