Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Tom Sharpe "Marea aspiraţie" (fragment) de Radu Pavel Gheo


Prozatorul Tom Sharpe (n. 1928) este, la ora actuală, unul dintre autorii satirici cei mai apreciaţi din Marea Britanie. Stilul său, deşi uneori este comparat cu cel al lui David Lodge sau Malcolm Bradbury, iar alteori cu cel al lui P.G. Wodehouse, are o puternică notă originală. Tom Sharpe pune accent pe comicul de situaţie, dus adesea pînă la extrem, pe umorul negru şi grotesc, şi - ca mai toţi scriitorii comici britanici - nu evită nici comicul de limbaj. Scrierile sale au fost traduse în mai multe limbi şi s-au bucurat de un succes rapid.

Pe lîngă The Great Pursuit (Marea aspiraţie) sau Riotous Assembly (Gaşca cea nebună), Tom Sharpe este faimos în toată lumea în special prin aşa-numitul "ciclu Wilt", din care a publicat pînă acum patru volume - Wilt (1976), The Wilt Alternative (1979), Wilt on High (1985), Wilt in Nowhere (2004). Primul din ele urmează să apară în curînd, tot la Editura Polirom, în colecţia "Biblioteca Polirom", ca şi romanul din care oferim în aceste pagini un fragment.

Marea aspiraţie (The Great Pursuit, 1977) este povestea lui Frensic, un agent literar care primeşte prin poştă un roman pseudo-pornografic anonim, avînd ca temă iubirea dintre un adolescent şi o femeie de optzeci de ani. Văzînd aici şansa unei lovituri comerciale, agentul şi asociata lui, Sonia, reuşesc să-l convingă pe un scriitor nepublicat, destul de sărac cu duhul şi legat de valorile morale ale artei literare, să se dea drept autorul acelei cărţi, apoi vînd romanul unui editor american incult şi veros, interesat exclusiv de bani. Încurcăturile şi scandalurile iscate de turneul în S.U.A al moralului scriitor aspirant, pe nume Peter Piper, precum şi de paternitatea cărţii, alături de alte incidente tragi-comice (incendii, şantaj, detectivistică literară) creează o atmosferă de un dinamism galopant şi un umor nebun.

În fragmentul de faţă Peter Piper, presupusul autor al romanului Păstraţi-vă voi, bărbaţi, pentru fecioară, ajunge în New York, unde Hutchmeyer, editorul american, îl trimite pe omul său de încredere, MacMordie, să-l întîmpine pe britanic cu mare scandal, sperînd că astfel va stimula vînzarea cărţii la care Piper se dă drept autor.


N-a fost nici o idilă în scena cu care fu întîmpinat Piper cînd vaporul acostă la New York. Nici chiar fabuloasa vedere a liniei orizontului cu Statuia Libertăţii, despre care Sonia îi spusese că o să-l emoţioneze, nu a fost idilică. O ceaţă deasă se lăsase peste apă şi clădirile gigantice abia scoteau capetele din ea, ca şi cum s-ar fi deplasat lent peste Battery şi s-ar fi îndreptat spre chei. În acel moment atenţia lui Piper se deplasă de la priveliştea Manhattanului spre o mulţime de oameni aparţinînd în mod evident unor categorii sociale şi orientări diferite şi care se strînseseră pe şoseaua din afara clădirii vămii.

- Doamne, Hutch chiar te-a făcut măreţ, zise Sonia cînd coborîră pe pasarelă.

De pe stradă se auzeau strigăte şi se puteau vedea cîteva pancarte, dintre care unele anunţau ambiguu "Bine ai venit în Oraşul Homosexualilor!", iar altele erau chiar şi mai ameninţătoare: "Peipmann, cară-te acasă!"

- Cine Dumnezeu e Peipmann? întrebă Piper.

- Pe mine mă-ntrebi? îi răspunse Sonia.

- Peipmann? îi zise şi ofiţerul vămii, care nu-şi mai bătu capul să le deschidă bagajele. N-am de unde să ştiu. Afară sînt vreun milion de băbătii şi poponari care-l aşteaptă. Unii vor să-l linşeze, iar alţii nici nu s-ar mulţumi numai cu atît. Călătorie plăcută.

Sonia îl împinse pe Piper, cu tot cu bagaj, spre o barieră unde îi aştepta MacMordie, înconjurat de o liotă de reporteri.

- Sînt foarte încîntat să vă cunosc, domnule Piper, zise MacMordie. Acum vă rog să o luaţi în direcţia aceea.

Piper o luă în direcţia aceea şi se trezi înconjurat imediat de cameramani şi de reporteri care îi urlau întrebări ininteligibile.

- Spuneţi doar "Nu comentez", strigă MacMordie cînd Piper încercă să le explice unora că nu fusese niciodată în Rusia. Aşa nu va înţelege nimeni nimic aiurea.

- E deja un pic cam tîrziu, nu vi se pare? zise Sonia. Cine dracu' le-a spus tăntălăilor ăstora că a fost în KGB?

MacMordie rînji complice, iar gloata, avîndu-l pe Piper în mijlocul ei, se deplasă spre holul de la intrare. O echipă de poliţişti îşi croi drum printre jurnalişti şi-l escortă pe Piper pînă la lift. Sonia şi MacMordie o luară în jos pe scări.

- Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece aici? întrebă Sonia.

- Ordinele domnului Hutchmeyer, spuse MacMordie. A cerut o revoltă, i-am dat o revoltă.

- Dar nu trebuia să spuneţi despre el că a fost ucigaş plătit în slujba lui Idi Amin, zise cu ciudă Sonia. Iisuse Hristoase!

Cînd ajunseră la parter, se văzu clar că MacMordie zisese mult mai multe lucruri despre Piper şi că toate se băteau cap în cap. Un contingent al Supravieţuitorilor din Siberia se repezi înspre intrare, scandînd "Soljeniţîn da, Piperovski nu!" În spatele lor, o trupă de arabi din Palestina, care acţionau pornind de la prezumţia că Piper era un ministru israelian călătorind incognito şi venit cu misiunea de a cumpăra arme, se bătea cu sioniştii pe care MacMordie îi alertase spunîndu-le de sosirea lui Piparfat, membru al mişcării Septembrie Negru. Un pic mai încolo, un grup de evrei bătrîni ţinea nişte pancarte care îl denunţau pe Peipmann, dar ei erau copleşiţi la număr de grupurile de irlandezi, care fuseseră informaţi că O'Piper e un membru de seamă al IRA, Armata de Eliberare Irlandeză.

- Poliţiştii sînt toţi irlandezi, îi explică MacMordie Soniei. Cel mai bine e să-i avem de partea noastră.

- Şi care dracu' e partea asta a noastră? întrebă Sonia, dar în clipa aceea uşile liftului se deschiseră şi Piper, pămîntiu la chip, se văzu împins înspre mulţime de către escorta lui de poliţie.

În vreme ce mulţimea de afară se împingea în faţă, reporterii îşi continuau acţiunea de căutare neobosită a adevărului.

- Domnule Piper, dacă nu vă supăraţi, v-am ruga să ne spuneţi doar cine şi ce naiba sînteţi dumneavoastră? urlă unul dintre ei pe deasupra întregii zarve.

Dar Piper rămăsese fără grai. Ochii îi ieşiseră din orbite, iar faţa i se făcuse cenuşie.

- Este adevărat că aţi împuşcat cu mîna dumneavoastră...?

- Puteţi afirma că guvernul dumneavoastră nu negociază cumpărarea de rachete Minutemen?

-Cîţi oameni mai sînt încă în stare de şoc...?

- Ştiu eu unul care va fi în curînd într-o asemenea stare dacă nu faci ceva repede! îi zise Sonia lui MacMordie şi îl împinse în faţa ei.

MacMordie se lansă în luptă.

- Domnul Piper n-are nimic de declarat! urlă el neîntrebat înainte de a fi tras într-o parte de un poliţist care tocmai fusese lovit cu o sticlă de Seven-Up de un protestatar anti-apartheid, pentru care Van Piper era un rasist alb din Africa de Sud.

Sonia Futtle se aruncă şi ea pe urmele lui MacMordie.

- Domnul Piper e un faimos romancier britanic! urlă ea din toţi bojocii, dar momentul unor asemenea declaraţii neechivoce trecuse de mult.

Tot mai multe rachete zburau spre zidul clădirii, pancartele erau sfîşiate şi folosite ca arme de asalt, iar Piper se văzu tras înapoi în hol.

- N-am împuşcat pe nimeni, chiţcăi el. N-am fost în viaţa mea în Polonia.

Dar nimeni nu-l auzea. În jur se porni un pîrîit de aparate de emisie-recepţie şi se auzi o cerere urgentă de întăriri cu forţe poliţieneşti. Afară, Supravieţuitorii din Siberia cedaseră în faţa celor de la mişcarea pentru drepturile homosexualilor, care luptau pe cont propriu. Cîteva namile de muieri între două vîrste pătrunseră prin cordonul de poliţişti şi se repeziră la Piper.

- Nu, n-am făcut nimic de genul ăsta! urlă el în timp ce femeile încercau

să-l smulgă din mîinile poliţiştilor. Sînt pur şi simplu un ins obişnuit, un...

Sonia puse mîna pe un par care nu demult avusese pe el o pancartă cu mesajul "Doamnele de Aur Te Iubesc!" şi-i smulse sînii falşi uneia dintre vînătoarele pornite pe urmele lui Piper.

- O, nu, nu-i aşa! strigă ea. E al meu!

După care o lăsă pe alta fără perucă. Apoi, lovind pe toată lumea din jurul ei, îi scoase de pe hol pe cei de la drepturile homosexualilor. Piper şi poliţiştii se ascunseră în spatele ei, în timp ce MacMordie emitea strigăte de încurajare. În amestecătura de afară, Arabii pentru Palestina şi Sioniştii pentru Israel se aliară temporar şi duseră la bun sfîrşit nimicirea celor de la drepturile homosexualilor, după care intrară din nou în luptă. Între timp, Sonia izbutise să-l tîrască pe Piper în lift. MacMordie li se alătură şi apăsă pe buton. În următoarele douăzeci de minute urcară şi coborîră neîncetat cu liftul, în timp ce afară bătălia pentru Piparfat, O'Piper şi Peipmann continua.

- Acum chiar că le-ai rasolit pe toate! îi zise Sonia lui MacMordie. Pierd o groază de timp ca să-l aduc pe bietul om pînă aici, iar tu, în semn de bun venit, îi pregăteşti un fel de Bătălie pentru Anglia.

Bietul om stătea într-un colţ, pe podeaua liftului. MacMordie îl ignoră.

- Produsul trebuie să fie expus şi este evident că a avut parte de expunere. Povestea asta o să fie bomba zilei la televiziuni. Nu

m-aş mira ca unii să transmită în direct, chiar acum, cu buletine speciale de ştiri.

- Minunat! zise Sonia. Şi ce ne-ai mai pregătit după asta? Catastrofa de pe Hindenburg?

- Prin urmare, chestia asta o să fie bomba zilei... începu MacMordie, dar din colţul liftului se auzi un geamăt înfundat.

S-ar fi zis că pe Piper îl atinsese deja o bombă. Mîna îi sîngera. Sonia îngenunche alături de el.

- Ce-ai păţit, dragule? îl întrebă ea.

Palid, Piper îi făcu semn spre un disc frisbee pe care erau pictate cuvintele "Gulag Go". Discul avea ataşate pe margini lame de bărbierit. Sonia se întoarse spre MacMordie.

- Bănuiesc că asta a fost tot ideea ta! zbieră ea. Discuri frisbee cu lame de ras. Ai putea ghilotina pe cineva cu o asemenea chestie.

- Eu? Nici prin cap nu mi-a trecut să... începu MacMordie, dar Sonia oprise deja liftul.

- O ambulanţă! O ambulanţă! strigă ea.

Însă trecu o oră pînă ce poliţia reuşi

să-l scoată pe Piper din clădire. La acea vreme instrucţiunile lui Hutchmeyer fuseseră deja duse la capăt cum se cuvenea. La fel s-a întîmplat şi cu un număr mare de protestatari, care au ajuns la spital. Străzile erau pline cu cioburi de sticlă, pancarte sfîşiate şi butelii cu gaz lacrimogen. Cînd îl urcară pe Piper în ambulanţă, ochii bărbatului erau plini de lacrimi. Aşezîndu-se, se convinse că se alesese cu o mînă rănită şi că nimerise într-o casă de nebuni.

- Cu ce-am greşit oare? o întrebă el plîngăcios pe Sonia.

- Cu nimic. Cu absolut nimic, veni răspunsul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara