Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Toamna la Berlin - Un oraş necunoscut şi un om cunoscut de Ioana Pârvulescu


Necunoscutul
Un oraş străin e o zeitate necunoscută, te atrage şi te înspăimîntă în acelaşi timp. Berlinul, zeul cu cap de urs, sălbăticiunea ridicată în două labe, stăpînul nordului ploios şi rece era pentru mine, la 1 octombrie, cînd am ajuns aici, un oraş necunoscut. M-am apropiat de zeul Bärlin cu prudenţă, folosind aparatul de fotografiat cu zoom, cumpărat încă din prima săptămînă, ca pe o armă. Şi, în loc să-şi arate colţii de fiară, ursul mi-a zîmbit cu toţi dinţii. E obişnuit cu musafirii. Oamenii locului l-au demitizat, l-au rentabilizat, l-au kitschizat. "Chipurile cioplite" ale zeului, din pluş, din cîrpă, din plastic sînt pretutindeni: brelocuri, păpuşi de toate mărimile, urşi panda chinezeşti (cu inimi roşii berlineze), sute de ilustrate cu profil de urs, cu bot de urs, cu labe de urs. Anul trecut unui artist plastic i-a venit ideea să umple centrul, celebrul Kurfürstendamm (prescurtat Kudamm) cu urşi-reclamă, în mărime naturală. în faţa unui magazin al firmei Hermes, vietatea poartă o curea cu numele omologului străin specialist recunoscut al tranzacţiilor de tot felul (un contract comercial între zei, semnat în Olimp, desigur), în faţa unui magazin de porţelanuri, spinarea ursului e plină de farfurioare şi de ceşti, în faţa unui restaurant, bietul urs e mereu în picioare, costumat în cămaşă dungată, alb cu verde, papion, Lederhosen cu bretele şi stă gata să ducă tava cu bere. (Pentru Caragiale numele zeului oraşului n-a fost, probabil, Bärlin, de la Bär, urs, ci, Bierlin, de la Bier, bere, deci pe româneşte chiar Berlin. N-am întrebat încă pe nimeni dacă mai există berea Pfungstädter, marca preferată a domnului Caragiale). Cum berlinezii nu sînt misogini, au şi o ursoaică trandafirie, în pielea goală, adică fără blană, plasată ceva mai dosnic, şi explicînd amatorilor de viaţă în roz: "Ich bin eine Bärlinerin".
îndărătul acestor semne ale timpului cu sclipici, sub asemenea piei înşelătoare şi efemere, Berlinul rămîne, ca orice metropolă, un mare "Necunoscut, ascuns şi tutelar" a cărui esenţă îţi scapă. Am încercat o apropiere pe cale "apofatică". Prin negaţii mi s-a părut că-l pot cunoaşte mai repede. Iată aşadar ce nu e Berlinul, cum nu e Berlinul, în comparaţie cu zeitatea noastră dîmboviţeană cu multe capete, moţuri, tichii şi măşti de carnaval.
Berlinul nu are niciodată ambuteiaje şi nu are aerul plin de noxe. Nenumăraţi oameni circulă de altfel pe bicicletă, femei, bărbaţi, tineri, oameni în vîrstă, iar copiii învaţă de mici să se ţină frumos în şaua pe roţi, cum învăţau odinioară să stea drept în şaua pe copite, să se împrietenească cu bicicleta cum se împrieteneau cu poneiul.
Nu aud deloc sunînd telefoanele mobile şi nu aud oamenii vorbind - cît mai tare - la "Handy", pe străzi, în autobuze, în trenuri. Distracţia asta pare să fi rămas pe seama elevilor, care o fac şi ei cu destulă discreţie. într-un tren, un băieţel de vreo zece ani, singur. Cu o oră înainte de Zoologischer Garten, gara principală a Berlinului, dă un telefon acasă, ca să se intereseze dacă îl aşteaptă cineva sau nu, la sosire. întrebat, probabil, cum a petrecut, preferă să răspundă: "O să vorbim despre toate astea acasă...".
Nu văd oameni îmbrăcaţi urît, pe stradă. Indiferent de calitatea lor, după buzunarul fiecăruia, hainele sînt perfect curate, iar culorile se asortează: cu anotimpul, cu pomii de toamnă, cu cerul, cu timpul. Dacă priveşti vitrinele şi magazinele şi compari preţurile cu salariile lor înţelegi de ce. Nu poţi fi îmbrăcat urît, nici dacă vrei. Dar poţi fi îmbrăcat bizar. Am văzut o tînără cu o ţinută absolut normală, pînă la încălţăminte: avea în piciorul drept o gheata neagră, cu şiret şi cu nenumăraţi bumbi (din cele care îţi iau un sfert de oră pînă le legi), iar în piciorul stîng o cizmă din piele neagră cu o cureluşă transversală, foarte cochetă. Asta ar fi o modă ideală şi pentru noi: cînd ţi se strică un pantof, îl combini cu ce se nimereşte să mai găseşti prin casă: o sanda, un bocanc, un adidas.
Cerşetorii nu sînt mulţi şi nu sînt agresivi, cerşetorii nu sînt cerşetori, sînt artişti, oameni-statuie, muzicanţi, dansatori, care dau locurilor aglomerate un aer boem, manele nu mai aud nicăieri, din nici un automobil nu răzbate o muzică de să-mi spargă timpanele, la coadă la poştă nu se stă (ca la orice coadă din Occident) înghesuit şi înghesuind, ci la o distanţă decentă faţă de cel din faţă, praf nu există pe nicăieri, deşi se construieşte din plin, noroiul e de mult poezie, deşi plouă mai des decît mi-aş dori şi nu mi s-a întîmplat niciodată să nu mi se dea restul, chiar dacă eu uit de el şi chiar dacă e vorba de 1 Pfennig.
Nu poţi avea surprize comice de tipul celei pe care mi-a povestit-o, prin e-mail, un prieten din Bucureşti: la un W.C. public din centrul oraşului nostru plin de inedit scria, ca la muzee, "LUNI îNCHIS". Parcă şi vezi un turist uşor crispat sosind pînă la uşă, dar amînîndu-şi proiectele pe a doua zi, cînd locul cu pricina e deschis vizitatorilor.
Ar trebui să închei, probabil, demersul meu apofatic, cu o frază bine simţită de tipul: "dar mie mi-e dor de praful Bucureştiului, de înghesuiala noastră primitoare, de zgomotul inconfundabil al Capitalei, de aerul poluat, de absurdul condimentat cu comic". Ei bine, nu.



Cunoscutul. Five o'clock tee.
Duminică, 21 octombrie. Astăzi l-am vizitat pe Domnul Sombart. Are un salon - replică melancolică, poate, al celui ţinut de mama sa, Corina, în prima jumătate a secolului nu demult trecut - şi m-a invitat la ora cinci, la ceai. Prima mea vizită într-un salon european a fost precedată de două coincidenţe. Cea dintîi, petrecută la Bucureşti, cu puţin timp înaintea plecării. Mă aflam la Facultatea de Drept, în librăria de la subsol. Mi-a atras atenţia o carte intitulată Tinereţe la Berlin. Am luat-o în mînă, am deschis-o şi am dat de fraza: "Cînd în octombrie 1982 m-am mutat pentru un an la Institutul ştiinţific din Berlin, din Wallotstrasse 19..." Era chiar locul spre care porneam eu şi chiar adresa pe care urma să o am, pînă la sfîrşitul anului. Am cumpărat imediat cartea (38.000 de lei, după cum văd că scrie pe ea cu pix roşu, adică nici două mărci şi jumătate). Spre ruşinea mea, ignoram faptul că autorul îşi lansase "tinereţea" la Bucureşti, cu doi ani în urmă ("Au trecut deja doi ani ?" avea să se mire candid dl Sombart). A doua coincidenţă s-a petrecut pe Ludwigkirchstrasse, în apropiere de casa scriitorului. Eram cu I. şi M. într-o cafenea, eu cu faţa spre intrare, şi beam cîte un capuccino. Toate mesele ocupate, lumină filtrată care nu te lăsa să distingi prea bine figurile celor din jur, aer o idee mai dens decît afară. La un moment dat se deschide uşa şi văd un personaj din Musil, Hesse, Th. Mann sau Mateiu Caragiale avansînd cu un pas felin, spre fundul sălii, apoi ieşind, ca o umbră, cu acelaşi pas uşor, fantomatic. Avea un fular aruncat pe umăr cu acea neglijenţă, nu studiată, cum se spune, ci repetată firesc, pînă la a deveni a doua natură. Totul a durat cîteva clipe, dar n-am avut nici o îndoială că este omul pe care urma să-l cunosc duminică la ora cinci. M., care-l văzuse la Bucureşti, a întors capul şi mi-a confirmat: era chiar autorul cărţii Jugend in Berlin. Straniu este altceva: cînd am ajuns la uşa lui şi m-a întîmpinat cu căldură, ca pe cineva care venea din ţara mamei lui, (la telefon mi-a spus şi că a avut cîndva o iubită cu numele de Ioana) l-am recunoscut mai greu. Apariţia din cafenea era cea adevărată, cea care i se potrivea mai bine. Nu i-am vorbit despre ea, am păstrat-o secret, pentru jurnalul berlinez.
Salonul avea ceva profund familiar, aşa cum, presupun, ne este familiar tot ceea ce aparţine trecutului. Te simţi bine în el, nu-ţi dă emoţii, pentru că emoţiile se leagă de necunoscut, de viitor, de aşteptări, în timp ce trecutul e ştiut, calm, liniştitor. Pereţi din cărţi, tablouri dintre cele pe care le preiau apoi muzeele, lucruri vechi, rare, combinaţii armonioase de tip: o pipă într-un bol de aramă, pe un scaun fragil. Sub un mic covor oltenesc, prins de perete, divanul, plin de perne, obiectul oriental moştenit de la mamă, acoperit cu o scoarţă colorată, dă nota exotică a încăperii. Pe o măsuţă, ceaiul înconjurat de o aură de arome, ca o vrajă, ceşti de porţelan transparent, cu clinchet diafan. Albastrul porţelanului şi aurul cu reflexe roşcate al ceaiului creează un joc de ape înşelător şi atingerea ceştii e moale, acvatică. Zumzetul conversaţiei e uşor, transparent şi el, cuvintele par gata să se risipească la un suflu mai puternic ca fulgii de păpădie. Telefonul şi, mai ales, televizorul sînt corpuri străine în asemenea încăperi, o concesie făcută prezentului.
Era zi de alegeri, pentru berlinezi, aşa că o parte din vizitatorii mai tineri s-au grupat în faţa televizorului, în picioare, să audă primele rezultate. (Aflu că un estic din doi a votat şi de data asta cu cei mai buni de gură, cu retorica goală, ca şi cum o lecţie a istoriei nu le-ar fi fost de ajuns). Ceilalţi oaspeţi s-au aşezat după afinităţi. Unii schimbau cu gazda doar salutul de bun venit şi de bun rămas şi două-trei vorbe protocolare. Erau şi doi "ruşi de treabă", ca în cartea lui Nicolaus Sombart, unde le este dedicat un întreg capitol, şi care veniseră ca la muzeu. Au cerut permisiunea să vadă şi biroul. "Numai fără fotografii!" le-a spus dl Sombart, mine de rien, cu acea maliţie ascunsă care stă bine unui dandy şi, după reacţia celor doi, părea că a nimerit din plin. Gazda mea s-a aşezat, aproape de la început, într-un colţ, pe un jilţ de catifea şi m-a chemat imediat alături: "Wo ist die junge Rumänin?" Am vorbit toată seara despre cartea lui, despre rudele din România, despre Wissenschaftskolleg, despre cei pe care-i cunoscuse la lansarea de la Bucureşti. Mi-a arătat un dosar cu scrisori primite de mama lui de la oameni de cultură, unele şi în româneşte, cu care nu s-a hotărît încă ce să facă. Nici el nu ştie româneşte (abia a reuşit să numere pînă la zece, cu aerul că face o şotie, poticnindu-se şi la şase, şi la şapte), cu atît mai puţin copiii lui. Aşadar scrisorile n-ar mai interesa pe nimeni, după moartea lui. Neliniştită de cîteva priviri uşor insistente ale altor invitaţi am vrut să cedez locul privilegiat, dar dl Sombart nu m-a lăsat, m-a asigurat că eu eram oaspetele de onoare pentru el, în acea după-amiază. Am înţeles că nu eu, ci, desigur, trecutul, mama lui de care eram legată prin fire impalpabile, prietenii din tinereţe pe care-i rechema, prin mine, lîngă el ("la noi acasă aveam întotdeauna cîte un român... făcea parte din familie").