Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critică Literară:
Titanic fals de Cosmin Ciotloş

O anume preferinţă pentru artificiu face şi desface lucrurile în proza scurtă a lui Florin Lăzărescu. Situaţiile sunt căutate, iar frazele, găsite. Natural nu e decât peisajul. Iar acesta contează, aici, prea puţin. Ceea ce se întâmplă interesant în povestirile din Lampa cu căciulă (volum tocmai publicat de Editura Polirom) ţine exclusiv de teritoriul discursului. Apetitul de comunicare al personajelor e totdeauna mai presus de limitele stabilite de carnaţia lor. Odată ce li se dă cuvântul, ele suferă invariabil îmbunătăţiri la nivel verbal. Sunt, cu o formulă consacrată, revăzute şi adăugite. Aproape că nu există replică în textura căreia să nu fi intervenit multiple modificări sesizabile cu ochiul liber. N-aş vorbi însă numaidecât de calofilie, din moment ce calculul lui Lăzărescu nu are atât premise estetice, cât consecinţe utilitare. În materie de stil, eficienţa e valoarea sa de căpătâi. Cele zece bucăţi ale Lămpii cu căciulă par să rezulte din însumarea unor efecte compoziţionale.

Ca atare, entuziasmul unui miniaturist de calibrul lui Filip Florian e perfect explicabil (nu însă integral acceptabil) pe criterii de afinităţi. Îndărătul metaforelor descriptive, trăsăturile esenţiale ale cărţii sunt surprinse plauzibil. Lipseşte doar, din dreptul câtorva, asteriscul severităţii. Fiindcă, în fond, toate sunt îngăduite unui prozator, dar nu toate îi sunt de folos. Intersecţia naşte, dacă nu monştri, măcar hibrizi: "La Florin Lăzărescu, acum şi aici, cred că se poate vorbi de magie albă. Altfel, în absenţa vrăjilor bune, nu ştiu cum ar fi posibil ca lumea întreagă, cu continente şi fiinţe, cu mari mărunţişuri şi mici grozăvii, să se strângă într-un singur punct geografic, fără nume, pierdut printre dealuri şi întâmplări. Rar am citit cu atâta bucurie o carte şi, tot rar, am fost cucerit într-atât. Sunt povestiri care se nasc una din alta, cresc ca ramurile tinere şi sfârşesc prin a desena un fel de copac al vieţii, trecut prin anotimpuri."

Realism magic? În nici un caz! E adevărat că metoda lui Lăzărescu derivă din tradiţia de cursă lungă a realismului. O copilă de la ţară visează îndelung să ajungă la bâlci (Ursoaica Lili şi Balena Goliat). Un elev dornic de distincţii şcolare află, printr-o fraudă neînsemnată, câtă ipocrizie presupun acestea (Lumea interlopă a brusturelui). Un altul, trăind, în pas cu vârsta, mirajul militar moşteneşte, prin propriii ochi, câteva scene de epopee familială (Amintirile mele din al doilea război mondial). Un bătrân paznic de eleşteu se hrăneşte, până-n pragul morţii, cu amintirea unui exacerbat simţ al datoriei (Nea Mihai şi tovarăşul Dumnezeu). Şi aşa mai departe, personaj după personaj şi povestire după povestire. Dacă mai spun însă că o jumătate din aceştia se lasă conduşi în elanurile lor de câteva ală­turări de cuvinte şi că altă jumătate reprezintă ipostazieri ale unui narator pe cât de ingenios, pe atât de gureş, întregul scenariu realist tinde să se transforme din substrat în peliculă. Căci referinţa imediată se arată a fi, în permanenţă, limbajul.

Începutul primei povestiri e remarcabil (continuarea, mult sub nivelul acestuia, nu-i ştirbeşte, totuşi, meritele): "Mama era îndrăgostită până peste urechi de un pădurar. A fost dragoste la prima vedere, într-o primăvară oarecare, exact din seara în care acesta i-a călcat pragul casei, împreună cu bunicul ei. Nu era cine ştie ce frumuseţe de om, nici prea tânăr nu arăta (să tot fi avut vreo treizeci şi cinci de ani), iar de îmbrăcat, umbla ca vai de el. Ceea ce-o fascina pe mama era că pădurarul nu vorbea ca prin partea locului. Îşi rostea vorbele într-un fel aparte, miraculos pentru un copil care nu cunoscuse în viaţa lui decât oamenii din două sate, destul de banal pentru cineva care se născuse la oraş şi umblase cât de cât prin lume - bărbatul vorbea literar. Faptul că-şi articula cuvintele până la capăt, apăsat, pronunţându-le ca şi cum fiecare ar fi avut o importanţă aparte, fără vreun accent regional, îi crea în ochii mamei o aură, dacă nu de extraterestru, măcar de prinţ decăzut, venit dintr-un tărâm îndepărtat." (pag. 5)

Există, în fragmentul acesta şi nu numai în el, un evident decalaj temporal între înmagazinarea poveştii şi transcrierea ei. Timpul audiţiei precedă timpul elaborării. Momentele sunt disjuncte, dar tonul lipsit de relief al vocii narative le unifică. Enunţarea tramei capătă dimensiune psihologică. E o performanţă. Şi aşa ar rămâne, dacă n-ar fi repetată, cu minime variaţii, în alte locuri. De pildă în Amintirile mele din al doilea război mondial. Aici logica discursivă e, pur şi simplu, aruncată în aer. Identificându-se, pe rând, cu apropiaţii care, într-un fel sau în altul, au luat parte la tragedia difuză a războiului, copilul pare să ştie mai mult decât fiecare în parte. Soldaţii de plumb trec drept mărgele de sticlă. Ceea ce e, la urma urmelor, o formă ilicită de omniscienţă. Ordonarea acestor nuanţări ale metodei Stanislavski trădează artificiul. Că nici un personaj nu rămâne neexplicitat, n-ar fi o problemă. Dar faptul că, în şir indian, actanţii îşi justifică succesorii, cheamă după el principiile disolutive ale dominoului. Abia ieşită din rol, Catinca e invocată din nou, pe contul memoriei calde a cititorului (semn clar al insuficientei pregnanţe epice):

"Sunt mama mamei mele. Nu eram la fel de frumoasă ca sor-mea, Catinca, că, de, cum nu-s toate degetele de la o mână la fel, aşa nu-s nici surorile. Dar unui Friţ, ofiţer, îi cam plăcea de mine. Normal că mi-am dat seama, după cum se uita, imediat nemţii s-au aşezat în casa noastră şi noi ne-am dus să trăim în bucătărioara de lângă şură. Şi Friţ, cu ochii pe mine. Şi era bătrân! Azi aşa, mâine aşa, dar nu îndrăznea nimic. Până într-un ceas când dă buzna în bucătărioară şi mă găseşte singură. Mestecam mămăliga. Ridic melesteul, să mă apăr. El că şvarţ, că marţ, încerca să mă ademenească pe limba lui, cu mâna întinsă spre mine." (pag. 72)

Nu numai tehnica formulării prin delegaţie apropie cele două paragrafe. Practic, deşi de dimensiuni comparabile, ele se pun reciproc în abis. Nazistul acesta blând constituie, în raport cu anodinul pădurar de mai înainte, doar o replică, vag distorsionată. Or, asemenea împotmoliri minează structura, altminteri armonică, a imageriei lui Florin Lăzărescu.

Din pricina lor, prin acumulare, Lampa cu căciulă devine, de la o povestire la alta, din ce în ce mai predictibilă. E păcat că o proză ca Titanicul, de o eleganţă retro, îşi livrează de la început cifrul compoziţional:

"Nana Leanţa a ieşit mahmură în pragul casei şi, parcă pentru prima dată în viaţă, văzându-i pe cei trei băieţi şi două fete care s-au prezentat la apel, i-a venit în gând să-şi numere nepoţii.

Măi, da' voi nu eraţi mai mulţi? Unde-i restul?

Aş zice că avea momente în care, dacă o luai la întrebări pe nepregătite, nici măcar numărul exact al propriilor copii nu ţi l-ar fi putut spune. Pe Nana Leanţa o prindeai rareori fără măcar un pahar de băutură la bord. Poate doar atunci când nu avea de unde să ia unul. Şi, de regulă, făcea rost zilnic de mai multe. Le bea cu naturaleţe, ca pe apă, ca şi cum alcoolul ar fi o componentă de bază a supravieţuirii, ca şi cum apa n-ar fi fost bună decât ca să crească porumbul sau să fierbi fasole. Cu alte cuvinte, mă îndoiesc că în ultimii ani fusese vreodată trează. Şi când nu avea ce să bea, era mahmură." (pag. 163)

Deşi nu e, secvenţa poate fi citită ca şaradă. Algoritmii lui Florin Lăzărescu funcţionează, de obicei, compensatoriu. Se poate, deci, presupune întâi că bătrâna nu poartă toată vina acestor ezitări în privinţa numeroşilor nepoţi, apoi că, de vreme ce raporturile ei cu apa ţin atât de categoric de excepţie, moartea, şi ea o excepţie, îi va fi, cumva, legată de apă. Riguros exact! Raţionamentul acesta suspicios se va confirma peste numai câteva pagini. Nu e locul să reconstitui aici lista progeniturilor, dar mărturisesc că nu e nici restrânsă, nici, din motive de căsătorii multiple, liniară. Nici ultimele clipe ale Nanei Leanţa, derulate pe fondul muzical al celebrului vals despre scufundarea Titanicului. În sine, sfârşitul povestirii e, oricum, emoţionant.

Lampa cu căciulă e o carte de o frumuseţe tristă. Pentru că, paradoxal, defectele îi vin direct din atuuri.