Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Topul dezastrelor cinematografice de Alexandra Olivotto


Am un aer destul de cătrănit scriind această pagină, pentru că în această săptămână m-a urmărit ghinionul - cu infinitezimale excepţii - în domeniul filmelor. O să încep cu cea mai mare dezamăgire: Povestea lui Marie şi Julien, de Jacques Rivette. Prezentat cu destul tam-tam în cadrul "Zilelor cinematografice 2005", a fost o asemenea lovitură încât nu mi-am revenit suficient ca să mă mai târăsc la vreun lungmetraj prezentat prin intermediul acestui eveniment. Dar, ce să îi faci, e banal ca lovitura de graţie să vină din partea unui regizor preferat, pe care, din punctul meu de vedere, vârsta de 76 de ani nu îl scuză pentru această producţie. Pe care o urmăreşti de parcă ai merge într-un labirint şi dai din fundătură în fundătură fără să găseşti o ieşire într-un final. Eu speram să existe una, din acest motiv am stat şi până la sfârşit, cu toate că deveneam din ce în ce mai conştientă că nici o rezolvare nu poate răscumpăra atrocitatea regizorală la care asistam.

Principala hibă a filmului este, îţi sare în ochi, scenariul. Atâtea lacune logice pe centimetru de peliculă găseşti rar, şi nu e vorba de detalii, ci de lucruri care schimbă progresia narativă a filmului. Ceea ce e cât se poate de riscant având în vedere că, aproape ca şi în Ispita, lungmetrajul se bazează pe patru personaje mari şi late. Două moarte, revenite în ipostază de "reînviate", şi două vii. Prima categorie, de existenţa căreia îţi dai seama relativ târziu în film, este atât de încropită încât şi cel mai banal film american de serie B este mai coerent decât ce i-a ieşit lui Rivette. Nu se ştie de ce reînvie sau pe ce criterii. Persoanele din această categorie au o sinucidere la activ, ţi se spune că au revenit pentru a rezolva chestiuni nerezolvate, traume sau aşa ceva, după care repetă identic prima sinucidere. Buuun, dar aici e punctul unde filmul merge înainte dând cu stângul în dreptul. Această ipoteză ar elucida planul secundar al filmului, dar îl subminează pe cel principal, pentru că el = Julien, un ceasornicar parizian (Jerzy Radziwilowicz) şi ea = Marie, a cărei profesie e neclară (Emmanuelle Béart) încep o poveste de dragoste pe când ea e deja "reînviată". Trecând peste acest lucru, se îngroaşă gluma când un personaj afirmă că ştie despre moartea unui personaj, în speţă sora unei femei pe care o şantajează (denumită Madame X) tocmai din acest motiv, iar câteva secvenţe mai târziu, acelaşi personaj o avertizează pe Madame X (Anne Brochet) ca nu cumva să îi facă vreun rău surorii ei, iar aceasta replică siderată că ruda în chestiune e deja moartă. Nu sunt o fană a genului descriptiv, mă voi opri aici, dar mai există în film cel puţin o duzină de situaţii absurde de acest gen. La care se adaugă, spune un critic englez în care am încredere, "o lipsă de accent dramatic". Adevărat grăieşte, personajele vorbesc într-un mod atât de bombastic-tragic, atât de artificial încât plauzibilitatea e complet dezrădăcinată, iar sutura devine inexistentă. Nu înţelegi de ce ar trebui să îţi pese de soarta personajelor care dau doar din dezastru în dezastru. Acum vine bomba: această poveste măreaţă îl preocupa pe Rivette de 27 de ani. Se pare că prin anii '70 a început filmările avându-i în rolurile principale pe Albert Finney şi Leslie Caron, dar a renunţat după două zile.

Şi acum, dacă tot am comis un delict pe care îl tot imput (preocuparea exclusivă pentru scenariu), să trec şi la imagini. Ei, succesiunea lor se traduce prin numeroase "burţi", cadre după cadre nenecesare. O sănătoasă porţiune de peliculă, să fie vorba cam de un sfert din cele peste 150 de minute ale filmului, o arată pe Marie aranjând camera pentru a fi identică cu cea în care se sinucisese prima dată. Rivette e cunoscut pentru lungimea filmelor lui, dar şi pentru sofisticăria şi complexitatea lor greu de decodificat, dar nimic din acestea nu se regăseşte aici. Ce am apreciat însă mult au fost decorurile, mai exact paleta lor cromatică, şi luminaţia. Ele sunt singurele care creează o atmosferă ireală adecvată poveştii.

Al doilea şoc a fost atenuat de faptul că era într-un fel cronica unei dezamăgiri anunţate. De dragul filmului independent în genere mi-am luat inima în dinţi şi am mai mers să văd o dată Fix alert al lui Florin Piersic Jr. sperând ca prima dată să îl fi judecat prea drastic. Ei bine, nu. Vizionarea a fost la fel de iritantă ca şi prima. Nu poţi să nu admiri îndrăzneala in nuce a proiectului în sensul că o astfel de reţetă de tramă necesită de obicei un buget impresionant. Iar acesta a fost unul modest, de 2000 de euro. Nu pot să nu admir generozitatea actorilor care s-au implicat şi au făcut atâtea eforturi pentru realizarea acestui lungmetraj. Dar admiraţia mea şi-a cam epuizat resursele în momentul în care filmul a fost pus pe marile ecrane în mall-uri. Sinceră să fiu, mi se pare un act de mare tupeu, mai ales că Fix alert arată ca o improvizaţie făcută acasă, pe lângă faptul că e lipsit complet de hazul din Eminem vs. Eminescu. Au mai existat cazuri de film independent şi pauper propulsat la premii importante şi apoi începând un adevărat cult, vezi belgianul C'est arive pres de chez vous. Dar acolo era vorba de o idee inovativă remarcabilă, nu de o reţetă americană prost reciclată.

Dar ambele filme pălesc în faţa ultimei isprăvi a lui Sergiu Nicolaescu. 15 e o capodoperă a umorului involuntar. Nici nu ştiu de unde să apuc acest film, pentru că e dezastru pe toată linia. O să încep totuşi cu cea istorică, bănuiesc că ea îi va călca pe mulţi pe nervi. Orice timişorean (m-am născut în respectivul oraş) e la curent cu masacrul de pe treptele catedralei. Care nu şi-a deschis porţile, tocmai de aceea au murit tineri acolo. Tineri care nu aveau nici o pancartă cu "Moarte Ceauşeştilor". Or, în film, nu doar că există astfel de pancarte, dar catedrala e larg deschisă, oamenii se înghesuie în ea... şi scapă. Ce să zic, domnul Nicolaescu e om cu frica lui Dumnezeu şi a patriarhului, aşa că înţelege să cureţe păcatele feţelor bisericeşti, să le facă un pic "mai revoluţionare" în buna tradiţie a corectării istoriei. Trecând de această iritare produsă de film, n-am cum să evit scenariul. La care n-am ştiut cum să reacţionez, dar bănuiesc că s-a încercat trecerea la un ton mai colocvial, aşa că au fost introduse cântece obscene, unul deţinând sublimul refren "duru, duru, dă-i cu curul". În rest, e suficient să vă spun că un personaj tragic prin excelenţă este marinarul Marinică (Cristi Iacob) şi că cel mai bun banc al filmului este, în acelaşi stil colocvial "Orice armăsar ajunge gloabă, dar nu orice gloabă a fost armăsar". A, să nu uit o altă replică de mare valoare, de data aceasta a Maiei Morgenstern: "Urăsc aglomeraţia, traficul, accidentele". Mai mult, dacă în tinereţe mureau ceva animale prin filmele lui Nicolaescu, acum el pare să fi devenit un campion al asocierii dintre România şi nevorbitoarele maltratate. Prin tot lungmetrajul sunt distribuite cadre cu pisici râioase şi câini bătuţi de soartă, complet nejustificate. Cred că voi relua discuţia despre acest film, dar merită să îl mai văd o dată ca să îl comentez pe larg.

Vreau însă să închei într-o notă ceva mai optimistă, cu complimente pentru TVR şi, în speţă, pentru Ada Rosetti, pentru că, sper să nu mă înşel, ea se ocupă de achiziţionarea filmelor străine. Televiziunea naţională pare a reveni la făgaşul de imediat de după '89, o perioadă pe care cinefilii şi-o amintesc ca pe o stare de graţie. Difuzează, e drept, la ore înaintate, filme "hard-liner"de artă, pe care nu speram să le văd altfel decât în festivaluri, retrospective sau cinemateci. Rog, respectuos, ţineţi-o tot aşa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara